Decizia CCR nr. 392 din 28.05.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 254 alin. 1 teza întâi prin raportare la dispoziţiile art. 194 lit. e) tezele întâi şi a cincea din C. pr. civ.

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Lenuța Lăcătuș în Dosarul nr. 14.123/302/2013 al Judecătoriei Sectorului 5 București - Secția a II-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 776D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Arată că, în jurisprudența sa, Curtea s-a mai pronunțat asupra textelor de lege criticate, invocând, în acest sens, Decizia nr. 18 din 21 ianuarie 2015.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 28 mai 2014, pronunțată în Dosarul nr. 14.123/302/2013, Judecătoria Sectorului 5 București - Secția a II-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Excepția a fost ridicată de Lenuța Lăcătuș într-o cauză având ca obiect soluționarea plângerii formulate împotriva unui proces-verbal de constatare și sancționare a unor contravenții prin care autorul a solicitat, printre alte probe, și proba cu martori, fără a indica numele, prenumele și adresa martorilor. Prin rezoluția comunicată de instanță, autorului i s-a pus în vedere să indice datele anterior menționate și, pentru că acesta nu s-a conformat, instanța l-a decăzut din proba testimonială în temeiul art. 185 din Codul de procedură civilă, reținându-se că proba nu a fost propusă cu respectarea art. 254 alin. (1) și art. 194 lit. e) din Codul de procedură civilă.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate formulate oral în fața instanței de judecată, autorul, prin apărător, a susținut că decăderea din probă pe motiv că aceasta nu a fost propusă prin cererea de chemare în judecată, în temeiul art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă, este contrară dreptului la un proces echitabil, încălcând art. 21 referitor la accesul liber la justiție din Constituție și art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

6. Judecătoria Sectorului 5 București - Secția a II-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, arătând, în esență, că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale și celei a Curții Europene a Drepturilor Omului, accesul liber la justiție poate fi limitat sau condiționat atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului. Legiuitorul a condiționat valorificarea dreptului de exercitarea sa într-un anumit termen, pentru a instaura un climat de ordine indispensabil, prevenind astfel abuzurile și asigurând protecția drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte părți, fără a aduce atingere accesului liber la justiție. Instituția decăderii se fundamentează pe însuși scopul termenelor de procedură, astfel că este destinată să garanteze celeritatea procedurii judiciare, să contribuie la apărarea intereselor legitime ale părților și să garanteze securitatea raporturilor juridice, fără a aduce atingere dreptului la un proces echitabil. Reglementarea termenului, în sensul de moment procesual, până la care se pot cere probele, are în vedere împiedicarea unei stări de perpetuă incertitudine cât privește raporturile procesuale dintre părți, afectând grav stabilitatea și securitatea care trebuie să le caracterizeze. Cerințele privind formalitatea propunerii probelor instituite prin lege au ca scop atât informarea instanței, cât și a părții adverse cu privire la probele pe care reclamantul își întemeiază pretențiile, cu respectarea dreptului la apărare. Neindicarea numelui și prenumelui martorilor este de natură să afecteze dreptul la apărare al pârâtului, deoarece acesta nu poate ști dacă martorii propuși de reclamant se află în vreunul din cazurile prevăzute de art. 315 alin. (1) din codul de procedură civilă pentru a se opune audierii acestora, nu poate solicita martori în contraprobă, prin întâmpinare, nu poate pregăti în prealabil eventualele întrebări pe care să le adreseze martorilor și nici nu poate face apărări referitoare la sinceritatea acestora, în raport cu legătura în care se află cu părțile și de împrejurările în care martorii au luat cunoștință de faptele pentru dovedirea cărora au fost propuși.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Avocatul Poporului apreciază că textul de lege criticat este constituțional, scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea sa fiind disciplinarea părților din proces și asigurarea dreptului la un proces echitabil, prin asigurarea echilibrului procesual al părților în litigiu. Instituirea obligativității propunerii probelor prin cererea de chemare în judecată de către reclamant sau prin întâmpinare de către pârât sub sancțiunea decăderii se circumscrie domeniului de reglementare a competenței instanțelor și a procedurii de judecată, rezervat, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorului ordinar.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost reținut de instanța care a sesizat Curtea Constituțională, îl constituie prevederile art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În realitate, din motivarea excepției, precum și din circumstanțele cauzei, Curtea reține că obiectul excepției îl constituie dispozițiile art. 254 alin. (1) teza întâi prin raportare la dispozițiile art. 194 lit. e) tezele întâi și a cincea din Codul de procedură civilă. Codul de procedură civilă a fost republicat după data sesizării Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, fără ca textele de lege criticate să-și schimbe numerotarea. Acestea au următorul cuprins:

- Art. 194 lit. e) tezele întâi și a cincea din Codul de procedură civilă: "Cererea de chemare în judecată va cuprinde:(_)

e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. [?] Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele și adresa martorilor, dispozițiile art. 148 alin. (1) teza a II-a fiind aplicabile în mod corespunzător";

- Art. 254 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă:

"Probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel [_]."

12. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 referitor la accesul liber la justiție și art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea reține că autorul excepției critică prevederile art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă, apreciind că acestea aduc atingere art. 21 referitor la accesul liber la justiție din Constituție și art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ca urmare a faptului că în temeiul acestora a fost decăzut din proba cu martori pentru motivul că prin cererea de chemare în judecată nu a indicat numele, prenumele și adresa acestora. Din această perspectivă, Curtea reține că reclamantul este cel care declanșează procesul civil prin introducerea cererii de chemare în judecată. Odată cu formularea pretențiilor, acesta trebuie să facă cunoscute pârâtului atât motivele de fapt și de drept, cât și dovezile pe care se întemeiază cererea, astfel cum prevede art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă. În ceea ce privește proba cu martori, legiuitorul a instituit prin art. 194 alin. (1) lit. e) tezele întâi și a cincea din Codul de procedură civilă obligația indicării numelui, prenumelui și adresei acestora, deoarece în concepția Codului de procedură civilă capetele de cerere trebuie să se sprijine pe probe individualizate, iar nu pe o determinare generică a acestora. Dacă probele nu sunt individualizate, capetele de cerere se vor sprijini doar pe afirmațiile reclamantului, ceea ce ar duce la întârzierea soluționării cauzei prin acordarea de termene succesive. Or, prin obligația ce incumbă reclamantului de a indica în cererea de chemare în judecată, atunci când se solicită proba cu martori, a numelui, prenumelui și domiciliului acestora, legiuitorul a dorit instituirea unei discipline procesuale tocmai pentru a garanta respectarea principiului accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 27 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 25 martie 2015, paragrafele 12 și 13).

14. Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 254 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă prin raportare la prevederile art. 21 din Legea fundamentală, Curtea reține că neindicarea numelui, prenumelui și adresei martorilor prin cererea de chemare în judecată atrage sancțiunea procedurală a decăderii, sancțiune a cărei configurare și reglementare ține de opțiunea legiuitorului, în temeiul art. 61 alin. (1) și art. 126 alin. (2) din Constituție. Această opțiune nu poate avea însă ca efect atingerea substanței dreptului, respectiv, în cazul de față, a accesului liber la justiție și a dreptului la un proces echitabil. Sancțiunea decăderii impusă de legiuitor urmărește un scop legitim, respectiv disciplinarea părților, asigurarea celerității judecării cauzei, ea este adecvată și necesară pentru atingerea acestui scop în sensul că posibilitatea indicării și individualizării respectivei probe a fost una efectivă - și nu iluzorie - în etapa anterioară începerii propriu-zise a judecății. În privința existenței unui just echilibru între interesele concurente, respectiv cel de bună administrare a justiției, în vederea asigurării unei ordini și discipline procesuale, pe de o parte, și exigențele accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, pe de altă parte, Curtea reține că între acestea nu există un dezechilibru, întrucât sancțiunea procesuală impusă nu este nici excesivă și nici nerezonabilă, din contră, ea asigură părților un cadru procesual stabil, ceea ce determină o previzibilitate sporită în privința desfășurării ulterioare a procesului. Astfel, pârâtul nu va putea fi surprins de folosirea altor dovezi direct în faza de judecată, ceea ce echivalează cu existența unui climat de ordine și de predictibilitate necesar pentru exercitarea în condiții optime a oricărui drept fundamental. Așadar, sancțiunea procesuală a decăderii este una proporțională cu scopul legitim urmărit și nu este de natură a afecta substanța dreptului de acces la justiție și nici a celui la un proces echitabil. De altfel, Curtea reține că nu se pot absolutiza nici exigențele dreptului de acces la justiție, acesta trebuind, pe de o parte, să cunoască o reglementare statală corespunzătoare, iar, pe de altă parte, să se integreze în concepția procesului civil astfel cum a fost configurat de noua reglementare procesual civilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 18 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 23 martie 2015, paragraful 12).

15. Curtea reține că dreptul la un proces echitabil - respectiv dreptul la apărare ca și componentă a acestuia este garantat și de prevederile Codului de procedură civilă, care conferă judecătorului anumite prerogative în temeiul cărora poate administra toate probele necesare soluționării cauzei, iar părții dreptul de a se apăra, chiar și atunci când a fost decăzută din dreptul de a administra o probă. Astfel, potrivit prevederilor art. 254 alin. (5) din Codul de procedură civilă, instanța va dispune ca părțile să completeze probele, dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc. Totodată, potrivit prevederilor art. 263 din Codul de procedură civilă, partea decăzută din dreptul de a administra o probă va putea totuși să se apere, discutând în fapt și în drept temeinicia susținerilor și a dovezilor părții potrivnice (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 18 din 21 ianuarie 2015, precitată,

paragraful 13).