Decizia CCR nr. 535 din 14.07.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 39 alin. (16) şi alin. (17) şi ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 - executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de...

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (16) și art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepție ridicată de Alexandru Rădulescu în Dosarul nr. 11.755/236/2014 al Judecătoriei Giurgiu - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 406D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 416D/2015, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (16), în ceea ce privește sintagma "doar la solicitarea instanței, în acest caz“, și alin. (17), cât privește sintagma "nu“, și ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepție ridicată de Faur Nistor Isai în Dosarul nr. 653/55/2015 al Judecătoriei Arad - Secția penală.

4. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea.

6. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepțiilor de neconstituționalitate, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 416D/2015 la Dosarul nr. 406D/2015, care a fost primul înregistrat.

7. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Cât privește dispozițiile art. 39 alin. (16) și alin. (17) din Legea nr. 254/2013, invocă Decizia Curții Constituționale nr. 368 din 14 mai 2015, arătând că nu au fost formulate motive noi care să determine schimbarea jurisprudenței Curții. De asemenea, apreciază că argumentele deciziei precitate sunt aplicabile și în ceea ce privește dispozițiile art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013, de vreme ce acestea reprezintă o normă de trimitere. Consideră că dispozițiile criticate nu încalcă prevederile constituționale și convenționale invocate de autor, dreptul la apărare fiind, de asemenea, respectat, de vreme ce soluționarea contestației se face cu citarea părților, acestea putând formula concluzii, depune memorii și având posibilitatea de a-și angaja un apărător. De altfel, arată că faza procesuală a executării unei condamnări definitive nu este supusă acelorași rigori aplicabile fazei procesuale de soluționare a cauzei pe fond.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

8. Prin Încheierea din 10 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 11.755/236/2014, Judecătoria Giurgiu - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (16) și art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepția a fost ridicată de Alexandru Rădulescu într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulate, în temeiul art. 56 alin. (9) din Legea nr. 254/2013, împotriva Încheierii nr. 951 din 2 iulie 2014 pronunțate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la Penitenciarul Giurgiu.

9. Prin Încheierea din 26 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 653/55/2015, Judecătoria Arad - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (16), în ceea ce privește sintagma "doar la solicitarea instanței, în acest caz“, și alin. (17), cât privește sintagma "nu“, și ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepția a fost ridicată de Faur Nistor Isai într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulate, în temeiul art. 56 din Legea nr. 254/2013, împotriva Încheierii nr. 5 din 6 ianuarie 2015 pronunțate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul Penitenciarului Arad.

10. În motivarea excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost reținută în încheierea de sesizare din Dosarul Curții Constituționale nr. 406D/2015, autorul susține, în esență, faptul că prevederile criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale și convenționale referitoare la accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv și interzicerea discriminării, de vreme ce contradictorialitatea nu poate fi respectată în lipsa contestatorilor, pe cale de consecință, fiind încălcat și dreptul la apărare al acestora. În plus, în Dosarul Curții Constituționale nr. 416D/2015, autorul susține că prevederile criticate sunt contrare dispozițiilor art. 1 privind obligația de a respecta drepturile omului, art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv și art. 14 privind interzicerea discriminării, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenție, întrucât încalcă egalitatea de arme, componentă a dreptului la un proces echitabil, și egalitatea în fața legii. Arată că reprezentanții Ministerului Public și al penitenciarului pot fi prezenți în instanță pentru a-și susține punctele de vedere, iar condamnatului-contestator nu i se permite acest lucru, aflându-se într-o situație de inferioritate față de celelalte părți din dosar. De asemenea, arată că nu are apărător pentru că nu are resursele financiare necesare în acest sens, așa încât nu poate beneficia de o analiză efectivă a contestației.

11. Judecătoria Giurgiu - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, având în vedere faptul că, potrivit art. 39 alin. (15) din Legea nr. 254/2013, persoana condamnată și administrația penitenciarului pot depune concluzii scrise, contradictorialitatea fiind pe deplin respectată, aceștia beneficiind de aceleași drepturi procesuale, iar, potrivit art. 62 alin. (2) din aceeași lege, persoanele condamnate pot consulta avocați aleși de acestea în orice problemă de drept dedusă procedurilor administrative sau judiciare. Referitor la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instanța a reținut faptul că, prin Decizia din 23 septembrie 2004, pronunțată în Cauza Pilla împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în măsura în care cererile reclamantului se referă la executarea pedepselor, art. 6 paragraful 1 din Convenție, referitor la dreptul la un proces echitabil, este inaplicabil unei proceduri ce privește executarea unei pedepse.

12. Judecătoria Arad - Secția penală consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și, în acest sens, arată că, potrivit art. 9 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, judecătorul de supraveghere a pedepselor privative de libertate din penitenciare soluționează plângerile persoanelor private de libertate prin încheieri care sunt acte cu caracter administrativ jurisdicțional. Faptul că la soluționarea contestației formulate împotriva acestor încheieri prezența petentului nu este obligatorie, fiind lăsată la aprecierea instanței, nu este de natură să încalce dreptul constituțional la un proces echitabil și la egalitatea de mijloace de apărare pe care le are petentul în raport cu ceilalți participanți la proces. De asemenea, dreptul petentului de a fi audiat nemijlocit în fața unui judecător este asigurat prin audierea obligatorie a acestuia de către judecătorul de supraveghere a măsurilor privative de libertate de la penitenciar, în condițiile specifice, reglementate de Legea nr. 254/2013. De altfel, noțiunea de acces la justiție trebuie privită în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, substanța garanției în discuție fiind dată de "dreptul la un tribunal“. Judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la penitenciar, numit în condițiile Legii nr. 254/2013, este un judecător imparțial și independent, fiind numit de curtea de apel și neavând nicio legătură administrativă cu penitenciarul unde funcționează, având rolul de supraveghere și control privind asigurarea legalității în executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate. Cu privire la faptul că asistența juridică nu este obligatorie în astfel de proceduri, instanța opinează că nu este încălcat dreptul la apărare al persoanei private de libertate, aceasta având posibilitatea de a angaja un apărător ales dacă se consideră că este necesar și, de asemenea, instanța de judecată, analizând fiecare caz, în concret, dacă apreciază că deținutul nu își poate efectua o apărare adecvată și efectivă, are obligația de a desemna un apărător din oficiu. În ceea ce privește egalitatea de arme, instanța apreciază că judecarea cauzei în conformitate cu dispozițiile art. 56 din Legea nr. 254/2013, în lipsa petentului, nu încalcă acest principiu de drept, atât petentul, cât și penitenciarul putând depune memorii scrise, prezența petentului în fața instanței nefiind interzisă, ci lăsată la aprecierea judecătorului, în funcție de obiectul și elementele dosarului, iar, în situația în care penitenciarul este reprezentat în ședința de judecată, nimic nu ar împiedica judecătorul cauzei să dispună ca petentul să fie adus în sala de judecată pentru asigurarea egalității de arme. Cât privește participarea reprezentantului Ministerului Public, arată că acesta asigură întocmai respectarea dispozițiilor legale aplicabile într-o anumită cauză, a legalității sentințelor pronunțate și apărarea intereselor legale ale părților. În prezenta speță arată că, la solicitarea petentului de a studia dosarul cauzei, instanța a dispus de fiecare dată aducerea petentului la serviciul de registratură al instanței, stabilind o dată anterior ședinței de judecată, sens în care s-a emis o adresă către Penitenciarul Arad, contestatorul-condamnat având astfel posibilitatea de a depune concluzii scrise, cunoscând toate elementele dosarului.

13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

16. Prin dispozitivul încheierii de sesizare din Dosarul nr. 416D/2015, Curtea a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (16), în ceea ce privește sintagma "doar la solicitarea instanței, în acest caz“, și alin. (17), cât privește sintagma "nu“, și ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013. Analizând însă criticile autorului excepției, rezultă că acestea vizează dispozițiile art. 39 alin. (16) și alin. (17), în ansamblu, și ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013. Așa încât, având în vedere și obiectul excepției de neconstituționalitate în Dosarul nr. 406D/2015, obiect al controlului de constituționalitate îl constituie dispozițiile art. 39 alin. (16) și (17) și ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul cuprins:

- Art. 39 alin. (16) și (17): "(16) Persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanței, în acest caz fiind audiată.

(17) Asistența juridică nu este obligatorie. În cazul în care procurorul și reprezentantul administrației penitenciarului participă la judecată, aceștia pun concluzii.“;

- Art. 56 alin. (12): "Dispozițiile art. 39 alin. (14)-(19) se aplică în mod corespunzător.“

Dispozițiile art. 39 alin. (14)-(19), la care se face trimitere, au următorul conținut:

"(14) Contestația se judecă, în ședință publică, cu citarea persoanei condamnate și a administrației penitenciarului.

(15) Persoana condamnată și administrația penitenciarului pot depune memorii și concluzii scrise.

(16) Persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanței, în acest caz fiind audiată.

(17) Asistența juridică nu este obligatorie. În cazul în care procurorul și reprezentantul administrației penitenciarului participă la judecată, aceștia pun concluzii.

(18) Instanța se pronunță prin sentință definitivă, în ședință publică.

(19) Sentința se comunică persoanei condamnate și administrației penitenciarului.“

17. În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 referitor la accesul liber la justiție și art. 24 privind dreptul la apărare, precum și dispozițiilor art. 1 privind obligația de a respecta drepturile omului, art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv și art. 14 privind interzicerea discriminării, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și ale art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenție.

18. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile art. 39 și cele ale art. 56 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, și anume fazei de executare. Art. 39 din lege reglementează atât cu privire la stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la plângerea depusă de persoana condamnată la judecătorul de supraveghere a privării de libertate împotriva deciziei comisiei pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cât și cu privire la contestația formulată de persoana condamnată sau de administrația penitenciarului, pe rolul judecătoriei în a cărei circumscripție se află penitenciarul, împotriva încheierii prin care judecătorul de supraveghere a privării de libertate a soluționat plângerea, iar art. 56 din aceeași lege normează atât cu privire la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, la plângerea ce poate fi formulată de către acestea împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor reglementate prin Legea nr. 254/2013, luate de către administrația penitenciarului, cât și cu privire la contestația ce se poate formula împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate prin care a fost soluționată plângerea.

19. Prin urmare, cadrul general prevăzut de art. 39 și art. 56 din Legea nr. 254/2013 reglementează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existența vinovăției în materie penală, astfel încât Curtea reține că aceasta nu este supusă regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situația juridică a persoanei condamnate nu este identică cu cea a inculpatului. Într-un sens similar s-a pronunțat Curtea în jurisprudența sa referitoare la Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006, abrogată prin Legea nr. 254/2013, de exemplu, prin Decizia nr. 462 din 15 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2007, și prin Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014. Așa încât Curtea constată că, în considerarea diferenței mai sus arătate, legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluționare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, procedură care să nu mai implice în mod necesar prezența persoanei condamnate, fără ca în acest mod să fie încălcate dispozițiile constituționale privind dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.

20. De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că garanțiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia din 7 mai 1990 - Aldrian împotriva Austriei, Cererea nr. 16.236/90, Decizia din 22 februarie 1995 - A.B. împotriva Elveției, Cererea nr. 20.872/92, Decizia din 13 mai 2003 - Montcornet de Caumont împotriva Franței, Cererea nr. 59.290/00, Decizia din 23 septembrie 2004 - Pilla împotriva Italiei, Cererea nr. 64.088/00, Decizia din 27 iunie 2006 - Szabo împotriva Suediei, Cererea nr. 28.578/03, și Decizia din 23 octombrie 2012 - Ciok împotriva Poloniei, Cererea nr. 498/10, paragraful 33.

21. Totodată, Curtea reține că, în procedura de soluționare a plângerii împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, potrivit art. 56 alin. (3) din lege, persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deținere, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, alin. (4) al aceluiași articol stabilind că, în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, audiere care va avea loc prin videoconferință, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deținere, care înaintează declarația luată. Totodată, în procedura de soluționare a contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunțată în soluționarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-și formula apărările prin intermediul memoriilor și concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată.

22. Cât privește faptul că asistența juridică nu este obligatorie în procedura de soluționare a contestației, prin Decizia nr. 368 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015, și prin Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015, Curtea a reamintit cele statuate în jurisprudența sa anterioară, respectiv faptul că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind reglementat de legiuitor, care stabilește și cazurile în care consideră că este necesar. Așadar, Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu și pe cel la asistență juridică obligatorie. Curtea a reținut, prin aceeași jurisprudență, că stabilirea cazurilor în care asistența juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, care, conform art. 126 din Constituție, are deplină libertate de a reglementa (în acest sens sunt Decizia nr. 1.202 din 24 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 700 din 19 octombrie 2009, și Decizia nr. 365 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 12 august 2005). Curtea a arătat totodată că împrejurarea că o persoană este privată de libertate, ca urmare a unei condamnări definitive, nu este de natură a atrage aplicabilitatea dispozițiilor legale referitoare la asistența juridică obligatorie (a se vedea Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014).

23. Autorul excepției a indicat, ca temei constituțional al sesizării, și dispozițiile art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv și art. 14 privind interzicerea discriminării, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenție. Examinând această susținere, Curtea constată că, în raport cu motivele invocate în sprijinul excepției de neconstituționalitate, textele indicate nu sunt relevante, neavând nicio concludență pentru soluționarea acesteia.