Decizia CCR nr. 519 din 12.12.2013 privind excepţia de neconstituţional itate a disp. art. 257 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 257 alin. (1) și alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, excepție ridicată de Cornelia Bledea în Dosarul nr. 8.077/100/2011 al Tribunalului Maramureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 398D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, întrucât nu există diferență de tratament juridic cu privire la obligația de a plăti contribuția de asigurări sociale de sănătate, din perspectiva invocată de autorul excepției. Astfel, contribuția datorată este aceeași, însă veniturile asupra cărora se aplică diferă în funcție de situația obiectiv diferită în care se află categoriile de contribuabili.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 12 decembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 8.077/100/2011, Tribunalul Maramureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 257 alin. (1) și alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de reclamanta Cornelia Bledea în cadrul soluționării contestației privind anularea Deciziei nr. 160/809/2011 prin care i-a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 5.821/809/2011, ambele decizii fiind emise de Casa de Asigurări de Sănătate Maramureș.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține că dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor art. 16 din Constituție privind principiul egalității în fața legii.

În acest sens, arată că, prin comparație cu asociații sau administratorii unei societăți comerciale, care nu plătesc contribuții de asigurări sociale de sănătate calculate asupra profitului, ci doar în raport cu veniturile încasate în această calitate, aceștia beneficiază de o situație privilegiată în raport cu notarii, care achită o contribuție calculată în funcție de profit.

Astfel, autoarea excepției susține că, din reglementarea art. 19, 39 și 48 din Legea nr. 571/2003 - Codul fiscal rezultă că, având funcția de notar public, este persoană fizică rezidentă, denumită "contribuabil“, care are obligația de a ține contabilitate în partidă simplă și de a plăti impozit pe venit. Subliniază "modul în care se determină venitul net, respectiv venitul care stă la baza calculului contribuției de asigurări de sănătate pentru a-l putea compara mai ușor cu un alt tip de venit, respectiv, cu profitul pe care îl realizează o persoană juridică. Din această comparație rezultă că atât venitul persoanei fizice care exercită o profesie liberală, cât și profitul persoanei juridice se definesc ca diferența dintre venitul din orice sursă și cheltuielile deductibile“. Cu alte cuvinte, consideră că, de fapt, notarul plătește impozit pe profit.

Mai arată că orice asociat sau administrator al unei societăți comerciale are dreptul de a încheia un contract de muncă cu aceasta, iar toate obligațiile sale fiscale, ca persoană fizică, se calculează prin raportare la acest salariu. Or, dacă o persoană fizică trebuie să plătească o contribuție de asigurări de sănătate calculată la impozitul pe profit, atunci, este evident că se creează o situație discriminatorie, care contravine art. 16 și 56 din Constituție și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

De asemenea, susține că această "stare de confuzie și discriminare“ este întreținută în întregul sistem legislativ fiscal. Or, atunci când legea fiscală nu este clară, ea trebuie aplicată în favoarea contribuabilului, potrivit principiului "in dubio pro reo“.

În concluzie, consideră că "legea fiscală, fie ea Legea nr. 95/2006, Codul fiscal sau Codul de procedură fiscală creează contribuabililor - persoane fizice, o situație inechitabilă, discriminatorie și confuză care îndreptățește fiecare cetățean să conteste o astfel de măsură fiscală având în vedere că orice restrângere de drepturi trebuie să fie clar delimitată.“

Tribunalul Maramureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal opinează în sensul că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale, diferența de regim de calcul al contribuției de asigurări de sănătate, respectiv veniturile asupra cărora se aplică, fiind justificată de diferențele dintre cele două categorii de persoane vizate. Astfel, dacă în cazul veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, precum și orice alte venituri realizate din desfășurarea unei activități dependente, aceste sume sunt predeterminate, nu același lucru se poate întâmpla în cazul reclamantei, respectiv a veniturilor realizate de persoane care desfășoară activități independente care se supun impozitului pe venit, acesta din urmă reprezentând un criteriu obiectiv de calcul. Oricum, în esență, în cazul ambelor categorii, cota procentuală se aplică venitului obținut în mod direct de către contribuabil, or, tocmai acest considerent duce la asigurarea egalității în fața legii de care vorbește art. 16 din Constituție. În ceea ce privește referirea la societăți comerciale, aceasta nu poate fi luată în considerare, atâta timp cât Constituția prevede egalitatea în fața legii a cetățenilor.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, având în vedere faptul că societățile comerciale nu sunt persoane asigurate, nu se poate pune problema unei diferențe de tratament juridic între contribuabilii care obțin venituri din activități independente și societățile comerciale. Cu privire la principiul egalității, invocă jurisprudența Curții Constituționale.

Referitor la încălcarea principiului justei așezări a sarcinilor fiscale, invocă Decizia nr. 335/2011, prin care Curtea Constituțională a statuat că, "datorită solidarității celor care contribuie, sistemul public de asigurări sociale de sănătate își poate realiza obiectivul principal, respectiv cel de a asigura un minimum de asistență medicală pentru populație, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la constituirea fondurilor de asigurări de sănătate. Art. 56 din Constituție prevede obligația cetățenilor de a contribui prin impozite și prin taxe la cheltuielile publice. În cazul sistemului public de sănătate, aceste cheltuieli publice vizează însăși îndeplinirea obligației constituționale a statului de a asigura ocrotirea sănătății și protecția socială a cetățenilor.“

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. Astfel, se impune ca statul să asigure un cadrul legal menit să permită aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor fizice aflate în situații juridice similare, în așa fel încât acestea să fie egale în drepturi, fără privilegii și fără discriminări. În același sens este și jurisprudența constantă a Curții Constituționale.

Situația generată de prevederile de lege criticate nu este de natură a aduce atingere principiului egalității cetățenilor în fața legii, întrucât legiuitorul a impus condiții diferite de plată a contribuției de sănătate, având în vedere natura juridică a veniturilor realizate de un notar și cele realizate de administratorul sau acționarul unei societăți comerciale. În cazul acestora din urmă, veniturile realizate de aceștia sunt fie sub forma salariilor, fie sub forma dividendelor, pentru care legiuitorul a stabilit modalitatea de plată a contribuției lunare a persoanei asigurate. De asemenea, pentru activitățile independente, contribuția lunară a persoanei asigurate se stabilește sub forma unei cote, care se aplică asupra veniturilor impozabile realizate de aceste persoane.

Prin urmare, diferența de tratament aplicabilă celor două categorii de persoane, și anume cele care desfășoară activități dependente și cele care desfășoară activități independente, nu devine discriminare, întrucât statul nu a introdus o distincție între situații analoage și comparabile, fără să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Principala motivare ar fi natura juridică diferită a celor două activități, desfășurate, pe de-o parte, de notarii publici, iar, pe de altă parte, de societățile comerciale.

În plus, potrivit art. 139 alin. (1) din Constituție, dreptul de a stabili impozitele datorate bugetului de stat, modalitățile de plată, precum și cuantumul acestora este exclusiv al legiuitorului.

Totodată, menționează că din modul de formulare a excepției de neconstituționalitate, aspectele subliniate de autoarea acesteia țin, mai degrabă, de aplicarea și interpretarea legii, fiind de competența exclusivă a instanțelor judecătorești stabilirea normelor legale incidente în cauză.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 257 alin. (1) și alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, cu modificările și completările ulterioare, având următorul conținut:

- Art. 257 alin. (1) și alin. (2) lit. b): "(1) Persoana asigurată are obligația plății unei contribuții bănești lunare pentru asigurările de sănătate, cu excepția persoanelor prevăzute la art. 213 alin. (1).

(2) Contribuția lunară a persoanei asigurate se stabilește sub forma unei cote de 6,5%, care se aplică asupra: [_]

b) veniturilor impozabile realizate de persoane care desfășoară activități independente care se supun impozitului pe venit; dacă acest venit este singurul asupra căruia se calculează contribuția, aceasta nu poate fi mai mică decât cea calculată la un salariu de bază minim brut pe țară, lunar;“

Potrivit art. 9 alin. (6) din Legea bugetului de stat pe anul 2013 nr. 5/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 106 din 22 februarie 2013, "(6) Pentru anul 2013, cotele de contribuții pentru asigurările de sănătate prevăzute de Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, se stabilesc după cum urmează:

a) 5,2% pentru cota datorată de angajatori, prevăzută la art. 258 din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare;

b) 10,7% pentru cota datorată de persoanele prevăzute la art. 259 alin. (6) din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare;

c) 5,5% pentru celelalte categorii de persoane care au obligația plății contribuției direct sau cu plata din alte surse.“

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 16 privind principiul egalității în fața legii și art. 56 privind contribuții financiare, precum și dispozițiilor art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la interzicerea discriminării.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

I. Cu privire la plata unei contribuții către Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, așa cum a reținut Curtea prin Decizia nr. 325 din 25 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 16 iulie 2013, "Legea nr. 95/2006 a instituit un sistem care să permită populației accesul la serviciile medicale, acces condiționat însă de plata unei contribuții către Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, așa cum prevede art. 208 alin. (3) lit. f) din actul normativ amintit. Totodată, Legea nr. 95/2006 prevede că întreaga societate trebuie să contribuie la efortul protejării sănătății populației, în temeiul principiului solidarității și al subsidiarității consacrat de art. 208 alin. (3) lit. b) din această lege. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 934 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007, că «obligativitatea asigurării și a contribuției la sistemul asigurărilor sociale de sănătate trebuie analizată în legătură cu un alt principiu care stă la baza acestui sistem, anume cel al solidarității. Astfel, datorită solidarității celor care contribuie, acest sistem își poate realiza obiectivul principal, respectiv cel de a asigura un minim de asistență medicală pentru populație, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la constituirea fondurilor de asigurări de sănătate». Toate acestea reprezintă, de fapt, «o expresie a prevederilor constituționale care reglementează ocrotirea sănătății și a celor care consacră obligația statului de a asigura protecția socială a cetățenilor».

Având în vedere aceste principii, legiuitorul a instituit obligația asiguraților de a contribui cu o cotă unică, nediferențiată, de 6,5% din veniturile realizate, la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, așa cum prevede art. 257 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, stabilind totodată excepții de la această obligație pentru anumite categorii de persoane care în mod obiectiv se află în situația de a nu putea contribui, așa cum sunt persoanele încadrate în ipoteza art. 213 alin. (1) din aceeași lege.“

Totodată, prin Decizia nr. 335 din 10 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 23 mai 2011, Curtea a statuat că, "datorită solidarității celor care contribuie, sistemul public de asigurări sociale de sănătate își poate realiza obiectivul principal, respectiv cel de a asigura un minimum de asistență medicală pentru populație, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la constituirea fondurilor de asigurări de sănătate. Art. 56 din Constituție prevede obligația cetățenilor de a contribui prin impozite și prin taxe la cheltuielile publice. În cazul sistemului public de sănătate, aceste cheltuieli publice vizează însăși îndeplinirea obligației constituționale a statului de a asigura ocrotirea sănătății și protecția socială a cetățenilor.“

De asemenea, prin Decizia nr. 539 din 27 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 1 august 2006, Curtea a reținut că "este firesc ca valoarea contribuției să difere de la persoană la persoană, în funcție de cuantumul veniturilor realizate. Această diferență este rezonabilă și justificată de situația obiectiv deosebită în care se află persoanele care realizează venituri mai mari față de cele ale căror venituri sunt mai reduse, precum și de principiul solidarității și subsidiarității în colectarea și utilizarea fondurilor, aplicabil în materia asigurărilor sociale de sănătate“. Curtea a reținut, cu același prilej, că "principiul constituțional al așezării juste a sarcinilor fiscale pentru suportarea cheltuielilor publice impune diferențierea contribuției persoanelor care realizează venituri mai mari. De altfel, cota de contribuție, exprimată procentual, este unică, neavând caracter progresiv, astfel că diferența valorică a contribuției este determinată de nivelul diferit al venitului“.

Totodată, Curtea a constatat că numai legiuitorul este în drept să stabilească categoriile de venituri pentru care urmează a se plăti contribuții la bugetul asigurărilor de sănătate; în lipsa plății acestei contribuții, persoana nu poate dobândi ex officio calitatea de asigurat.

II. Curtea reține că autoarea excepției de neconstituționalitate - notar public are obligația de a plăti contribuția bănească lunară pentru asigurările de sănătate, sub forma unei cote care se aplică asupra veniturilor sale impozabile, așa cum rezultă din art. 257 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006. Pe calea excepției de neconstituționalitate a acestor dispoziții, autoarea critică faptul că asociații/acționarii și administratorii unei societăți comerciale nu au această obligație, ceea ce constituie - în opinia sa - un privilegiu, de natură să contravină art. 16 și art. 56 din Constituție.

Or, în ceea ce privește veniturile administratorilor unei societăți comerciale, devin incidente prevederile art. 55 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora: "Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică și următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor: [_] j) indemnizația administratorilor, precum și suma din profitul net cuvenite administratorilor societăților comerciale potrivit actului constitutiv sau stabilite de adunarea generală a acționarilor.“

Așadar, Curtea reține că administratorii au obligația de a plăti contribuția bănească lunară pentru asigurările de sănătate sub forma aceleiași cote, dar care se aplică asupra "veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, precum și orice alte venituri realizate din desfășurarea unei activități dependente“, potrivit dispozițiilor art. 257 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006.

În consecință, susținerile autoarei excepției referitoare la faptul că administratorii societăților nu au obligația de a plăti contribuția pentru asigurări de sănătate sunt neîntemeiate.

Referitor la acționarii sau asociații unei societăți, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006, aceștia au obligația de a plăti contribuția bănească lunară pentru asigurările de sănătate sub forma aceleiași cote care se aplică asupra "veniturilor din dividende“. Pe de altă parte, persoanele juridice plătesc impozit pe profit; or, este evident că acestea nu pot fi "persoane asigurate“ în sensul art. 257 din Legea nr. 95/2006.

Așadar, dispozițiile de lege criticate nu creează discriminări de natură a aduce atingere principiului egalității în fața legii, consacrat de art. 16 din Constituție. Așa cum a statuat Curtea Constituțională în mod constant în jurisprudența sa, principiul constituțional al egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În acest sens este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.

Cu privire la art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în jurisprudența sa constantă, de exemplu în Decizia de inadmisibilitate din 3 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Coriolan Gabriel Iovițoni și alții împotriva României, paragraful 52, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acest articol nu are o existență autonomă și nu poate fi invocat decât prin raportare la alte dispoziții ale Convenției sau protocoalelor sale adiționale.

Referitor la celelalte aspecte invocate de autoarea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că acestea nu constituie critici de neconstituționalitate, ci chestiuni de aplicare a legii, care intră în competența instanțelor judecătorești.