Decizia CCR nr. 487 din 21.11.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepție ridicată de Gabriel Emilian Constantin în Dosarul nr. 635/2/2013 al Curții de Apel București - Secția a VIll-a de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 553D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a depus o cerere prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Se arată că dispozițiile legale criticate au drept scop evitarea abuzului de drept. Mai mult, partea interesată are posibilitatea de a formula o nouă cerere.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 9 septembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 635/2/2013, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Excepția a fost invocată de Gabriel Emilian Constantin într-un dosar având ca obiect anularea unui act administrativ - Rezoluția nr. 3.591/IJ/2.654/DIJ/2012 din 21 decembrie 2012.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul arată că prevederile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât rezoluția Inspecției Judiciare reprezintă o opinie subiectivă, pronunțată într-o procedură administrativă, opinie ce nu poate fi exclusă unui control independent și imparțial în situația în care această rezoluție poate naște sau stinge raporturi juridice.

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal și-a exprimat opinia potrivit căreia excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Instanța arată că actul administrativ este definit de legiuitor ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.“

Pornind de la această definiție legală, instanța a reținut că una dintre condițiile pentru ca un act să aibă natură administrativă și să poată fi supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ este ca acesta să producă efecte juridice proprii, respectiv să dea naștere, să modifice sau să stingă raporturi juridice.

Instanța a reținut, de asemenea, că la data de 23 ianuarie 2012 a fost publicată Legea nr. 24/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, care a modificat dispozițiile art. 44-49 referitoare la titularii acțiunii disciplinare, modalitatea de sesizare a Inspecției Judiciare, mecanismul verificărilor prealabile și finalitatea acestora, începerea, desfășurarea și finalizarea cercetării disciplinare prealabile, principala modificare constând în extinderea sferei titularilor acțiunii disciplinare, fără însă a aduce modificări de esență în ceea ce privește natura soluției date în situația în care "în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare“, noua reglementare [art. 45 alin. (4) lit. b)] stabilind clasarea sesizării.

Instanța subliniază că soluția legislativă este conformă cu standardele impuse de Legea fundamentală, întrucât răspunderea disciplinară a magistraților își are temeiul în obligațiile ce izvorăsc din prevederile legilor și regulamentelor profesiei, ale Codului deontologic și ale regulilor de bune practici profesionale, obligații a căror nerespectare poate fi de natură a prejudicia exclusiv onoarea și prestigiul profesiei, astfel încât această formă specială de răspundere vizează strict raporturile dintre magistrat, pe de o parte, și categoria profesională din care face parte, de cealaltă parte.

Aceasta nu are însă semnificația restrângerii dreptului persoanei care a formulat sesizarea pentru începerea acțiunii disciplinare de a obține în justiție repararea prejudiciului provocat prin încălcarea drepturilor sau intereselor sale prin conduita magistratului respectiv. În acest sens, trebuie observat că art. 94 din Legea nr. 303/2004 prevede că "Judecătorii și procurorii răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii.“

Instanța apreciază că soluția legiuitorului de restrângere a accesului la justiție al persoanelor care ar putea justifica un interes de a contesta rezoluția de clasare a sesizării este prevăzută și justificată prin raportare la cazurile în care se poate dispune o astfel de soluție, și anume când se constată neîndeplinirea unor condiții formale ale sesizării (de exemplu, nu este semnată, nu conține datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea) sau inexistența indiciilor privind săvârșirea unei abateri disciplinare. Mai mult, prin art. 47 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 s-a prevăzut expres că, după pronunțarea unei soluții de clasare a sesizării, persoana interesată poate face o nouă sesizare, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012:

- Art. 47 alin. (1) lit. b): "(1) În cazul în care sesizarea s-a făcut potrivit art. 45 alin. (2), inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată: [_]

b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conține datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea, precum și în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b); rezoluția de clasare este definitivă.“

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) privind respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea în fața legii, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 privind liberul acces la justiție, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică și în art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor legale criticate, prin raportare la critici similare și la o parte din dispozițiile constituționale invocate și în prezentul dosar (art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la accesul liber la justiție și art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică), constatând că sunt constituționale.

Astfel, prin Decizia nr. 356 din 24 septembrie 2013, nepublicată la data pronunțării prezentei decizii, precum și prin Decizia nr. 399 din 8 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 19 noiembrie 2013, Curtea a reținut că potrivit art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, în cazul în care Inspecția Judiciară s-a sesizat din oficiu sau a fost sesizată de orice persoană interesată, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori, inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată, clasarea sesizării, rezoluția de clasare fiind definitivă.

Aceasta se poate dispune în cazurile în care nu este semnată, nu conține datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt ori de săvârșire a unei abateri disciplinare.

Curtea observă că cele 3 variante ce legitimează soluția clasării nu au caracter irefragabil, deoarece, în acord cu dispozițiile art. 47 alin. (2) din aceeași lege, persoana interesată poate face o nouă sesizare, cu respectarea condițiilor acolo prevăzute. Practic, aceste exigențe se circumscriu unor norme de procedură referitoare la responsabilitatea judecătorilor și procurorilor ca principiu care se alătură principiului constituțional al independenței judecătorilor. Prin urmare, textele criticate nu fac altceva decât să dea eficiență rolului legiuitorului de a realiza un echilibru necesar între independența și responsabilitatea judecătorilor prin reglementarea procedurii de urmat în domeniul răspunderii disciplinare.

Prin urmare, reglementarea abaterilor disciplinare, prin includerea în această categorie a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, nu poate fi confundată cu reglementarea procedurală de drept comun care are în vedere fapte ce privesc conținutul hotărârilor judecătorești, conținut care nu poate fi examinat decât prin intermediul căilor de atac, nefiind de acceptat ca acestea să fie realizate în afara activității jurisdicționale (a se vedea în acest sens și Decizia Curții Constituționale nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012).

Așa fiind, Curtea constată că, prin natura și conținutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a sesizării sub aspectul inserării datelor cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat-o, a datelor de identificare a autorului și a semnăturii acestuia, ori a existenței indiciilor de săvârșire a unei abateri disciplinare, nu vizează însăși soluționarea fondului sesizării, ci doar verificarea întrunirii condițiilor de exercitare a acesteia. Or, așa cum a stabilit în repetate rânduri instanța de contencios european al drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenției, "drepturi civile“ și, deci, nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens sunt citate ca exemple: refuzul autorizării introducerii apelului pronunțat de o curte supremă - Decizia din 9 mai 1989, pronunțată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei (Cererea nr. 11.826/85); examinarea cererii de revizuire a unui proces civil - Decizia din 8 octombrie 1976, pronunțată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X, Y și Z împotriva Elveției (Cererea nr. 6.916/75).

Așadar, cât timp această procedură nu privește însăși judecarea pe fond a sesizării - o atare procedură fiind reglementată cu caracter exclusiv în art. 47 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 317/2004, Curtea constată că dispozițiile criticate nu înfrâng prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât procedura specială vizată nu se referă la fondul cauzelor ori la drepturile civile, cum cere art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ci numai la aspectele de ordin pur procedural, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere în fața secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii ori chiar în fața Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

De altfel, mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția presupun instituirea unor proceduri referitoare, pe de o parte, la competența instanțelor de judecată și, pe de altă parte, la competența altor autorități cu atribuții jurisdicționale specifice, cum ar fi Consiliul Superior al Magistraturii. De aceea, legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili prin lege procedura de judecată și modalitatea de exercitare a căilor de atac al căror unic scop constă în protejarea drepturilor și libertăților fundamentale afectate.

În plus, art. 99¹din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, definește în termeni lipsiți de echivoc împrejurările în care exercitarea funcției cu rea-credință ori gravă neglijență constituie abateri disciplinare. Prin urmare, modul în care judecătorul interpretează și aplică legea într-o cauză dată nu este susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Altfel spus, o neregularitate a hotărârii judecătorești constituie temei pentru formularea unei căi de atac, în timp ce răspunderea disciplinară poate fi antrenată în cu totul alte condiții decât cele prevăzute de lege pentru promovarea unei căi de atac.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a textului legal criticat raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea a constatat că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată, deoarece textul de lege atacat se aplică în egală măsură tuturor persoanelor la care se referă ipoteza normei prevăzute de acest text.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în aceste decizii își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

În aceste condiții, nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor cuprinse în art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește contrarietatea dintre prevederile legale criticate și cele ale art. 24 privind dreptul la apărare din Legea fundamentală, Curtea constată că textul constituțional este inaplicabil, având în vedere că autorul excepției de neconstituționalitate nu este persoana vizată de procedura disciplinară.

Referitor la art. 148 din Constituție, Curtea constată că autorul excepției de neconstituționalitate nu motivează încălcarea acestor texte constituționale, respectiv cum anume sunt încălcate prin dispozițiile legale criticate. În aceste condiții, Curtea Constituțională nu poate analiza pretinsa neconstituționalitate a acestor texte legale în raport cu art. 148 din Constituție.