Decizia CCR nr. 1.092 din 18.12.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 124 din Codul penal

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 124 din Codul penal, excepție ridicată direct de Avocatul Poporului și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.441 D/2012.

La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepției, doamna consilier Ecaterina Mirea, cu delegație la dosar. Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Avocatului Poporului, care pune concluzii de admitere a excepției astfel formulate și de constatare a neconstituționalității prevederilor art. 124 din Codul penal în măsura în care se aplică și cauzelor începute sub vechea reglementare. În acest sens reia argumentele menționate în actul de sesizare.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, deoarece prescripția este o instituție de drept penal substanțial susceptibilă, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituție, de aplicarea legii penale mai favorabile. Consideră că nu poate exista vreun magistrat care să își imagineze o aplicare a textului criticat în dezacord cu art. 13 din Codul penal. Totodată arată că persoanele aflate în situații juridice identice, respectiv cele care au comis fapte la aceeași dată, vor beneficia de legea penală mai favorabilă indiferent de momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Adresa nr. 10.572 din 30 octombrie 2012, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 6.077 din 30 octombrie 2012, în temeiul art. 146 lit. d) din Constituție și art. 32 din Legea nr. 47/1992 Avocatul Poporului a sesizat direct Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 124 din Codul penal.

În motivarea excepției de neconstituționalitate Avocatul Poporului susține că dispozițiile legale atacate contravin prevederilor art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Astfel, tratamentul juridic al persoanelor care se află într-o procedură judiciară nu este justificat de situația diferită în care s-ar afla aceștia, ci de celeritatea soluționării cauzei. Un astfel de criteriu exterior conduitei persoanei interesate este în contradicție cu principiul egalității în fața legii al cetățenilor, conform căruia la situații egale tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Astfel, persoanele care au avut șansa să se găsească sub imperiul art. 124 anterior modificării, când termenul de prescripție prevăzut în art. 122 era depășit cu încă jumătate, s-au aflat într-o situație net favorabilă, dar discriminatorie față de persoanele care au avut neșansa să aibă termenul de prescripție specială pe reglementarea veche împlinit dar, ca efect al prelungirii acestui termen prin Legea nr. 63/2012, să nu mai opereze pentru că procedura judiciară la care era supus este finalizată prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, după intrarea în vigoare a acestui act normativ. Instituirea acestui tratament diferit în funcție de momentul în care instanța de judecată a soluționat cauza nu are, în opinia Avocatului Poporului, o justificare obiectivă și rezonabilă. Așa fiind, un astfel de tratament juridic afectează drepturile învinuiților sau inculpaților față de care nu s-a pronunțat deja o hotărâre judecătorească, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, fiind discriminați în raport cu cei pentru care s-au finalizat procedurile judiciare printr-o hotărâre judecătoreasă, până la intrarea în vigoare a legii menționate, cu toate că ambele categorii se află în aceeași situație juridică, fiind cercetați pentru infracțiuni comise în aceeași perioadă. Spre exemplu, în cazul a 2 coautori, este posibil ca unul să fie condamnat printr-o hotărâre judecătorească până la data publicării Legii nr. 63/2012 în Monitorul Oficial al României, Partea I, și să beneficieze astfel de termenul de prescripție special redus; celălalt coautor, nefiind condamnat, din varii motive, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu va putea beneficia de acest privilegiu conferit de lege, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic.

În concluzie, prin modificarea termenului de prescripție specială s-a creat o discriminare între învinuiții sau inculpații cercetați pentru aceleași infracțiuni, săvârșite în aceeași perioadă, și care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

În ce privește afectarea prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2), Avocatul Poporului arată următoarele:

Având în vedere că dispozițiile art. 124 din Codul penal sunt de imediată aplicare, este evident că acestea sunt mai puțin favorabile atât timp cât, anterior soluționării definitive a unei cauze, termenul de prescripție specială era la jumătate decât cel reglementat prin Legea nr. 63/2012.

În jurisprudența Curții Constituționale, determinarea caracterului "mai favorabil“ are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură răspunderea penală, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. (Decizia Curții Constituționale nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011).

Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la prescrierea răspunderii penale prin împlinirea termenului de prescripție specială.

Sunt numeroase situațiile care impun aplicarea legii penale mai favorabile, dar pentru care nici Codul penal și nici Codul de procedură penală nu cuprind vreo dispoziție tranzitorie. Acest fapt nu este însă de natură a nega existența principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție reflectat în art. 13 din Codul penal.

Prin urmare, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constituție, Avocatul Poporului consideră că prescripția specială prevăzută de art. 124 din Codul penal nu poate fi modificată (dublată) - pentru o perioadă de timp -, neexistând o justificare rațională și rezonabilă.

În conformitate cu art. 13 alin. 1 din Codul penal, în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă, inclusiv legea mai favorabilă în ceea ce privește termenele de prescripție. Unul din criteriile care se are în vedere la stabilirea în concret a legii penale aplicabile în situația succesiunii de legi în timp este acela al termenelor de prescripție a răspunderii penale, caz în care se va aprecia ca fiind mai blândă legea penală care are un termen de prescripție specială mai redus.

Așa fiind, dispoziția legală criticată este constituțională în măsura în care nu se aplică și cauzelor începute sub vechea reglementare, în caz contrar încălcându-se Legea fundamentală.

De altfel, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011, a decis că o dispoziție penală este neconstituțională în măsura în care nu permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Potrivit art. 30 alin. (1) și art. 33 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10, 29 și 32 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 124 din Codul penal, cu denumirea marginală Prescripția specială, așa cum a fost modificat prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012, care au următorul conținut: "Prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripție prevăzut la art. 122 este depășit cu încă o dată.“

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile și ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, prin sesizarea formulată, Avocatul Poporului critică noile prevederi ale art. 124 din Codul penal referitor la prescripția specială, potrivit căruia, oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripție generală prevăzut la art. 122 din Codul penal este depășit cu încă o dată, atunci este înlăturată răspunderea penală. Spre deosebire de vechea reglementare care instituia un termen mai mic, respectiv depășirea cu încă jumătate a termenelor din art. 122 din Codul penal, noua normă este mai puțin favorabilă.

Având în vedere noile dispoziții, se arată că acestea afectează prevederile constituționale referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii, precum și cele referitoare la principiul aplicării legii penale mai favorabile.

Potrivit art. 61 din Constituție, Parlamentul, în calitate de unică autoritate legiuitoare a țării, adoptă măsurile de politică penală în acord cu atingerea interesului legitim urmărit. Astfel, potrivit art. 10 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, printre cauzele care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale regăsim intervenția prescripției simple, guvernată de termenele prevăzute la art. 122 din Codul penal, ori speciale, guvernată de art. 124 din Codul penal. Prescripția răspunderii penale, în general, înseamnă stingerea răspunderii penale prin trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de lege. Termenul de prescripție începe să curgă de la data săvârșirii infracțiunii și trebuie să curgă neîntrerupt. În ce privește prescripția specială, este de observat că într-o cauză penală pot interveni mai multe întreruperi ale termenului de prescripție, fapt care determină curgerea unui nou termen, tragerea la răspundere penală prelungindu-se mult timp. Dacă anterior noilor prevederi criticate termenul de prescripție specială era compus din termenul general prevăzut la art. 122 din Codul penal plus încă jumătate, în prezent legiuitorul l-a majorat cu încă o dată. Prin urmare, modificarea acestui termen nu este de natură a contraveni în vreun fel dispozițiilor constituționale invocate.

Cu privire la criticile formulate punctual, Curtea constată următoarele:

În acord cu dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (3), Înalta Curte de Casație și Justiție are competența exclusivă de a se pronunța asupra problemelor ce țin de interpretarea și aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară impune acest lucru. Fără a nega rolul constituțional al instanței supreme, a cărei competență este circumscrisă situațiilor de practică neunitară, Curtea Constituțională reține că, în cazul în care un text legal poate genera interpretări diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele interpretări generează încălcări ale prevederilor fundamentale. Constituția reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituției, Curtea Constituțională verifică constituționalitatea textelor legale aplicabile în interpretările ce pot fi generate de acestea. A admite o teză contrară contravine însăși rațiunii existenței Curții Constituționale, care și-ar nega rolul său constituțional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală.

De altfel, prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, Curtea Constituțională a stabilit că, "indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare“. În interpretarea legii, instanțele judecătorești, între care și Înalta Curte de Casație și Justiție, trebuie să respecte cadrul constituțional, iar sancționarea depășirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curții Constituționale.

Prin urmare, analiza Curții Constituționale va avea ca punct de plecare cele mai sus arătate în privința susținerilor Avocatului Poporului, potrivit cărora, noile prevederi ale art. 124 din Codul penal sunt de imediată aplicare și afectează principiul aplicării legii penale mai favorabile și egalitatea cetățenilor în fața legii prin aceea că retroactivează, fiind aplicabile discriminator faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi.

Astfel, Curtea constată că prin efectele sale prescripția, așa cum s-a arătat mai sus, înlătură răspunderea penală. Aceasta înseamnă că există o asemenea răspundere, dar care, prin efectul prescripției, este înlăturată. În unele legislații, efectul juridic al prescripției este arătat prin aceea că "înlătură acțiunea penală“. Acest punct de vedere este parțial exact, deoarece prescripția aparține dreptului penal material, și nu dreptului procesual penal. Așa fiind, prescripția este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură și acțiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, prescripția răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale și, pe cale de consecință, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei. Această cauză face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală și a obligației corespunzătoare. Prescripția are așadar caracterul unei renunțări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârșită, cu condiția trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârșirii faptei.

Prin urmare, este de observat că, dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziții tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituție reflectat în art. 13 din Codul penal, legislația prevede soluția de urmat în cazul conflictului de legi.

Astfel, potrivit art. 13 alin. 1 din Codul penal,"În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.“

De asemenea, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2012, Curtea Constituțională a statuat că "determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare,cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea,influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. [_] Sunt numeroase situațiile care impun aplicarea legii mai blânde, dar pentru care nici Codul penal și nici Codul de procedură penală nu cuprind vreo dispoziție tranzitorie. Acest fapt nu este însă de natură a nega existența principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, reflectat în art. 13 din Codul penal. Prin urmare, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că acesta are caracter axiomatic și, consacrat ca atare, nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiții procedurale care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor.“

Totodată, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile“. Prin urmare, Legea fundamentală a statuat că, ori de câte ori există norme mai favorabile, acestea vor fi aplicabile fie retroactivând, fie ultraactivând. Împrejurarea că în alte legislații europene este posibilă extinderea termenului de prescripție și aplicarea imediată a noii reglementări izvorăște din îndeplinirea unor condiții cumulative referitoare la caracterul de normă procesual penală a prescripției și la imprescriptibilitatea infracțiunilor de omor, a crimelor de război și a crimelor împotriva umanității. Este adevărat că art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu poate fi interpretat în sensul împiedicării prelungirii duratei termenelor de prescripție a răspunderii penale, sens în care, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, paragraful 149, Curtea de la Strasburg a statuat că prelungirea termenului de prescripție nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7, întrucât această dispoziție nu poate fi interpretată ca interzicând o prelungire a termenelor de prescripție, prin aplicarea imediată a unui drept procedural în cazul în care infracțiunile relevante nu au devenit obiectul unor limitări.

După cum se poate observa, în legislația supusă atenției instanței europene termenul de prescripție are, spre deosebire de legislația română, valențe procedural penale și, prin urmare, era susceptibil de aplicarea imediată a legii noi.

Că așa stau lucrurile o dovedește aceeași jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului - Secția întâi, care, 4 ani mai târziu, și-a nuanțat poziția prin Hotărârea din 10 noiembrie 2004, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragraful 35, statuând că starea de recidivă este o componentă a sancționării penale a unei persoane, astfel încât regulile privind neretroactivitatea legii trebuie să funcționeze și în această materie. Ulterior, la data de 29 martie 2006, Marea Cameră a statuat, în aceeași cauză, că nu a fost afectat art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu există nicio îndoială că la momentul apariției noii legi (respectiv la 1 martie 1994) reclamantul ar fi putut să prevadă că prin comiterea unei infracțiuni înainte de 13 iulie 1996 (data la care noul termen legal de 10 ani ar fi expirat) va putea fi considerat recidivist și i se va putea mări pedeapsa pentru a doua faptă în consecință. El a fost astfel în măsură să prevadă consecințele legale ale acțiunilor sale și să își adapteze conduita în mod corespunzător (paragraful 53).

Prin urmare, este de observat că schimbarea soluției Curții Europene a Drepturilor Omului a avut în vedere o analiză la speță, fapt care este de natură a menține caracterul de norme mai favorabile eventualelor prevederi de drept substanțial (cum ar fi cele din speță referitoare la recidivă). De altfel, chiar în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, după ce Curtea a admis aplicarea imediată a unui drept procedural, chiar dacă a fost mai sever decât legea anterioară, în paragraful 145 a subliniat că principiile enunțate în propria jurisprudență privind aplicarea art. 7 din Convenție reprezintă regula călăuzitoare potrivit căreia legea penală nu trebuie să fie pe larg interpretată în detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie. Aceeași soluție izvorăște și din Hotărârea din 25 mai 1993, pronunțată în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 52, și Hotărârea din 27 septembrie 1995, pronunțată în Cauza G. împotriva Franței, paragraful 26. În susținerea acelorași rațiuni, Curtea Constituțională face trimitere la recenta jurisprudență a Curții Europene, care, prin Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza Mihai Toma împotriva României, publicată și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 13 decembrie 2012, a statuat în paragraful 26 că art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cere, în virtutea unor principii bine stabilite, ca legea "să interzică aplicarea retroactivă a legislației penale mai punitive în detrimentul acuzatului și să garanteze aplicarea retroactivă a legislației mai favorabile“ [a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) pct. 93 și 109].

Totodată, este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluționare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puțin severe și că, dincolo de jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituția României dispune în art. 20 alin. (2) că, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conțin dispoziții mai favorabile.

Prin urmare, analizând conținutul art. 124 din Codul penal, Curtea constată că acesta nu dispune nimic cu privire la conflictul de legi în timp. Așa cum s-a arătat mai sus, nici nu era nevoie de o asemenea reglementare, deoarece împlinirea termenului de prescripție specială începe să curgă, indiferent de câte întreruperi ar interveni, de la data săvârșirii faptei și se împlinește, în acord cu principiul legii penale mai favorabile, la data prevăzută de aceasta. Prin urmare, câtă vreme prescripția specială este o cauză care înlătură răspunderea penală, este evident că împlinirea sa sub imperiul legii vechi este mai favorabilă decât împlinirea prevăzută de legea nouă, deoarece aceasta din urmă mărește intervalul de timp ce poate genera neaplicarea unei pedepse.

Aceleași valențe le are textul și în ceea ce privește principiul egalității în fața legii a cetățenilor. Astfel, este posibil ca un coautor să fie definitiv judecat sub imperiul legii vechi și, pe cale de consecință, să se dispună încetarea procesului penal deoarece s-a împlinit termenul vechi de prescripție specială. În ce privește pe celălalt coautor, care se află încă în faza procedurilor judiciare, nepronunțându-se o hotărâre definitivă până la apariția legii noi, Curtea constată că, în măsura în care nu ar fi opozabilă legea penală mai favorabilă, acesta ar fi discriminat fără nicio justificare obiectivă și rezonabilă față de primul.

Altfel spus, termenul de prescripție specială prevăzut de legea veche are valențe constituționale în măsura în care ultraactivează aplicându-se faptelor comise sub imperiul său și care, în acord cu principiul securității juridice, nu au fost judecate definitiv până la apariția legii noi.

Totodată, termenul de prescripție specială prevăzut de legea nouă este constituțional în măsura în care se aplică numai faptelor săvârșite sub imperiul noii soluții legislative.

În concluzie, Curtea constată că normele legale criticate sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi.