Decizia CCR nr. 524 din 12.12.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 103 din C. pr. civ. din 1865

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Florentina Coroveanu-Vasilescu în Dosarul nr. 18/3/1996 (1.672/2012) al Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 449D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, întrucât aceasta vizează atât chestiuni de aplicare a normei, cât și aspecte care tind la modificarea acesteia. De asemenea, menționează că textul legal criticat a mai fost examinat la nivel principial, respectiv prin Decizia nr. 1.022 din 14 iulie 2011.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 18 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 18/3/1996 (1.672/2012), Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Florentina Coroveanu-Vasilescu într-o cauză având ca obiect soluționarea apelului formulat împotriva unei sentințe civile prin care s-a încuviințat desfacerea înfierii.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că omisiunea dispoziției legale criticate de a reglementa o limitare în timp a cererii de repunere în termen, chiar și în prezența unei împiedicări, afectează celeritatea procedurii judiciare, încălcând echilibrul procesual pentru persoana care ține seamă de aceste reguli, eludându-se scopul legiuitorului prin instituirea sancțiunii decăderii.

De asemenea, consideră că este încălcat principiul egalității în drepturi prin lipsa oricărei garanții a securității raporturilor juridice, stabilitatea circuitului civil statuată de hotărârea pronunțată în urmă cu 16 ani fiind grav afectată.

Totodată, și dreptul la un proces echitabil este încălcat, deoarece sarcina probei este cu mult îngreunată din cauza trecerii unei perioade considerabile de timp.

Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie consideră că dispozițiile art. 103 din Codul de procedură civilă sunt constituționale.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art. 103 din Codul de procedură civilă sunt constituționale. Potrivit dispozițiilor legale criticate, decăderea intervine în situația în care sunt întrunite cumulativ următoarele trei cerințe: existența unui termen imperativ înăuntrul căruia există obligația exercitării dreptului procedural, neexercitarea dreptului în cadrul termenului prevăzut de lege și lipsa unei derogări exprese de la sancțiunea decăderii prevăzute de lege. O asemenea derogare este prevăzută chiar de prevederile art. 103 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865, care reglementează una dintre situațiile în care decăderea nu operează, respectiv atunci când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei să își exercite dreptul procedural în termenul prevăzut de lege. Această ipoteză are o aplicație restrictivă și vizează instituția repunerii în termenul de exercitare a dreptului procedural. Pentru a beneficia de repunerea în termen, partea trebuia să dovedească, pe de o parte, existența unei împrejurări-obstacol mai presus de voința sa și, pe de altă parte, apariția acestei împrejurări înăuntrul termenului legal.

Astfel, apreciază că prin neprevederea unui termen-limită în care se poate formula cerere de repunere în termen, nu s-a procedat cu intenția de a împiedica accesul liber la justiție, de care, în mod evident, cel interesat a beneficiat înăuntrul termenului prevăzut de lege, ci, exclusiv, pentru a crea premisele exercitării dreptului constituțional la un proces echitabil și dreptului la apărare a celui care s-a aflat în imposibilitatea exercitării unei căi de atac sau neîndeplinirii unui act de procedură în termenul legal.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 103 din Codul de procedură civilă din 1865, care are următorul conținut:

"Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în același termen vor fi arătate și motivele împiedicării.“

Ulterior sesizării Curții Constituționale a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă, iar soluția legislativă se regăsește în cuprinsul art. 185 și 186 din noul Cod de procedură civilă.

Având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care instanța de contencios constituțional a statuat că sintagma "în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, precum și prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, potrivit cărora "Dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare“, Curtea urmează a se pronunța asupra dispozițiilor art. 103 din Codul de procedură civilă din 1865, care își produc efectele față de autoarea excepției de neconstituționalitate.

În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate prevederile legale criticate contravin art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiției, referitor la caracterul acesteia de a fi unică, imparțială și egală pentru toți, din Constituție, precum și art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 14 privind interzicerea discriminării și art. 18 privind limitarea aplicării restrângerilor drepturilor, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 privind interdicția generală a oricărei forme de discriminare, din Protocolul nr. 12 la Convenție și art. 7 privind egalitatea în fața legii, din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

De asemenea, este invocată și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la garantarea securității juridice, respectiv Hotărârea din 22 octombrie 1996, pronunțată în Cauza Stubbings și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 28 martie 2000, pronunțată în Cauza Baranowski împotriva Poloniei, Hotărârea din 21 februarie 2008, pronunțată în Cauza Driha împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în Cauza Beian împotriva României, Hotărârea din 25 iulie 2002, pronunțată în Cauza Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 3 aprilie 2008, pronunțată în Cauza Ponomaryov împotriva Ucrainei, Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Aleksandr Shevchenko împotriva Ucrainei.

Totodată, autoarea excepției de neconstituționalitate invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la aplicarea principiului nediscriminării, respectiv Hotărârea din 13 iunie 1979 pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei.

Examinând excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea Constituțională reține următoarele:

1. În esență, autoarea excepției de neconstituționalitate critică textul art. 103 din Codul de procedură civilă din 1865 prin prisma faptului că norma legală criticată nu prevede un termen-limită până la care partea poate exercita dreptul procedural al formulării cererii de repunere în termen, acest lucru fiind de natură a afecta securitatea raporturilor juridice stabilite prin hotărâri judecătorești.

Autoarea excepției, soție supraviețuitoare a defunctului său soț, este nemulțumită de faptul că, în lipsa unei culpe a sa, este nevoită să suporte consecințe grave privind modificarea voinței lui de cujus, cele ale susținerii unui proces și eventualitatea pierderii unei cote considerabile din activul succesoral, pentru că, prin efectul textului de lege criticat, partea interesată poate ataca hotărârea de desfacere a adopției, pronunțată cu 16 ani în urmă.

În acest mod autoarea excepției consideră că se încalcă egalitatea în drepturi și dreptul la un proces echitabil.

2. Susținerile autoarei excepției potrivit cărora considerentele reținute în Decizia Curții Constituționale nr. 1.022 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 675 din 22 septembrie 2011 ar veni în susținerea neconstituționalității textului legal criticat nu pot fi reținute, deoarece, din contră, acestea demonstrează că, prin instituirea unui termen în care poate fi formulată cererea de repunere în termen, legiuitorul a avut în vedere tocmai asigurarea stabilității raporturilor juridice și eliminarea incertitudinii legate de raporturile juridice consfințite prin hotărâri judecătorești.

3. În ceea privește critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 103 din Codul de procedură civilă din 1865 raportată la art. 16,art. 20 - coroborat cu prevederile din actele internaționale invocate, art. 21 și 124 din Constituție, Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută.

Curtea apreciază că instituția repunerii în termen nu generează o încălcare a art. 16 prin prisma faptului că finalitatea exercitării acestui mijloc procedural vizează, în mod inevitabil, repunerea în discuție a hotărârii judecătorești atacate. Din contră, acesta asigură egalitatea între cetățeni, în sensul că dă posibilitatea exercitării căilor de atac și acelora care au fost împiedicați de o împrejurare mai presus de voința lor. Rezultă că textul criticat asigură o egalitate materială între cetățeni, prin prisma rezultatelor urmărite.

Dispozițiile legale criticate nu contravin prevederilor constituționale ale art. 21 și 124, întrucât, potrivit jurisprudenței constante a instanței constituționale, legiuitorul este suveran în a reglementa diferit în situații diferite condițiile de exercitare a unui drept subiectiv sau procesual, fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiție, inclusiv prin instituirea unor termene. Aceasta constituie o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul drepturilor altor titulari, în egală măsură ocrotite, în caz contrar existând riscul producerii unor perturbări majore ale stabilității și securității raporturilor juridice. De asemenea, aceste dispoziții de lege constituie o garanție a aplicării art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților.

Astfel cum s-a reținut și în Decizia nr. 1.022 din 14 iulie 2011, potrivit dispozițiilor legale criticate, decăderea intervine în situația în care sunt întrunite cumulativ următoarele 3 cerințe: existența unui termen imperativ înăuntrul căruia există obligația exercitării dreptului procedural, neexercitarea dreptului în cadrul termenului definit de lege și, în fine, lipsa unei derogări exprese de la sancțiunea decăderii prevăzute de lege. O atare derogare este prevăzută chiar de prevederile art. 103 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă, care reglementează două situații distincte în care decăderea este inoperantă: "când legea dispune altfel“, deci când prevede o excepție de la sancțiunea decăderii, sau când "partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei“ să își exercite dreptul procedural în termenul prevăzut de lege. Această a doua ipoteză prevăzută de norma criticată are o aplicație restrictivă și vizează instituția repunerii în termenul de exercitare a dreptului procedural. Pentru a beneficia de repunerea în termen, partea trebuie să dovedească, pe de o parte, existența unei împrejurări-obstacol mai presus de voința sa și, pe de altă parte, survenirea acestei împrejurări înăuntrul termenului legal.

După încetarea împiedicării începe să curgă un nou termen de 15 zile în care partea poate să îndeplinească actul de procedură, deci să își exercite dreptul procedural prevăzut de lege. Însă, pentru acordarea acestui beneficiu, în termenul de 15 zile, partea are obligația atât de a indica motivele împiedicării, cât și de a îndeplini actul de procedură a cărei repunere în termen o solicită. Așa fiind, față de cererea principală, cererea de repunere în termen are un caracter incident și accesoriu.

În plus, Curtea a reținut că art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, precum și art. 129, care statuează că "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a drepturilor procesuale.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, soluția și considerentele deciziei amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.