Decizia CCR nr. 525 din 12.12.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 364 partea introductivă din C. pr. civ. din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993 pt. modificarea Codului de procedură...

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, în ceea ce privește modificarea art. 367 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Societatea Comercială Sometra - S.A. din Copșa Mică în Dosarul nr. 5.251/1/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și care formează obiectul Dosarului nr. 485D/2013 al Curții Constituționale.

La apelul nominal răspunde, pentru autoarea excepției, avocat Octavian Popescu, cu împuternicire depusă la dosar, lipsind cealaltă parte, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul părții prezente pentru susținerea excepției de neconstituționalitate.

Acesta arată, în esență, că regimul juridic diferit aplicat hotărârii arbitrate sub aspectul reglementării căilor de atac este inechitabil față de cel aplicat hotărârii judecătorești.

Astfel, dispozițiile art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993 au modificat art. 367 din Codul de procedură civilă, în sensul că au înlocuit căile de atac împotriva hotărârii arbitrale, constând în contestație și revizuire, cu acțiunea în anulare, care însă nu permite retractarea hotărârii atacate. Prin urmare, se creează situația ca o hotărâre arbitrată nelegală să nu poată fi retrasă din circuitul civil, ceea ce contravine prevederilor constituționale ale art. 129.

Având cuvântul pentru a pune concluzii asupra excepției de neconstituționalitate, reprezentantul Ministerului Public precizează, mai întâi, că obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă, în realitate, dispozițiile art. 364 din Codul de procedură civilă din 1865, care reglementează acțiunea în anulare, și nu art. 367 din același Cod, care consacră caracterul obligatoriu pentru părți al hotărârii arbitrale, precum și executarea benevolă, ca efecte ale acesteia, și care nu constituie obiectul criticilor de neconstituționalitate.

Or, dispozițiile art. 364 din Codul de procedură civilă din 1865 au mai fost supuse controlului Curții Constituționale, iar prin deciziile nr. 8 din 9 ianuarie 2007 sau nr. 998 din 7 octombrie 2008, aceasta a statuat, în esență, că arbitrajul este rezultatul unei clauze compromisorii cu privire la procedura aplicabilă hotărârii arbitrale, astfel că părțile și-au asumat, la încheierea contractului, inclusiv consecințele ce decurg din aplicarea acestor reguli specifice arbitrajului, procedura arbitrală implicând și modalitățile prevăzute de lege pentru exercitarea căii de atac.

În concluzie, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepției, pentru aceleași motive reținute de Curtea Constituțională în jurisprudența sa în materie.

În plus, apreciază că susținerile formulate în motivarea excepției au caracterul unor propuneri de lege ferenda, care nu pot fi admise ca fiind veritabile critici de neconstituționalitate.

Având permisiunea președintelui Curții, reprezentantul autoarei excepției precizează, în replică, faptul că obiectul excepției nu îl reprezintă dispozițiile art. 364 din Codul de procedură civilă din anul 1865, ci cele ale art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993, prin care au fost modificate prevederile art. 367 din același cod.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 6 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 5.251/1/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, în ceea ce privește modificarea art. 367 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Societatea Comercială Sometra - S.A. din Copșa Mică într-o cauză civilă având ca obiect soluționarea unui recurs formulat împotriva unei sentințe prin care a fost admisă acțiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține că dispozițiile contravin prevederilor art. 21 din Constituție. În acest sens, arată că, în redactarea anterioară modificării legislative intervenite prin art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993, dispozițiile art. 367 din Codul de procedură civilă reglementau contestația și revizuirea ca și căi de atac împotriva hotărârii arbitrale. Limitarea acestor căi de atac la acțiunea în anulare reduce exercitarea controlului judecătoresc la aspecte legate de respectarea condițiilor de legalitate a hotărârii arbitrale, fără a o putea analiza pe fond, deoarece acțiunea în anulare nu are caracter devolutiv. Prin urmare, prin eliminarea posibilității retractării unei hotărâri arbitrale pe calea revizuirii sau a contestației în anulare este evident că dreptul la un proces echitabil este încălcat, partea căzută în pretenții în temeiul unei hotărâri vădit nelegale neavând posibilitatea de a solicita instanței retractarea acesteia fie pentru că o altă hotărâre în temeiul căreia a fost pronunțată a fost desființată între timp, fie, de exemplu, pentru nelegală citare a sa la momentul soluționării. Acțiunea în anulare, ca singură cale de atac prevăzută de art. 364 din Codul de procedură civilă împotriva hotărârii arbitrale, nu se întemeiază pe motivele de revizuire reglementate de art. 322 din același cod. Se ajunge, așadar, la situația "aberantă juridic“ în care o hotărâre arbitrală vădit nelegală nu ar putea fi desființată și nici nu ar putea fi anulată pe calea revizuirii, producându-și efectele, situație ce nu poate fi în acord cu prevederile art. 21 din Constituție referitor la accesul liber la justiție și la dreptul la un proces echitabil.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiunea în anulare și numai pentru unul dintre motivele menționate la art. 364 lit. a)-i) din Codul de procedură civilă, astfel încât controlul judiciar efectuat de către instanța de judecată asupra hotărârii arbitrale este un control de legalitate, și nu de temeinicie, nefiind posibilă reexaminarea pe fond a litigiului.

Până la modificarea intervenită prin Legea nr. 59/1993, Codul de procedură civilă prevedea posibilitatea atacării hotărârii arbitrale și cu contestația în anulare și cu revizuire în cazurile și modurile prevăzute de art. 367 din același cod, însă prin legea criticată legiuitorul a statuat ca procesul arbitrai și hotărârea arbitrală să fie tratate distinct, sub aspectul că singura cale de atac prin care să fie anulată hotărârea arbitrală să fie cea prevăzută la art. 364 din Codul de procedură civilă, și anume acțiunea în anulare. Așadar, legiuitorul a urmărit excluderea atacării unei hotărâri arbitrale prin intermediul căilor ordinare sau extraordinare de atac, tocmai având în vedere că aceasta poate fi supusă unui control judiciar de legalitate și nu de temeinicie, fiind astfel exclusă reexaminarea pe fond a litigiului.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Prevederile art. 364 din Codul de procedură din anul 1865 consacră singura cale de desființare a hotărârii arbitrale, și anume acțiunea în anulare. Același text menționează și motivele pentru care se poate exercita acțiunea în anulare pentru desființarea unei hotărâri arbitrale, iar în urma analizării acestora se poate constata o "incontestabilă pondere a temeiurilor care, în dreptul comun, pot determina reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.“ De asemenea, se poate observa și o pondere deosebită a motivelor de ordin strict procedural, respectiv în legătură cu modul de aplicare a unor reguli sau dispoziții de aplicare a unor reguli de drept procedural.

Cât privește critica autoarei excepției potrivit căreia prevederile art. 367 din Codul de procedură civilă îngrădesc accesul liber la justiție, se precizează că introducerea acțiunii în anulare împotriva unei hotărâri arbitrale este tocmai modalitatea prin care legiuitorul a asigurat posibilitatea părților dintr-un litigiu arbitral de a se adresa instanțelor judecătorești, acțiunea în anulare putând fi considerată ca un mijloc procedural destinat a declanșa controlul judecătoresc asupra unei hotărâri arbitrate. Prin urmare, dispozițiile criticate nu încalcă, ci, dimpotrivă, dau expresie principiului constituțional al accesului liber la justiție.

Se mai subliniază, totodată, că arbitrajul este o procedură eficientă și rapidă a soluționării litigiilor, fiind, în același timp, o alternativă la procedura judiciară. Cu toate acestea, legiuitorul a marcat necesitatea imperioasă de a se respecta, în cadrul procedurii arbitrate, principiile universal admise în procedura jurisdicțională, dar și a unor reguli specifice. În plus, normele procedurii arbitrale se completează în mod corespunzător cu dispozițiile dreptului comun.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului și dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare și mențiunilor autoarei excepției, dispozițiile art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, în ceea ce privește modificarea art. 367 din Codul de procedură civilă din 1865, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 iulie 1993. Având în vedere prevederile art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit cărora "Dispozițiile de modificare și de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Intervențiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază“, Curtea constată, raportat la normele de tehnică legislativă menționate, că dispozițiile legale criticate se identifică, în realitate, cu art. 367 din Codul de procedură civilă din 1865, având următorul conținut:

"Hotărârea arbitrală este obligatorie. Ea se duce la îndeplinire de bună voie de către partea împotriva căreia s-a pronunțat, de îndată sau în termenul arătat în hotărâre.“

Curtea constată însă că natura și conținutul argumentelor ce susțin neconstituționalitatea dispozițiilor "art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993, cu referire la art. 367 din Codul de procedură civilă din 1865“, expuse în motivarea scrisă a excepției, nu au nicio legătură cu conținutul juridic al dispozițiilor legale precitate. De altfel, acestea nici nu conțin vreunul dintre pretinsele vicii de neconstituționalitate afirmate de autoarea excepției.

Din analiza motivelor de neconstituționalitate expuse în motivarea excepției, Curtea constată însă că acestea vizează, practic, dispozițiile art. 364 partea introductivă din Codul de procedură civilă din 1865, potrivit cărora "Hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare. (_)“

Textul enumera în continuare, la lit. a)-i), motivele pentru care se poate formula acțiune în anulare, însă autoarea excepției nu formulează nicio critică cu privire la niciunul dintre cele 9 motive enunțate.

Deși atât încheierea de sesizare, cât și motivarea excepției indică drept obiect al excepției de neconstituționalitate prevederile art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, în ceea ce privește modificarea art. 367 din Codul de procedură civilă din 1865, iar apărătorul ales al autoarei excepției a precizat și insistat în mod expres, în timpul ședinței publice, că aceste dispoziții reprezintă obiectul excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că, în realitate, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 364 partea introductivă din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993. Aceasta deoarece Curtea Constituțională, în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, poate proceda la identificarea în mod corect a obiectului excepției, orientându-se în principal după substanța și natura criticilor de neconstituționalitate. Așa cum este reflectat și în jurisprudența sa, ori de câte ori din cuprinsul criticilor de neconstituționalitate s-a putut identifica fără echivoc textul legal criticat, altul decât cel indicat în mod formal ca obiect al excepției, Curtea a stabilit obiectul real al excepției (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Decizia nr. 36 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 21 martie 2013, Decizia nr. 103 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 3 iunie 2013).

În condițiile intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, Curtea constată că soluția juridică reglementată de art. 364 partea introductivă din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993, se regăsește în prezent în cuprinsul art. 608 alin. (1) din acest act normativ: "Hotărârea arbitrată poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive: [_]. Aceste dispoziții nu pot fi aplicabile însă prezentei spețe, întrucât, potrivit art. 3 și art. 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, prevederile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea în vigoare, la data de 15 februarie 2013; or, procedura arbitrală și cea judecătorească din prezenta cauză datează anterior acestui moment. În aceste condiții, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează a se pronunța asupra dispozițiilor art. 364 partea introductivă din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993.

În susținerea neconstituționalității dispozițiilor legale menționate, autoarea excepției invocă prevederile constituționale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiție și la dreptul la un proces echitabil și ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

În redactarea anterioară modificărilor introduse prin art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993, Codul de procedură civilă din 1865 prevedea, la art. 367, că "Hotărârea arbitrilor va fi supusă la contestație și revizuire în cazurile și modurile prevăzute de lege. Contestațiile și cererile de revizuire se vor judeca de instanța care a pus titlul executor sau de Curtea la care fusese pendinte pricina supusă arbitrilor.“ Urmare a reglementării Legii nr. 59/1993, acțiunea în anulare a devenit, potrivit art. 364 din cod, singura modalitate de desființare a hotărârii arbitrale, această soluție legislativă fiind menținută și în prezent, potrivit art. 608 din noul Cod de procedură civilă.

Analizând argumentele expuse de autoarea excepției în motivare, Curtea constată că aceasta este, în fond, nemulțumită de intervenția legislativă operată prin art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993, prin care căile de atac anterioare, reglementate împotriva hotărârii arbitrale anterioare - contestația și revizuirea -, au fost înlocuite cu una singură - acțiunea în anulare. Cu alte cuvinte, autoarea excepției critică opțiunea legiuitorului în privința alegerii căilor de atac împotriva hotărârii arbitrale.

Or, Curtea Constituțională a stabilit, în jurisprudența sa privind dispozițiile art. 364 din Codul de procedură civilă din 1865, că instituirea unei căi de atac cu o fizionomie juridică diferită de aceea a căilor de atac de drept comun, inclusiv sub aspectul admisibilității acesteia, nu relevă niciun aspect de neconstituționalitate, fiind în deplină concordanță cu prevederile art. 129 din Constituție. Întrucât aceste norme fundamentale utilizează termenul generic de "căi de atac“, fără a le identifica și caracteriza, respectiv fără a se referi in terminis la apel și la recurs, ipoteză în care respectarea acestor date de identificare ar fi fost convertită într-un criteriu de constituționalitate, legiuitorul ordinar este deplin îndreptățit ca, în considerarea anumitor particularități, să opteze pentru o cale de atac cu o identitate proprie, alta decât a celei de drept comun. Or, specificul domeniului supus reglementării a impus adoptarea unor soluții diferite față de cele din dreptul comun. De altfel, Curtea a mai reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 366 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, în cazul în care a admis acțiunea în anulare, instanța se va pronunța pe fondul litigiului, în limitele convenției arbitrale (a se vedea în sensul celor menționate Decizia nr. 8 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 31 ianuarie 2007, Decizia nr. 533 din 31 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 21 iunie 2007, Decizia nr. 1.098 din 22 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 850 din 11 decembrie 2007, Decizia nr. 537 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iulie 2009, sau Decizia nr. 278 din 24 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 1 iulie 2011).

Curtea constată, așadar, că opțiunea legiuitorului ordinar în sensul consacrării unei alte căi de atac împotriva hotărârii arbitrale corespunde exigențelor constituționale invocate de autoarea excepției.

Autoarea excepției critică însă soluția adoptată de legiuitor prin art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993, comparând-o cu soluția legislativă anterioară în materia căilor de atac a hotărârii arbitrale și urmărind, în realitate, revenirea la vechea concepție juridică, aceasta fiindu-i, practic, favorabilă în litigiul supus soluționării.

Or, Curtea reamintește că nu este competentă să modifice textul legal supus controlului de constituționalitate, aceasta fiind, în conformitate cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituție, atribuția exclusivă a legiuitorului. Pe de altă parte, argumente cu asemenea finalitate nu pot avea natura unor veritabile critici de neconstituționalitate, fiind, astfel, inadmisibile.

Totodată, Curtea observă că soluția legislativă criticată de autoarea excepției, introdusă prin art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993, este în vigoare începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 iulie 1993 a Legii nr. 59/1993, tot de la aceeași dată fiind abrogată vechea reglementare în materie, considerată a fi conformă normelor Constituției. Or, a compara o soluție legislativă actuală și aplicabilă propriei spețe cu una anterioară (ce nu mai este în vigoare de peste 20 de ani) și a considera că vechiul regim juridic, fiind mai favorabil, este constituțional, în timp ce reglementările în vigoare, oferind altă configurație căii de atac împotriva hotărârii arbitrale, nu corespund acelorași exigențe constituționale, nu justifică această apreciere și nici nu poate avea semnificația unei critici de neconstituționalitate.