Art. 513 Noul cod civil Caracterul legal al obligaţiei de întreţinere Dispoziţii generale

1. Obligaţia de întreţinere nu poate exista între orice persoane, ci doar între acelea care sunt prevăzute de lege. Ca atare, ori de câte ori prin lege nu se prevede obligaţia de întreţinere între anumite persoane, ea nu se poate institui.

2. Totodată, obligaţia de întreţinere se datorează numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege atât în privinţa debitorului întreţinerii, cât şi a creditorului acesteia.

3. Conform art. 2612 NCC, legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene. în prezent este aplicabil Regulamentul

Citește mai mult

(CE) nr. 4/2009 din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperareaîn materie de obligaţii deîntreţinere(JOL 7,10.01.2009), care modifică Regulamentul (CE) nr. 44/2001, înlocuind dispoziţiile regulamentului respectiv aplicabile în materie de obligaţii de întreţinere, respectiv înlocuieşte, în această materie, Regulamentul (CE) nr. 805/2004, în afara titlurilor executorii europene care au legătură cu obligaţiile de întreţinere emise într-un stat membru care nu are obligaţii în temeiul Protocolului de la Haga din 2007. Acest regulament se aplică obligaţiilor de întreţinere care decurg dintr-o relaţie de familie, rudenie, căsătorie sau alianţă.

4. în ceea ce priveşte competenţoln materie de obligaţii de întreţinere în statele membre, aceasta este alternativă, părţile având alegerea între următoarele instanţe: a) instanţa judecătorească de la locul reşedinţei obişnuite a pârâtului; b) instanţa judecătorească de la locul reşedinţei obişnuite a creditorului; c) instanţa judecătorească competentă în temeiul legii forului într-o acţiune privind starea persoanei în cazul în care cererea cu privire la o obligaţie de întreţinere este accesorie respectivei acţiuni, cu excepţia cazurilor în care respectiva competenţă se întemeiază exclusiv pe cetăţenia uneia dintre părţi; d) instanţa judecătorească competentă în temeiul legii forului într-o acţiune privind răspunderea părintească atunci când cererea cu privire la o obligaţie de întreţinere este accesorie respectivei acţiuni, cu excepţia cazurilor în care respectiva competenţă se întemeiază numai pe cetăţenia uneia dintre părţi.

5. Exceptând litigiile în materia obligaţiei de întreţinere privind un copil mai mic de optsprezece ani, părţile pot conveni, prin acord anterior sau la momentul sesizării instanţei, că următoarea instanţă sau următoarele instanţe ale unui stat membru are/au competenţa să soluţioneze litigiile născute sau care se pot naşte între ele în materie de obligaţii de întreţinere: a) o instanţă sau instanţele dintr-un stat membru în care una dintre părţi îşi are reşedinţa obişnuită; b) o instanţă sau instanţele dintr-un stat membru a cărui cetăţenie o deţine una dintre părţi; c) în ceea ce priveşte obligaţiile de întreţinere între soţi sau foşti soţi: instanţa care are competenţa să soluţioneze litigiile acestora în materie matrimonială, o instanţă sau instanţele statului membru în care s-a aflat ultima reşedinţă obişnuită comună a soţilor pe parcursul a cel puţin un an. Şi în această situaţie este vorba tot de o competenţă alternativă.

6. Competenţa atribuită prin acord este exclusivă, cu excepţia cazului în care părţile au convenit altfel. Acordul referitor la alegerea instanţei se încheie în scris. Orice comunicare sub formă electronică care permite consemnarea durabilă a acordului este considerată ca reprezentând o formă scrisă. Dacă părţile au convenit să atribuie o competenţă exclusivă unei instanţe judecătoreşti sau unor instanţe judecătoreşti dintr-un stat membru parte la Convenţia privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnată la 30 octombrie 2007 la Lugano („Convenţia de la Lugano"), publicată în JO L 339, 21.12.2007, întrucât acesta nu este stat membru, numita convenţie se aplică, în afară de cazurile privind litigiile în materia obligaţiei de întreţinere care priveşte un copil mai mic de 18 ani.

7. Cu excepţia cazurilor în care competenţa este determinată de alte dispoziţii ale Regulamentului nr. 4/2009, instanţa din statul membru în faţa căreia se înfăţişează pârâtul este competentă. Această dispoziţie nu se aplică dacă înfăţişarea are drept scop contestarea competenţei.

8. în cazul în care nicio instanţă dintr-un stat membru nu este competentă şi nicio instanţă dintr-un stat parte la Convenţia de la Lugano care nu este stat membru nu este competentă, sunt competente instanţele statului membru al cetăţeniei comune a părţilor.

9. Legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere se stabileşte în conformitate cu Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere („Protocolul de la Haga din 2007") în statele membre care au obligaţii în temeiul actului respectiv. O hotărâre pronunţată într-un stat membru care are obligaţii în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 este recunoscută într-un alt stat membru fără a fi necesar să se recurgă la nicio procedură şi fără a fi posibilă contestarea recunoaşterii sale. O hotărâre pronunţată într-un stat membru care are obligaţii în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 şi care este executorie în statul membru respectiv, este executorie în alt stat membru fără a fi necesară încuviinţarea executării. O hotărâre pronunţată într-un stat membru care nu are obligaţii în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 este recunoscută în alte state membre fără a fi necesar să se recurgă la o procedură specială.

10. în vederea facilitării aplicării regulamentelor şi deciziilor Consiliului Uniunii Europene, precum şi a instrumentelor de drept internaţional privat în domeniul obligaţiilor de întreţinere, a fost adoptată Legea nr. 36/2012 (M. Of. nr. 183 din 21 martie 2012).