Quintus Mucius Scaevola
| Comentarii |
|
1. În lunga sa evoluţie de 12 secole, dreptul roman a suferit numeroase transformări, care pot fi grupate în trei faze bine distincte. Cea dintâi a fost faza religioasă, în care dreptul se confunda cu religia: pontifii deţinători ai secretelor religioase erau şi singurii interpreţi ai legilor, iar sancţiunea juridică era de aceeaşi natură cu sancţiunea nerespectării prescripţiilor religioase. Acestei faze esoterice, secrete, îi urmează una de vulgarizare, exoterică, în care interpretarea legii se laicizează, iar sancţiunea tinde a deveni o constrângere socială. Studiul dreptului are un caracter esenţialmente practic, luând aspectul unei cazuistici juridice. Ultima fază este a elaborării ştiinţifice: în locul cazuisticii empirice, apar lucrări de sistematizare ştiinţifică.
Dacă pentru un istoric al dreptului aceste faze au o valoare egală, pentru un jurist dogmatic numai cea din urmă prezintă importanţă actuală: dreptul modern îşi are sorgintea în principiile dreptului roman, cristalizate în faza elaborării ştiinţifice a doctrinei prudenţilor. Spre deosebire de celelalte drepturi antice, numai dreptul roman a cunoscut o fază de creaţie ştiinţifică; ea a fost un produs al geniului roman practic, influenţat de spiritul de sistematizare a filosofiei greceşti. Opera de cercetare analitică întreprinsă de prudenţii romani epuizase studiul speţelor; se impunea acum o sinteză a materialului cercetat. Aceasta a fost uşurată de filosofia greacă, care pătrunsese în Roma, după ce Cetatea Eternă depăşise hotarele peninsulei. A fost o operă uriaşă, care s-a realizat treptat; începutul îl face Quintus Mucius Scaevola. Născut dintr-o familie în care studiul dreptului devenise o pasiune ereditară, e necesar să vorbim şi de înaintaşii săi, de ambianţa morală şi intelectuală în care a crescut primul doctrinar, care a iniţiat opera de sistematizare a dreptului roman.
2. La începutul ultimului secol al Republicii romane gens Mucia era una din familiile cele mai vechi din Roma: originea ei se lega de epocile legendare ale Cetăţii Eterne. După legendă, întemeietorul ei fusese C. Mucius, eroul naţional roman din luptele cu Etruscii lui Porsenna. Sacrificându-şi voit mâna sa dreaptă pentru a salva patria, a fost poreclit Scaevola, adică «stângaciul», denumire care va deveni cognomen-ul glorios al familiei sale.
Ca toate familiile patriciene, familia muciană va păstra întotdeauna legătura cu tradiţia strămoşească, căreia însă va şti să-i dea forma unui tradiţionalism luminat. Gens Mucia, ca şi Catonii, cultiva dreptul cu un adevărat cult şi pasiune: dreptul era pentru urmaşii lui Mucius o domestica disciplina, transmisă din generaţie în generaţie ca un adevărat bun de familie. La finele veacului al ll-lea familia Mucia deţinea un adevărat primat asupra dreptului în
Roma: de opera juriştilor mucieni se leagă procesul de transformare a dreptului de la faza de vulgarizare la faza de cercetare ştiinţifică. Opera Mucianului care a inaugurat epoca cercetării ştiinţifice nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea activităţii juridice a înaintaşilor săi, care au fost şi cei mai de seamă jurişti ai timpului.
3. Primul, Quintus Mucius Scaevola Augurul, născut în preajma anului 161, dedicându-se magistraturilor publice, îşi încoronează cariera prin obţinerea consulatului în 117. Deşi a rămas departe de militantismul politic contemporan, acest fapt nu l-a împiedicat totuşi să înfiereze, într-un spirit de perfectă obiectivitate, excesele neînţelegerilor politice.
Ca jurist a fost, ca şi contemporanii săi, un versat practician; pe toţi îi întrecea însă printr-o perfectă cunoaştere a dreptului. «Nu avea rival în cunoaşterea dreptului civil» spune Cicero, care adesea îl numeşte peritissimus juris.
Al doilea mare jurisconsult din familia muciană este vărul său P. Mucius Scaevola Pontiful, fost consul în 133. Deşi făcea parte dintr-o familie cu o veche tradiţie, totuşi P. Mucius ca şi alţi membri ai familiei sale, nu s-a opus ideilor inovatoare pe care le impuneau realităţile sociale. A fost unul din inspiratorii legii agrare a iui Tib. Gracchus, la redactarea cărui proiect a luat parte. De la dânsul ne-a rămas, fragmente numai, o lucrare asupra dreptului civil în 10 cărţi. Din cercetarea fragmentelor păstrate, rezultă că opera sa avea un caracter exclusiv practic, cuprinzând numai soluţiuni de speţă, fără preocupări de sistematizare teoretică. De aceea, P. Mucius rămâne, alături de ceilalţi contemporani ai săi, ca reprezentant al epocii de vulgarizare a dreptului roman, în care cunoaşterea dreptului avea la bază numai cercetări de ordin cazuistic. în schimb, de activitatea fiului său Quintus se leagă începuturile fazei de sistematizare ştiinţifică a dreptului roman.
4. Născut în anul 140, Quintus Mucius Scaevola, fiul lui P. Mucius, după ce primeşte în familie, conform tradiţiei, o serioasă educaţie morală şi o temeinică pregătire juridică, se dedică carierei magistraturilor publice: în 110 a. Chr. păşeşte pe prima treaptă din cursus honorum, anume quaestura. în 106 este ales tribun, iar în 103 aedilis curulis, împreună cu L. Crassus. în prima calitate a prezidat adunarea în care s-a votat lex judiciaria, propusă de consulul Q. Servilius Caepio, iar în calitate de edil, împreună cu colegul său Crassus, a dat în cinstea poporului roman măreţe jocuri de circ, în care pentru prima dată cetăţenii au asistat la lupte de lei. Pretor cel mai târziu în anul 98 este ales consul în 95, având coleg tot pe L. Licinius Crassus; amândoi de aceeaşi vârstă, au fost împreună colegi în toate magistraturile, afară de tribunat şi de censură. Prima a fost exercitată de Scaevola un an în urma lui Crassus, iar censura n-a fost niciodată urmărită de jurisconsultul nostru, care urma şi aici o veche tradiţie a familiei sale.
în calitate de consul, împreună cu colegul său Crassus, promulgă legea Licinia Mucia, prin care se îngrădea dreptul Latinilor de a dobândi cetăţenia romană, fapt care a constituit unul din motivele pentru care va izbucni mai târziu războiul social. Totuşi legea a fost concepută într-un spirit de perfectă obiectivitate, ea urmărind stăvilirea dobândirii prea uşoare a dreptului de cetăţean roman şi în special curmarea abuzurilor la care dădea naştere nerespectarea strictă a vechilor dispoziţiuni ce priveau dobândirea cetăţeniei prin beneficiul legii.
După consulat, în anul 94, primeşte guvernarea provinciei Asia, unde pleacă împreună cu P. Rutilius Rufus, ce-l însoţea în calitate de legat. Deşi n-a administrat această provincie decât nouă luni, totuşi activitatea lui a rămas ca un model de guvernare a unei provincii. Mai mult încă: ea scoate în evidenţă caracterul moral, talentul de organizator şi curajul politic al jurisconsultului nostru. în epoca sa, administraţia provinciilor trecea printr-o adevărată criză: invadate de cavaleri, de aristocraţia capitalului roman, care veneau acolo în calitate de comercianţi, bancheri, arendaşi ai impozitelor (publicani), situaţia lor economică devine din ce în ce mai grea. Adesea guvernatorul, reprezentant al Senatului, era şi el părtaş la beneficiile pe care cavalerii le scoteau din jefuirea provinciilor, iar alteori eventuala urmărire de repetundis a publicanilor incorecţi în faţa tribunalului, era sortită insuccesului, deoarece în urma legii Sempronia din 122 judecata era încredinţată numai cavalerilor, care erau prea puţin dispuşi să trădeze interesele propriei lor categorii sociale. Acela care a încercat să rupă cu sistemul de jefuire oficială a provinciilor a fost jurisconsultul nostru, Q. Mucius Scaevola, ajutat în această operă de legatul său Publius Rutilius Rufus, jurist şi istoric totodată. El dădu locuitorilor Asiei ca judecători numai compatrioţi de ai lor, iar faţă de agenţii publicanilor s-a arătat necruţător. Senatul a aprobat cu toată căldura activitatea proconsulului Scaevola; ba mai mult, printr-un decret a declarat administraţia sa drept model, demn de urmat de toţi cei ce vor guverna în viitor această provincie. Activitatea sa în calitate de şef al justiţiei n-a fost nici ea mai prejos: edictul său provincial a constituit mult timp călăuza guvernatorilor de provincii şi chiar marele Cicero s-a folosit de dispoziţiunile acestui edict pentru administrarea Ciliciei, pe care a guvernat-o ca proconsul. Este evident că toate aceste merite au fost preţuite în primul rând de locuitorii Asiei, asupra cărora s-au răsfrânt binefacerile conducerii sale. Astfel, i se ridică, în semn de recunoştinţă, o statuie în Olympia, iar una din zilele anului este consacrată sărbătoririi bunului Mucius. Această sărbătoare anuală devine cu timpul una din cele mai importante din provincie; la această zi provincialii ţineau atât de mult, încât Mithridate, cucerind Asia, n-a cutezat să interzică celebrarea acesteia. Nu tot aceeaşi simpatie şi-a atras Mucius din partea cavalerilor din Roma, ale căror interese în provincie erau ameninţate pe viitor dacă guvernarea lui Mucius ar fi fost iniţiată de toţi promagistraţii romani. Fără a îndrăzni să deschidă lupta direct contra veneratului jurisconsult, ei atacă pe fostul său legat Rutilius Rufus; un oarecare Apicius, unealtă a cavalerilor, ridică împotriva lui o acuzare cu privire la unele pretinse nereguli comise în provincie. Procesul a fost adus în faţa unei quaestio de repetundis, compusă numai din cavaleri. Cu toată pledoaria lui Mucius, care apăra pe fostul său colaborator, Rutilius e condamnat pe nedrept. Dacă asupra vieţii sale private nu avem nici o dată, suntem mai bine informaţi în schimb în privinţa activităţii politice a marelui jurisconsult. Ca şi tatăl său, a urmat o politică prudentă, inspirată de interesele colectivităţii. în preajma anului 100, alături de Crassus şi de Mucius Augurul sprijină politica senatorială împotriva lui Saturninus şi Glaucia, fără a fi totuşi un duşman al năzuinţelor partidului popular. De aceea, Marius, redevenit stăpân al Romei (când Sylla lupta cu Mithridate), a cruţat viaţa lui Q. Mucius, deşi ordonase moartea tuturor membrilor din partidul optimaţilor. Violenţele luptelor civile continuă totuşi şi după moartea lui Marius, dintr-o deprindere de cruzime pe care o căpătaseră partizanii săi în cursul teroarei dezlănţuite de ambiţia celui care îmbrăcase consulatul pentru a şaptea oară. însuşi Mucius este rănit de pumnalul lui Fimbria, deşi onestitatea jurisconsultului şi calitatea sa de şef al religiunii (pontifex maximus) impunea respect tuturor. Până la urmă totuşi va cădea şi el victimă sângeroaselor războaie civile: după victoria lui Sylla la Sacriportum în 82 împotriva fiului lui Marius, pretorul L. Brutus Damasippus, partizan al acestuia din urmă, ordonă moartea tuturor notabililor cetăţii. Alături de pretorul Carbo Arvina, de fostul edil P. Antistius şi de consularul L. Domitius, cade victimă ultimelor zvârcoliri revoluţionare şi Q. Mucius. Acesta, în calitate de Mare Pontif, caută să se refugieze în templul zeiţei Vesta pe care îl avea în paza sa; urmat de asasini, este omorât în faţa sanctuarului zeiţei. Sângele său nevinovat stropeşte focul sacru, care cu flacăra-i nestingherită continua să ardă în cinstea Vestei şi a vrednicului ei slujitor.
Astfel se stinse marele jurist şi şeful religiei romane; deşi prevăzuse iminentul pericol al celor din urmă lupte civile pe care le provocase Marius, n-a voit totuşi să se pună în siguranţă, ci a rămas mai departe în Roma, preferând să cadă ca un destoinic cetăţean roman.
5. Ca jurist, Q. Mucius Scaevola a desfăşurat o activitate multiplă; spre deosebire de înaintaşii săi, n-a fost numai un abil practician, ci şi om de ştiinţă, care a deschis noi perspective disciplinei juridice.
în calitate de pontifex maximus a adus numeroase reforme dreptului pontifical, iar ca profesor a lăsat o puternică influenţă asupra tinerilor ce se dedicau studiilor juridice, care vedeau în el pe cel mai de seamă jurist al timpului.
Spre deosebire de ceilalţi jurişti ai familiei sale, Q. Mucius a fost dotat cu un deosebit talent oratoric. Orator şi jurist de seamă, nu putea să nu fie şi un renumit avocat. Discursurile lui erau sobre şi fără vervă retorică, de o eleganţă şi de o preciziune desăvârşită se impuneau prin fineţea argumentării şi simplitatea stilului. Era exprimarea cea mai potrivită pentru un spirit talentat şi pătrunzător ca al său.
A avut ocazia să-şi arate vigoarea oratoriei sale şi cunoştinţele juridice în multe procese: cel mai celebru dintre toate este aşa numita causa Curiana, care a însemnat o dată importantă în istoria dreptului roman. Este vorba de renumitul proces al lui M. Curius, ce s-a judecat în faţa tribunalului centumviral, în preajma anului 91. Un oarecare Coponius instituise ca moştenitor, în testamentul său, un copil a cărui naştere se prezuma (postumus); printr-o altă clauză hotărăşte ca în cazul morţii prezumtivului moştenitor înainte de majorat, moştenirea să treacă tutorelui minorului decedat, anume M. Curius. Deoarece acest fiu nu s-a născut, moştenitorii ab intestat ai lui Coponius cereau, împotriva lui M. Curius, declararea testamentului caduc şi în consecinţă deschiderea succesiunii ab intestat. Din punct de vedere juridic se punea deci problema dacă substituţia pupilară atrăgea după sine substituţia vulgară sau nu. Moştenitorii ab intestat erau apăraţi de Scaevola, iar Curius, de colegul său de barou şi de consulat L. Crassus. A fost un aprig duel judiciar, care a pasionat, nu numai pe jurişti, ci întreaga opinie publică. în pledoaria sa Q. Mucius voia să demonstreze că substitutul nu putea să aibă nici un drept, deoarece moştenitorul instituit nu se născuse. O puternică argumentare a adus în sprijinul tezei sale respectul, datorat după dreptul civil, literei testamentelor, pericolul pe care îl prezenta o interpretare prea largă pentru certitudinea actelor scrise, continuu ameninţate astfel de a fi denaturate, necesitatea de a se menţine neştirbite regulile dreptului civil. După ce a expus cele de mai sus cu obişnuita sa eleganţă, a venit rândul lui Crassus. Acesta a apărat voinţa testatorului, care trebuia găsită, nu în litera textului, ci în sensul lui. Judecătorii au dat câştig de cauză lui Crassus, dar sentinţa nu însemna înfrângerea jurisconsultului. Q. Mucius era prin tradiţia sa un conservator, dar un conservator luminat; nu era un duşman al inovaţiilor, dar nu ignora totuşi inconvenientele pe care putea să le aibă adoptarea fără rezervă a unor noi principii de interpretare în practica dreptului. Evoluţia posterioară a dreptului roman a dat dreptate lui Mucius; principiul dezbătut în procesul amintit n-a fost admis decât treptat. Despre o victorie a doctrinei lui Crassus nu poate fi vorba decât în epoca clasică (sub Marcus Aurelius), în care lupta dintre verba şi voluntas se va soluţiona în favoarea celei din urmă.
6. Lăsând la o parte procesul legatului său Rutilius, pe care l-a pledat fără succes, din cauza substratului politic al acestei cauze, Q. Mucius a desfăşurat o activitate nu mai puţin cunoscută în calitate de jurisconsult. Consultaţiile sale juridice (responsa) erau renumite în epoca sa, iar ştiinţa şi activitatea neobosită a jurisconsultului nostru au fost apreciate de urmaşi în cuvintele cele mai elogioase.
Numele său a rămas legat de asemeni de câteva inovaţiuni, care pentru practica dreptului au însemnat adevărate progrese. El este autorul acelei cautio Muciana prin care s-a permis legatarului instituit sub o condiţie potestativă negativă să dobândească legatul sub dare de cauţiune; tot el este creatorul acelei praesumptio Muciana datorită căreia achiziţiunile unei femei căsătorite sunt prezumate, până la dovada contrarie, ca fiindu-i făcute de către soţ. Tot în calitate de practician trebuie să semnalăm activitatea pe care Q. Mucius a desfăşurat-o
în calitate de guvernator al Asiei; edictul său a rămas un model de orânduire juridică, imitat de însuşi Cicero aproape după jumătate de secol mai târziu. Fără a avea date asupra acestui edict provincial, ştim totuşi că una din dispoziţiunile sale de bază privea apărarea bunei credinţe în raporturile contractuale.
7. Ca om de ştiinţă a lăsat două opere: un tratat de drept civil în 18 cărţi (De jure civili libri XVIII) şi o carte ce cuprindea definiţiunile unor termeni juridici cu sens obscur sau discutat (Liber singularis...). Prin aceste opere, în special prin tratatul său de drept civil, Q. Mucius a inaugurat o fază nouă în evoluţia dreptului roman: faza sistematizării ştiinţifice. Este ştiut că anterior acestui jurisconsult diversele lucrări ce priveau disciplina juridică ca Tripertita lui Sex Aelius, De jure civili a lui Brutus, acele ale lui M. Manilius şi P. Mucius, aveau toate caracterul unor colecţiuni de responsa, înşirate într-o ordine mai mult sau mai puţin metodică. Erau simple opere de cercetare cazuistică, ce urmăreau un scop exclusiv practic. Q. Mucius, prin tratatul său, îşi depăşeşte predecesorii: cercetarea ştiinţifică se substituie celei empirice. Acest fapt prezintă o deosebită importanţă pentru istoria dreptului în genere. Dreptul egiptean, asiro-babilonian, israelit, persan şi grec, afară de valoarea lor pur istorică, nu prezintă pentru dreptul modern importanţa dreptului roman. Dreptul acestor popoare a rămas o simplă practică, închisă în formalismul sec, monoton şi conservator al rutinei de notariat. în schimb, dreptul roman a reuşit să se ridice la înălţimea ideilor generale, a creat operă de sinteză, scoţând din elementele practice eterogene firul călăuzitor al unei discipline care a fost - şi poate va rămâne - specific romană. Nu e uşor de cercetat cauzele care au permis poporului roman acest notabil progres. Vocaţia născută pentru drept, cazuistica atotcuprinzătoare, care epuizând toate speţele posibile necesită o cercetare sintetică şi influenţa filosofiei greceşti au determinat începuturile ştiinţei dreptului roman. Această nouă epocă se leagă de numele lui Q. Mucius: născut dintr-o familie în care vocaţia juridică se transmitea din generaţie în generaţie şi crescut la doctrina filosofiei stoice, el întrunea toate elementele de formare ale noii disciplini. Scaevola încearcă în tratatul său o expunere metodică a dreptului civil: opera sa de sinteză se bazează pe gruparea noţiunilor în specii şi genuri, după trăsăturile lor comune. Astfel cercetează genera possessionum, genera tutelarum, schiţează graduarea responsabilităţii contractuale după principiul acelei utilitas contrahentium. în acelaşi mod sistematic studiază materia legatelor - căutând să precizeze cât mai bine conţinutul material şi sensul juridic al acestei noţiuni - ca şi celelalte instituţiuni de care s-a ocupat în tratatul său (societate, vânzare-cumpărare, mandat etc.), după afirmaţia categorică a lui Pomponius: Q. Mucius... jus civile primus constituit generatim in libris decern et octo redigendo. Trebuie însă să amintim că o lucrare de această natură, prima în genul ei în dreptul roman, nu putea să nu aibă lacune. Adesea găsim excese în dorinţa de a sistematiza totul cu orice preţ: aşa este de pildă încercarea pe care o face juristul nostru de a aplica principiul legitimei apărări luptelor dintre animale, ale căror consecinţe cădeau sub sancţiunea unei actio de pauperie. Cicero semnalează lipsurile acestei prime lucrări de ştiinţă juridică, iar opiniile lui Mucius sunt combăute uneori de juriştii posteriori şi în special de Servius Sulpicius. «Aceste reproşuri, spune Lepointe, nu înlătură însă valoarea metodei; ele subliniază faptul că a fost vorba numai de un început, care avea nevoie de transformare şi perfecţionare».
Alături de această lucrare trebuie să amintim şi de Liber singularis..., care conţine o serie de definiţiuni şi precizări ale noţiunilor juridice ce aveau un sens discutat sau echivoc. Scrisă sub influenţa filosofiei stoice, importanţa ei este mai mică decât a celei dintâi: totuşi aceste definiţiuni au constituit modelul acelor definitiones şi regulae din dreptul roman de mai târziu.
Revenind la tratatul său de drept civil trebuie să amintim de influenţa deosebită pe care a exercitat-o asupra doctrinei, fapt ce mărturiseşte valoarea acestei lucrări. Planul său a fost adoptat de M. Sabinus în expunerea sa metodică a dreptului civil, care la rândul ei a constituit baza acelor libri ad Sabinum de mai târziu. S. Sulpicius Rufus, pornind de la acest tratat, întocmeşte Notata Mucii sau Reprehensa Scaevolae capita, adică note critice asupra operei lui Mucius, iar în secolul al ll-lea după Christos Laelius Felix, Pomponius şi Gaius, scriu câte un comentariu ad Q. Mucium, cel mai de seamă fiind al lui Pomponius. Dacă la aceste comentarii, datorate unora din cei mai de seamă jurisconsulţi romani, adăugăm şi faptul că juriştii clasici citează adesea opiniile lui Mucius, opera sa în sistematizarea doctrinară a dreptului roman apare de o importanţă deosebită.
8. Celebru ca practician şi ca teoretician, Q. Mucius îşi câştigă o celebritate tot atât de mare prin influenţa pe care o exercită asupra tinerilor jurişti. Aceştia se formau, audiind răspunsurile pe care maestrul le dădea celor ce le cereau, luând parte activă la disputele sale doctrinare şi la pledoariile susţinute în faţa judecătorilor, sau cercetând printr-o muncă asiduă celebrul său tratat. Nu era deci vorba de o şcoală oficială, ci de una liberă, în care legătura dintre profesor şi elev o constituiau stima şi încrederea în ştiinţa profesorului şi interesul acestuia pentru pregătirea celor ce se dedicau studiului dreptului. Cel mai celebru dintre elevii săi a fost marele Cicero; urmează apoi Aquilius Gallus căruia i se datoresc importante inovaţiuni în practica dreptului roman, în fine Balbus Lucilius, Sextus Papirius şi Gaius Juventius. în jurul său se formează astfel prima şcoală din dreptul roman: şcoala muciană, denumită a opiniilor libere, spre deosebire de cea serviană, a lui S. Sulpicius Rufus, considerată oficială. Lăsând la o parte conjectura lui C. Arno, care vede în această antiteză precedentul şcolilor rivale Proculiene şi Sabiniene, Q. Mucius punând bazele celei dintâi şcoli doctrinare romane, apare şi aici un deschizător de drumuri.
9. Ca şi tatăl său, Q. Mucius a îmbrăcat funcţia de Pontifex Maximus. A fost în această calitate un partizan al păstrării religiei tradiţionale, căci religia naţională era intim legată de însăşi fiinţa statului. Personal, nu şi-a putut totuşi ascunde preferinţele sale pentru panteismul filosofiei stoice. De activitatea lui pontificală se leagă numeroase realizări, care toate poartă pecetea ştiinţei sale juridice: e destul să amintim numai aplicarea ideii de postliminium locurilor sacra şi religiosa, după eliberarea din stăpânirea inamică şi stabilirea unei noi ordini în suportarea sarcinilor cultului familial (sacra), întocmită în raport, nu cu ideea legăturilor de sânge, ci cu principiul că sacra face parte din pasivul moştenirii.
10. Am încercat în cele de mai sus să prezentăm viaţa şi opera unuia din cei mai de seamă jurişti romani. Politician luminat şi patriot, filosof stoic în acţiune mai mult decât în teorie, orator, avocat şi jurisconsult celebru, Q. Mucius rămâne în istorie ca fondatorul ştiinţei dreptului roman. Opera sa de sistematizare ştiinţifică nu este lipsită de lacune: este soarta tuturor operelor care marchează un început. în schimb, ea a deschis calea progresului infinit a jurisprudenţei clasice, înlocuind empirismul cu metoda ştiinţifică. Leibniz considera pe marii jurişti romani drept geometri ai dreptului, iar disciplina juridică romană o strictă geometrie. Nu credem că greşim dacă am atribui lui Q. Mucius titlul de cel dintâi geometru al dreptului roman.
