Acţiune în revendicare formulată în temeiul art. 480 C.civ. după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Inadmisibilitate
| Comentarii |
|
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective” (cauza Păduraru c. România, 2005).
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul I la Convenţie ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nici o relevanţă, câtă vreme nu s-a dovedit că partea mai beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare.
Secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 193 din 19 aprilie 2010
Prin decizia civilă nr. 590/27.11.2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa a fost admis apelul formulat de apelanta pârâtă CN C.F.R. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 21191/25.11.2008 a Judecătoriei Constanţa, fiind schimbată în parte hotărârea atacată şi respinsă ca nefondată cererea reclamantei Ş.G.D. de obligare a acestei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
A fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul pârât Statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, împotriva aceleiaşi hotărâri, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. Apelantul Statul român a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în apel, către CN C.F.R. SA, în cuantum de 700,30 lei, fiind însă respinsă cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată în această fază procesuală.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a avut în vedere că prin sentinţa civilă nr. 21191/25.11.2008 pronunţată de Judecătoria Constanţa:
- s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâta CNCF C.F.R. SA;
- s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Judeţean Constanţa, Oraşul Eforie prin Primar, Consiliul Local al Oraşului Eforie şi CNCF C.F.R. SA, Statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, invocată de fiecare dintre aceştia;
- s-a admis acţiunea subsidiară, formulată de reclamanta Ş.G.D., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judeţean Constanţa, oraşul Eforie prin primar, Consiliul Local Eforie, CNCF C.F.R. SA şi Statul român prin ministerul finanţelor prin D.G.F.P. Constanţa;
- a fost obligat pârâtul Statul român prin M.E.F., reprezentat procesual prin D.G.F.P. Constanţa, la plata către reclamantă a sumei de 335.118 lei cu titlu de despăgubiri - contravaloarea imobilului revendicat de reclamantă, respectiv, teren în suprafaţă de 300 mp reprezentând lotul 956 din parcelarea Tuzla-Techirghiol;
- au fost obligaţi pârâţii către reclamantă la plata sumei de 3.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-a avut în vedere că instanţa de fond a apreciat, în baza materialului probator administrat în cauză, că reclamanta este moştenitor – legatar cu titlu universal – al defunctei P.E. (decedată la data de 8.10.2002), conform certificatului de legatar nr. 110/07.11.2002 emis de BNP N. Bucureşti. Potrivit actului de vânzare-cumpărare nr. 3512/05.12.1946, P.E. a cumpărat de la N.P. locul de casă nr. 956 de pe Planul parcelar al Ministerului Agriculturii şi Domeniilor al moşiei Tuzla-Techirghiol, pendinte de oraşul Carmen Sylva (actual, Eforie Sud) în suprafaţă de 300 mp, teren dobândit de vânzător prin cumpărare de la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor în baza titlului de proprietate nr. 491/05.09.1926.
Faptul că în certificatul de legatar nu se enumeră printre bunuri şi imobilul teren în suprafaţă de 300 mp situat în Eforie Sud, parcela 956 din planul parcelar Tuzla-Techirghiol nu denotă că acesta nu se afla în patrimoniul defunctei la data decesului. Existenţa acestui imobil în patrimoniu s-a considerat a fi dovedită cu actul de vânzare-cumpărare menţionat mai sus, iar faptul că imobilul nu se afla în posesia defunctei la data decesului nu afectează succesiunea, acţiunea în revendicare având tocmai scopul readucerii imobilului în posesie.
În privinţa situaţiei de fapt actuale a imobilului, instanţa de fond şi-a însuşit conţinutul şi concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză şi care atestă că terenul în litigiu este traversat de calea ferată, bun definit prin lege ca aparţinând domeniului public; astfel, art. 10 din Anexa 1 a Legii nr. 213/1998 stipulează: „Domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri: (…) infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelele şi lucrările de artă”.
Au fost înlăturate apărările pârâtului Statul român legate de lipsa oricărei responsabilităţi pentru instituţiile care au personalitate juridică; Statul român este reprezentat de Ministerul Transporturilor, căruia i-a concesionat bunurile proprietate publică ori privată a statului din domeniul transporturilor, conform H.G. nr. 367/2007,art. 2 pct. 28.
Din concluziile raportului de expertiză a rezultat că lotul 956 din Planul de parcelare Tuzla-Techirghiol se află situat la 723 m nord de str. V.C. din Eforie Sud, adiacent la Vest de DN 39 pe actualul amplasament al căii ferate Constanţa-Eforie, delimitat în planşa A la raport prin punctele ABCD, identificare realizată prin suprapunerea planului cadastral din 1926 cu cel din 1980 şi ridicare topocadastrală la faţa locului.
Întrucât imobilul este traversat de linia de cale ferată, bun ce aparţine domeniului public de interes naţional, iar dovada exproprierii terenului sau a preluării lui într-o altă modalitate nu a fost făcută nici de pârâtul Statul român şi nici de pârâta CNCF C.F.R. SA, instanţa de fond a reţinut că reclamanta este îndrituită să pretindă, în temeiul art. 481 C.civ., o despăgubire echivalentă cu contravaloarea terenului de care a fost deposedată şi stabilită prin expertiza tehnică judiciară la suma de 335.118 lei.
Tribunalul, sesizat fiind în calea de atac inclusiv cu chestiunea admisibilităţii unei acţiuni în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 pentru imobilele preluate abuziv de Statul român, a apreciat că accesul liber la justiţie este reglementat prin dispoziţiile art. 21 din Constituţie, text ce prevede că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.
Că prin apariţia Legii nr. 10/2001 s-a instituit o procedură specială de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat, de imediată aplicare, dar care nu poate îngrădi accesul la justiţie al persoanelor care au înţeles să nu uzeze de dispoziţiile acestei legi speciale. A interpreta altfel ar echivala cu încălcarea art. 21 din Constituţie şi art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului care dispune că orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale.
Decizia nr. 33/09.06.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este aplicabilă litigiilor în curs de judecată, precum şi celor care se vor înregistra. Prin această decizie nu s-a statuat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă, ci că se va acorda prioritate Convenţiei în cadrul acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în cazul în care există neconcordanţe între legea specială şi Convenţie. Aceste dispoziţii sunt interpretate în sensul că, ori de câte ori persoanele care au fost deposedate abuziv de stat de proprietatea acestora nu au urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, pot solicita restituirea bunului preluat abuziv pe calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cu condiţia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Chiar dacă Statul român nu este posesorul imobilului revendicat, el este cel care a preluat în mod abuziv proprietatea reclamantei, din această perspectivă având obligaţia de a repara prejudiciul suferit ca urmare a privării de dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, obligaţie ce-i conferă calitate procesuală pasivă în cauză. Or, acţiunea reclamantei este întemeiată pe dreptul comun şi în condiţiile imposibilităţii restituirii imobilului în natură se impune restituirea în echivalent, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului.
Nu se poate aprecia că prin restituirea în echivalent a imobilului se excede obiectului cererii deduse judecăţii, întrucât acest lucru este o modalitate de soluţionare a cererii în revendicare, cu respectarea Convenţiei europene a drepturilor omului şi a jurisprudenţei CEDO.
Sub aspectul criticilor aduse soluţiei primei instanţe de apelanta pârâtă CNCF C.F.R. SA, s-a reţinut că potrivit art. 274 alin. (1) C.proc.civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. A cădea în pretenţii înseamnă a pierde procesul. La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, deci temeiul juridic al restituirii, se află culpa procesuală dedusă din expresia „partea care cade în pretenţii”. Or, conform dispozitivului sentinţei civile apelate, în sarcina pârâtei CNCF C.F.R. SA nu s-a instituit vreo obligaţie, astfel că nu este îndeplinită condiţia de „a cădea în pretenţii”, fapt pentru care cererea privind obligarea acestei părţi la plata cheltuielilor de judecată trebuie respinsă.
Împotriva acestei soluţii în apel a declarat recurs, în termen legal, Statul român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, care a solicitat reformarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii reclamantei Ş.G.D.
Recurentul pârât a reiterat excepţia inadmisibilităţii acţiunii prin prisma dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, arătând că pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat s-a prevăzut o procedură specială, pusă în practică odată cu apariţia Legii nr. 10/2001, pentru care s-a stabilit de către legiuitor caracterul obligatoriu şi valorificarea dreptului într-un termen stabilit riguros prin lege.
S-a menţionat că, pentru a se evita starea de incertitudine legată de situaţia juridică a imobilelor care cad sub incidenţa legii speciale, s-a prevăzut obligaţia notificării deţinătorului actual, sancţiunea nerespectării acestei obligaţii constând – conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 – în pierderea dreptului de a cere în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Recurentul a susţinut că prin aceste prevederi legale nu a fost adusă o încălcare normei constituţionale privitoare la liberul acces la justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoscând în jurisprudenţa sa că „dreptul de acces la Tribunale nu este unul absolut”, existând „posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept” (cauza Golder c. Regatul Unit).
S-a făcut trimitere la soluţiile Curţii Constituţionale privitoare la conformitatea cu Legea Fundamentală a textului art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cât şi la decizia recentă pronunţată de Secţiile Unite ale I.C.C.J. la 9.06.2008, în recursul în interesul legii pe problema admisibilităţii acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a legii speciale, apreciindu-se totodată că acordarea de măsuri reparatorii nu se poate realiza în afara procedurii şi reglementărilor date de Legea nr. 10/2001 şi de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
A fost evocată din nou excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului, în considerarea faptului că în prezent bunul se află în proprietatea publică şi în administrarea unei companii naţionale, cu personalitate juridică şi patrimoniu proprii, CNCF C.F.R. SA fiind înfiinţată prin H.G. nr. 581/1998.
Prin întâmpinare, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului, excepţia inadmisibilităţii acţiunii fiind corect soluţionată încă de la termenul din 12.12.2006, soluţia fiind menţinută în apel.
Intimata reclamantă a arătat că art. 480 C.civ. nu a fost abrogat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar norma art. 21 alin. (5) din legea specială nu exclude aplicabilitatea Codului civil.
Analizând criticile de nelegalitate fondate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. („când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”), Curtea va reţine că acestea sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
Este indubitabil faptul că reclamanta Ş.G.D. a sesizat instanţa de judecată, prin acţiunea înregistrată la 19.12.2005, cu o cerere fondată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C.civ., invocând dreptul său de proprietate asupra imobilului – lot 956 din Planul de parcelare „Tuzla-Techirghiol” în suprafaţă de 300 mp situat pe raza Oraşului Eforie Sud, jud. Constanţa, ca fiind preluat abuziv de către stat în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989.
În doctrina juridică românească este unanim admis faptul că, pentru a se stabili care sunt normele operante în speţă, trebuie făcută mai întâi trimiterea la principiul care guvernează concursul dintre legea generală şi cea specială. Astfel, generalia specialibus derogant este pe deplin incident în cazul concursului dintre norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C.civ. (norma generală în materie de revendicare) şi a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunţată).
Această chestiune a fost tranşată şi prin decizia nr. 33/9.06.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite (pct. I), statuându-se că aplicarea acestui principiu de drept – recunoscut şi în alte sisteme juridice şi invocat de însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţă – exclude ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001, să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de Statul român cu sau fără titlu în 6.03.1945 - 22.12.1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C.civ.
Ca lege specială, Legea nr. 10/2001 se impune pe principiul aplicării imediate a normei noi, tuturor situaţiilor juridice privitoare la aceste imobile, pentru care nu a fost iniţiată – anterior intrării legii speciale în vigoare – procedura de drept comun şi continuată ulterior acestui moment.
Decizia Secţiilor Unite a remarcat faptul că în acest domeniu există o juxtapunere în planul câmpului de reglementare al actelor normative şi că din acest punct de vedere, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opţiune între calea prevăzută de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acţiunii în revendicare iniţiate anterior intrării în vigoare a legii speciale – art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
I.C.C.J. a arătat, totodată, că această soluţie vine în continuarea firească a jurisprudenţei instanţei supreme, care a decis asupra situaţiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor – în acest sens pronunţându-se şi decizia nr. LIII din 4.06.2007 privitoare la incidenţa art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu cele ale Legii nr. 10/2001.
În cauză, acţiunea în revendicare având ca obiect material un imobil preluat de stat din patrimoniul autoarei reclamantei – şi care cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 republicată – a fost promovată în anul 2005, deci, ulterior intrării în vigoare a prevederilor legii speciale (14.02.2001).
Împrejurarea invocată de intimata reclamantă, legată de existenţa unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art. 480 C.civ. şi cel al art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, care nu se pot confunda şi care vizează – în cazul revendicării – compararea titlurilor exhibate de părţi şi a originii acestora, nu poate fi reţinută în măsura în care principiul generalia specialibus derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiţie pentru obţinerea satisfacţiei dreptului pretins.
Deşi este real că art. 480 C.civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acţiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate nici susţine că se încalcă accesul la justiţie în situaţia în care judecătorul constată incidenţa unei norme speciale la momentul intentării procesului şi care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general ori special, operante până la data apariţiei noii reglementări.
A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune în revendicare este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia europeană, echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă. Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova c. Republica Cehă, 15574/04 şi 13803/05/03.06.2008).
Dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. (3) C.proc.civ. prin decizia nr. 33/2008 a I.C.C.J., Secţiile Unite exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, „recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul I al Convenţie”.
Din acest punct de vedere, sunt eronate şi lipsite de fundament juridic considerentele instanţei de apel conform cu care persoana care invocă deposedarea abuzivă de către stat şi care nu a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiţia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, nefiind permisă încălcarea prin simpla voinţă a petiţionarului a principiilor de drept enunţate.
Astfel fiind, nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C.civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în 6.03.1945 - 22.12.1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
Noţiunea de „bun” nu are accepţiunea înţeleasă de intimata reclamantă, anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute intimatei anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate etc.
Or, pornind de la aceste premise de abordare, se va reţine că instanţa de apel nu a dat o corectă dezlegare în drept speţei, apreciind fără fundament că reclamanta – care nu s-a prevalat de un bun în contextul arătat – se încadrează într-o situaţie care permitea admiterea acţiunii sale în revendicare, fondată pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului său.
În egală măsură, reclamanta nu avea „o speranţă legitimă” în legătură cu recunoaşterea dreptului său, câtă vreme decizia nr. 33/2008 pronunţată în Secţiile Unite tranşează situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 C.civ. mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. (3) C.proc.civ., premisele unei jurisprudenţe unitare în acest sens. CEDO a remarcat, totodată, anterior dezlegării date prin decizia menţionată, că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunii în revendicare formulate ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru c. România, 2005).
Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective” (cauza Păduraru c. România, 2005).
Conchizând, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul I la Convenţie ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nici o relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că partea mai beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare.
Faţă de toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., va fi admis recursul formulat de recurentul pârât, cu consecinţa modificării în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului Statului român, schimbării în parte a sentinţei apelate şi respingerii acţiunii formulate împotriva Statului, ca nefondată.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei apelate.
(Judecător Mihaela Ganea)
| ← Imobil preluat de stat în baza Decretului-lege nr. 92/1950.... | Instituirea dreptului de retenţie. Condiţii → |
|---|
