Acţiune în grăniţuire. Condiţii de realizare. Efecte
| Comentarii |
|
Acţiunea în grăniţuire are caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi, iar cel care pretinde a fi titularul unui drept de proprietate asupra suprafeţei în litigiu are posibilitatea promovării ulterioare a unei acţiuni în revendicare, fără a i se opune autoritatea de lucru judecat, deoarece doar aceasta din urmă va avea rolul de a statua în chip irevocabil asupra întinderii şi limitelor corecte ale loturilor învecinate.
Pe cale de consecinţă, trasarea conturului liniei de hotar dintre proprietăţile limitrofe în acţiunea în grăniţuire are ca premisă verificarea identităţii hotarului actual (determinat prin semnele exterioare, în măsura în care există) cu cel primordial şi nu are ca finalitate decât restabilirea, dacă este cazul, a situaţiei de fapt existente la data generării situaţiei de vecinătate.
Secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 119 din 1 martie 2010
Prin decizia civilă nr. 465/16.10.2009 a Tribunalului Constanţa a fost admis apelul declarat de reclamantul B.R. împotriva sentinţei civile nr. 10008/23.06.2003 a Judecătoriei Constanţa, schimbându-se în parte hotărârea atacată şi dispunându-se grăniţuirea proprietăţii reclamantului de proprietatea intimaţilor pârâţi, situate în com. Istria, str. T., jud. Constanţa, conform planului de situaţie reprezentând anexa 2 la raportul de expertiză tehnică topo efectuat de expert D.F. la 10.06.2009, pe aliniamentul delimitat prin culoarea roşie, pct. 1-27-28-22-21-34-10-8-7-3-2-1.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.
Intimaţii pârâţi au fost obligaţi la plata către apelant a 1/2 din cheltuielile de judecată ocazionate în apel, de 384 lei, reprezentând taxă de timbru, onorariu expert şi contravaloare cheltuieli de transport expert.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că reclamantul B.R. este proprietarul unei suprafeţe de teren de 1.517mp, situate în comuna Istria, jud. Constanţa, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10828/1996 la BNP B.; la limita de nord a proprietăţii acesta se învecinează cu proprietatea lui M.I.
Intimaţii M.O., G.F., M.M.G., V.E., M.N., în calitate de moştenitori ai autorului M.I. (decedat), s-au legitimat pentru suprafaţa de 3.114 mp cu procesul-verbal de punere în posesie încheiat la 12.04.1995. Ulterior a fost emis titlul de proprietate nr. 1492/07.03.2003 de către Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Constanţa.
Prin decizia civilă nr. 674/06.07.2007, Tribunalul Constanţa a constatat nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate aparţinând intimaţilor în ceea ce priveşte suprafaţa de 3.114 mp, întrucât autorul moştenitorilor din cauză era îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate numai pentru o suprafaţă de 2.800 mp delimitată în planul anexă la raportul de expertiză întocmit de expertul M.
În raport de acest înscris nou apărut cu ocazia derulării procesului în faţa instanţei de apel, Tribunalul reţine ca situaţia de fapt reţinută de către instanţa de fond s-a schimbat în mod fundamental sub aspectul întinderii dreptului de proprietate al intimaţilor pârâţi.
Lucrarea de expertiză întocmită în cauză de către expertul topograf D. a delimitat suprafaţa de teren deţinută de către părţi potrivit titlurilor de proprietate deţinute de către părţi, în cazul intimaţilor ţinându-se seama de decizia civilă nr. 674/06.07.2007 a Tribunalului Constanţa, intrată în puterea lucrului judecat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal, intimaţii G.F. ş.a., criticile aduse soluţiei vizând greşita aplicare a normelor legale sub aspectul soluţionării cererii în grăniţuire şi simpla raportare a instanţei de apel la menţiunile cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare al reclamantului, apreciindu-se că în final s-a dat o dezlegare în drept extra petita.
Recurenţii au arătat că nu s-au avut în vedere probele ce atestă că între cele două proprietăţi (a apelantului şi, respectiv, a intimaţilor) a existat încă din anul 1948 o delimitare prin gard de piatră şi arbori înalţi, pe toată întinderea liniei de demarcaţie, fapt ce atestă linia de hotar încă dinainte ca vânzătoarea T.M. să înstrăineze reclamantului terenul de 1.500 mp.
S-a susţinut că prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a acordat reclamantului şi dreptul necerut de a dobândi posesia şi proprietatea asupra unei suprafeţe din terenul vecin, deşi formulase o simplă cerere în grăniţuire.
Recurenţii au mai susţinut că expertiza topografică efectuată în cauză nu a ţinut seama de delimitarea naturală existentă între cele două proprietăţi încă de la data dobândirii dreptului de proprietate de către reclamant şi că în măsura în care constata că terenul înstrăinat nu corespundea în dimensiuni celui pretins de vânzător, reclamantul avea posibilitatea de a se îndrepta cu acţiune împotriva vânzătorului, iar nu să pretindă restul terenului de la vecini.
Împotriva aceleiaşi hotărâri a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M.O., care a criticat decizia atacată în considerarea aceloraşi elemente de nelegalitate, arătând totodată că expertiza dispusă s-a raportat şi la parcela 302, care nu priveşte terenul în litigiu.
Recurentul a susţinut că este eronată concluzia expertului potrivit cu care suprafaţa lipsă de 293 mp ar trebui recuperată din partea de nord a lotului 303, anume din parcela 302.
Recursurile sunt fondate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ. (hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii), iar nu şi din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 4 (depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti) şi 8 C.proc.civ. (interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii), pentru următoarele considerente:
Prezentul litigiu a fost fundamentat în drept pe dispoziţiile art. 584 C.civ., care prevede că orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa.
Textul consacră un drept subiectiv real şi o obligaţie corelativă de a face, ambele cu caracter de reciprocitate – create de vecinătate – în temeiul cărora proprietarul sau orice persoană care are un drept real asupra unui fond limitrof poate pretinde vecinului său fixarea liniei comune de hotar ce separă fondurile învecinate respective şi marcarea acesteia prin semne materiale.
Analizându-se în plan doctrinar sfera de aplicare a normei, s-a arătat, în acest sens, că proprietarul poate cere grăniţuirea chiar atunci când există o îngrădire între fonduri (adică, semne exterioare de delimitare a liniei de hotar), cu excepţia situaţiei în care această îngrădire nu s-a realizat ea însăşi în urma unei operaţiuni de grăniţuire regulată – anume, prin acordul neechivoc al părţilor sau prin hotărâre judecătorească.
Împletirea, de cele mai multe ori în jurisprudenţă, a petitului acţiunii în grăniţuire cu cel al acţiunii în revendicare ţine de scopul aparent identic al celor două demersuri procesuale, anume, determinarea limitelor şi întinderii proprietăţilor limitrofe şi delimitarea lor prin semne exterioare vizibile, care corespund situaţiei juridice exhibate prin titluri.
Spre deosebire însă de acţiunea în revendicare, care urmăreşte în principal determinarea limitelor dreptului real de proprietate prin compararea titlurilor şi doar printr-un posibil petit subsecvent, stabilirea graniţei dintre proprietăţile cărora li se contestă întinderea dreptului, acţiunea în grăniţuire promovată separat şi independent de vreun drept clamat al pretinsului proprietar neposesor nu are alt scop procesual decât cel de a se decide asupra liniei de demarcare dintre proprietăţi.
S-a exprimat, aşadar, în literatura juridică, un punct de vedere care trasează în plan ideologic o clarificare a admisibilităţii acţiunii în grăniţuire şi atunci când nu se pune în discuţie trasarea pentru prima dată a unei limite, arătându-se judicios că şi în cazul în care există un hotar între proprietăţile limitrofe, dar nu se face dovada că semnele vizibile existente pe teren au fost aşezate în virtutea unei convenţii a părţilor sau în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, acţiunea în grăniţuire este pe deplin admisibilă, pentru că vizează modalitatea originară în care această limită a fost trasată.
Argumentul de esenţă priveşte faptul că, promovând o acţiune în stabilirea liniei de hotar – atunci când există semne exterioare între proprietăţi – titularul dreptului nu poate pretinde decât determinarea hotarului iniţial existent între fondurile limitrofe, iar nu şi stabilirea unei alte graniţe decât cea trasată anterior.
În egală măsură, acţiunea fondată pe dispoziţiile art. 584 C.civ. nu permite judecătorului de a trece peste probele ce atestă voinţa iniţială a părţilor sau situaţia primordială a liniei de demarcare dintre proprietăţi şi de a stabili o situaţie juridică nouă, în sensul fixării unui alt hotar decât cel avut în vedere de părţi/ cel existent la momentul la care a operat transmisiunea dreptului de proprietate.
Este motivul pentru care reclamantul în acţiunea în grăniţuire nu se poate fundamenta, în considerentele acţiunii sale, pe împrejurări ulterioare stabilirii traseului originar al liniei de hotar (ca spre exemplu, determinările suprafeţelor prin lucrări cadastrale Or, ca în speţă, pe anularea parţială a titlului de proprietate pentru lotul limitrof) şi nici pe situaţii care reclamă, prin probatoriul de administrat, compararea titlurilor.
Ca expresie a acestei abordări s-a conchis în sensul că acţiunea în grăniţuire are caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi, iar cel care pretinde a fi titularul unui drept de proprietate asupra suprafeţei în litigiu are posibilitatea promovării ulterioare a unei acţiuni în revendicare, fără a i se opune autoritatea de lucru judecat, deoarece doar aceasta din urmă va avea rolul de a statua în chip irevocabil asupra întinderii şi limitelor corecte ale loturilor învecinate.
Pe cale de consecinţă, trasarea conturului liniei de hotar dintre proprietăţile limitrofe în acţiunea în grăniţuire are ca premisă verificarea identităţii hotarului actual (determinat prin semnele exterioare, în măsura în care există) cu cel primordial şi nu are ca finalitate decât restabilirea, dacă este cazul, a situaţiei de fapt existente la data generării situaţiei de vecinătate.
Privită din această perspectivă, soluţia instanţei de apel nu se raportează corect la dispoziţiile de drept substanţial, întrucât neagă premisele acţiunii în grăniţuire, dând o soluţie specifică acţiunii în revendicare care nu a făcut însă obiect al cererii în primă instanţă şi confirmând pretenţiile reclamantului referitoare la împrejurarea că suprafaţa de teren lipsă proprietăţii sale se regăseşte în cea deţinută de intimaţi.
Or, reclamantul B. nu a înţeles să învestească instanţa de fond cu o acţiune în revendicare, aspect care reiese neechivoc din actele dosarului, din împrejurarea că nu a timbrat la valoare acţiunea sa şi din invocarea unică a dispoziţiile art. 584 C.civ.; obiectul cererii sale de chemare în judecată l-a constituit grăniţuirea celor două proprietăţi, chiar dacă a urmărit modificarea liniei de hotar şi reducerea suprafeţei deţinute de intimaţi, cu consecinţa întregirii corelative a suprafeţei de teren deţinute în temeiul contractului de vânzare-cumpărare 10828/28.10.1996.
Soluţia dată în apel nu este conformă cu norma legală enunţată, căci acţiunea în revendicare presupune compararea de titluri, ceea ce în mod greşit s-a realizat faţă de temeiul în drept, negând intimaţilor posibilitatea de a evoca apărări proprii legate de dobândirea eventuală a dreptului prin posesie şi administrarea acelor probe care să ateste care a fost în realitate suprafaţa înstrăinată reclamantului prin actul translativ.
Constatând că în cauză instanţa de apel a determinat greşit, faţă de finalitatea acţiunii promovate, linia de hotar dintre cele două proprietăţi, prin luarea în considerare a modificării titlului recurenţilor şi că dezlegarea în drept dată de prima instanţă a fost cea corectă în raport de aliniamentul existent la data dobândirii de către reclamant a dreptului de proprietate, în raport de dispoziţiile art. 312 C.proc.civ. recursurile urmează a fi admise, cu consecinţa modificării în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului ca neîntemeiat.
În raport de dispoziţiile art. 274 C.proc.civ., obligă intimatul reclamant B.R. la plata sumei de 200 lei către recurentul M.O. cu titlu de cheltuieli de judecată.
(Judecător Mihaela Ganea)
| ← Grăniţuire. Caracterul evaluabil în bani al acţiunii.... | Imobil preluat de stat în baza Decretului-lege nr. 92/1950.... → |
|---|
