DREPT CIVIL .UZUCAPIUNE. LEGE APLICABILĂ.. Jurisprudență Uzucapiune (Prescripţia achizitivă)
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ORADEA Decizie nr. 338 din data de 28.10.2015
DREPT CIVIL .UZUCAPIUNE. LEGE APLICABILĂ.
- art.6 alin. 2 din Legea nr. 241/12 iulie 1947; RIL LXXXVI/2007
Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 241/12 iulie 1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a legii pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare din 27 aprilie 1938 - D.L. nr. 115/1938 prescripțiile împlinite precum și cele începute înaintea punerii în aplicare a prezentei legi sunt cârmuite în ceea ce privește natura, durata și efectele lor de dispozițiile legii sub care au început.
Decizia civilă nr. 338/R/28.10.2015 (dosar nr. 12832/296/2012)
Prin sentința civilă nr. 4453/27.11.2014 pronunțată de Judecătoria S. M. în dosar nr. 12832/296/2012, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de reclamantă față de cererea reconvențională; s-a admis excepția prescripției achizitive, invocată pe cale reconvențională și s-a respins în consecință cererea formulată de reclamanta O.A. și pe pârâții P.I. și P.F., intervenientul forțat D.M.R., având ca obiect grănițuire.
S-a dispus reducerea onorariului final al expertului K.N.O. la suma de 1.645 lei, fiind obligată reclamanta să achite expertului K.N.O. suma de 145 lei reprezentând diferență onorariu expert și să achite pârâților suma de 1.006 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând din onorariu avocațial și taxă judiciară de timbru.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că potrivit extrasului CF nr. 653 Nedef. D. (fila 4), reclamanta O.A. este proprietară asupra imobilului de sub nr. cad. 2226, în suprafață de 2.654 mp (constând în natură în teren arabil intravilan în suprafață de 2.251 mp, curți-construcții în suprafață de 403 mp cu casă de locuit P+E cu suprafața construită de 129 mp, la nr. 182), cu titlu juridic constituire, respectiv construcție proprie (în baza autorizației de construire nr. 2/2007), dreptul său de proprietate fiind înscris în baza încheierilor nr. 13401/2006, respectiv nr. 46584/06.10.2008. Potrivit extrasului CF nr. 100211 D. (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 166 N D.), intervenientul forțat D.M.R. este proprietar tabular asupra imobilului teren intravilan în suprafață de 2.283 mp, nr. cad. 956, 954, 953, în temeiul contractului de întreținere nr. 948/2008 (fila 61).
Prin sentința civilă nr. 5689/24.09.2013, pronunțată de Judecătoria S. M. în dosarul nr. 6994/296/2013 (filele 143-144), a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta D.M.R., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Județeană de Aplicare a Legii Fondului Funciar nr. 18/1991 S. M. și Comisia Locală de Aplicare a Legii Fondului Funciar D., astfel: s-a dispus rectificarea titlului de proprietate nr. 31-71749 emis la data de 10.04.2003, în sensul rectificării numerelor cadastrale conform planului de punere în posesie și raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert D.V.N., respectiv nr. cadastral 955 din categoria vii cu teren in suprafață de 0097 mp și nr. cadastral 954 din categoria curți/construcții cu teren in suprafață de 0358 mp; s-a dispus rectificarea nr. cadastrale conform celor de mai sus, din CF 100211 D., provenită din CF 166 N D., poziția A1, coloana nr. 2, în sensul înscrierii numerelor cadastrale corecte respectiv, 956, 955 și 954.
Prin raportul de expertiză tehnică judiciară, întocmit în cauză de ing. L.F. (filele 34-39), s-a propus să se stabilească linia de hotar între proprietățile părților pe linia marcată pe planurile de situație anexate prin literele B-C-D-E-F-G-H, limită care trece și prin cei doi țăruși plasați anterior în punctele c) și D; expertul a mai arătat că, prin această variantă de stabilire a mejdei, vor fi respectate cele stabilite prin documentațiile cadastrale de intabulare actuale, reținându-se că, în această variantă, fosa septică trece cu 0,73 m în proprietatea reclamantei, ocupând de la aceasta o suprafață de 1,85 mp. Totodată, expertul a reținut că demolarea fosei septice reprezintă o necesitate, această construcție neputând fi amplasată nici măcar în imediata apropiere a mejdei comune, fiind necesară respectarea unor criterii sanitare severe. Totodată, același expert a arătat că mai există și o altă modalitate de stabilire a mejdei prin folosirea planurilor cadastrale sc. 1:2880, "vechi";, întocmite pe baza Decretului-Lege nr. 155/1938, prin planul de situație "Anexa 3 - Varianta 2"; fiind prezentată poziția mejdei actuale în comparație cu poziția acestei mejde "vechi";, trasată pe această anexă prin linii de culoare neagră și marcată prin literele M-N-O-P-G-H; această mejdă, la frontul străzii U., prezintă o deplasare de 0,40 m față de cea prezentată mai sus spre proprietatea reclamantei, această diferență scăzând liniar.
Potrivit contraexpertizei efectuate în cauză de ing. K.N.O. (filele 129-136), limita dintre cele două proprietăți în litigiu, conform documentației cadastrale, este dată de punctele A1-E-C-D, are o lungime de 117,95 m și este marcată cu linie roșie; punctul A1 se găsește la 0,81 m de punctul A, iar fosa septică intră pe proprietatea reclamantei cu 0,73 m pe toată lungimea ei de 2,55 m; punctul E, aflat la 24,43 m de punctul A, este punct de inflecțiune; limita dintre cele două proprietăți conform planurilor vechi, la sc. 1:2880, este dată de linia de culoare verde; punctul de capăt, A2, se găsește la distanță de 0,4 m de punctul A, iar fosa septică intră pe proprietatea reclamantei cu 0,46 m pe toată lungimea ei. Expertul a mai arătat că, dacă se ia în considerare acel gard vechi care are o lungime de 2,66 m, mejda este cea cu linie albastră, iar, în acest caz, fosa septică intră pe proprietatea reclamantei cu 0,79 m. Prin suplimentul la raportul de expertiză, întocmit în cauză în data de 28.10.2014 (filele 176-179), expertul K.N.O. a arătat că suprafața totală a terenurilor în litigiu este de 4.945 mp; în planșa 1 a fost reprezentată linia de hotar de culoare magenta pentru situația în care suprafața de teren a reclamantei este identică cu cea înscrisă în cartea funciară (2.654 mp), caz în care suprafața de teren a pârâților este de 2.291 mp; dacă se iau în considerare suprafețele raportate la linia de hotar după hărțile cadastrale vechi (linia verde), suprafața de teren a reclamantei este de 2.628 mp, iar suprafața de teren a pârâților este de 2.317 mp; dacă se ia cu referință varianta din planșa nr. 3 (linia albastră), suprafața de teren a reclamantei este de 2.668 mp, iar suprafața de teren a pârâților este de 2.277 mp.
În conformitate cu prevederile art. 561 Cod civil, orice proprietar poate să își îngrădească proprietatea, suportând, în condițiile legii, cheltuielile ocazionate. În ceea ce privește cererea accesorie de revendicare a suprafeței de teren aflate în posesia pârâților, instanța a reținut că, potrivit art. 563 Cod civil, alin. (1) Cod civil, proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri dacă este cazul. Însă, ca în cazul oricărei acțiuni de revendicare a unui drept real, pârâtul poate opune excepția prescripției achizitive. Sub aspectul excepției prescripției achizitive invocate de pârâți, instanța a constatat că, pentru determinarea legii substanțiale aplicabile, este esențială stabilirea momentului în care a început posesia pârâților, iar, în cauza de față, pârâții au invocat ca an al începerii posesiei anul 1963, lucru ce a reieșit cu aproximație și din probele administrate în cauză.
Uzucapiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege. Contrar aprecierii reclamantei, normele privind uzucapiunea sunt pe deplin aplicabile și în cazul litigiilor având ca obiect grănițuire, dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune intervenind nu în raport cu linia de hotar (aceasta având rolul de a delimita două proprietăți și nefiind în proprietatea exclusivă a unuia sau a altuia dintre proprietarii învecinați), ci în raport cu terenul pretins a se afla în posesia pârâților cu încălcarea liniei de hotar.
În cadrul Legii nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară s-a reglementat un singur sistem de publicitate imobiliară, la nivelul întregii țări, respectiv cel al cărții funciare, iar în ce privește uzucapiunea nu mai sunt consacrate cazurile speciale prevăzute de Decretul-lege nr. 115/1938, fiind aplicabilă uzucapiunea de drept comun, astfel cum este reglementată în Codul civil. Pentru posesia imobilelor situate în regimul de carte funciară, începute sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938, acțiunea în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune este reglementată de prevederile acestui decret chiar și după data intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996. Aceste aspecte au fost statuate prin decizia nr.LXXXVI (86)/10 decembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii. Art. 6, alin. (2) din Legea nr. 241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare din 27 aprilie 1938, prevedea că prescripțiile împlinite, precum și cele începute înaintea punerii în aplicare a prezentei legi, sunt cârmuite în ceea ce privește natura, durata și efectele lor, de dispozițiile legii sub care au început. Astfel, uzucapiunilor începute înainte de 15 septembrie 1943 li se aplicau Codul civil austriac sau, după caz, legile locale maghiare, uzucapiunilor începute între 15 septembrie 1943 si 12 iulie 1947 li se aplicau dispozițiile Codului civil român, iar uzucapiunilor începute după data de 12 iulie 1947 li se aplicau dispozițiile art. 27 si art. 28 din Decretul-Lege nr. 115/1938.
Așadar, uzucapiunea a avut caracter regional, fiind tratată diferit prin lege, în funcție de locul situării imobilului. Pentru imobilele situate în Transilvania și Bucovina, uzucapiunea a fost analizată potrivit Decretului-lege nr. 115/1938, cu regim de carte funciară în care înscrierile aveau efect constitutiv. Totuși, dacă imobilele erau situate pe acest teritoriu, dar nu erau înscrise în cartea funciară, s-a admis că aplicabile erau dispozițiile vechiului Cod civil. Astfel, instanța a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a rezolvat conflictul de legi în timp între Decretul nr. 115/1938 și Legea nr. 7/1996, acte normative aplicabile în materia terenurilor înscrise în cartea funciară (aspect ce reiese și din prevederile art. 27-28 din Decretul nr. 115/1938). O concepție contrară ar presupune că forma republicată a Legii nr. 7/1996 ar fi abrogat modurile de dobândire a uzucapiunii reglementate de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil deoarece, potrivit art. 13, alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, persoana care posedă un imobil ca proprietar necontestat va fi înscrisă în cartea funciară pe baza procedurii certificării de fapte îndeplinite de notarul public, procedură prin care se constată că posesorul este considerat proprietar. Însă, reglementarea unei proceduri speciale la art. 13 din Legea nr. 7/1996, republicată, pentru înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate invocat de un "proprietar necontestat";, nu presupune nicidecum abrogarea procedurii din materia uzucapiunii prevăzute la art. 1.049 și următoarele Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 930 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil (ori cu cele ale Codului civil de la 1864, după caz). Abrogarea tacită sau implicită, există atunci când legea nouă nu cuprinde nicio prevedere expresă (directă sau indirectă) de abrogare, dar prin reglementările pe care le cuprinde se abate de la vechea reglementare, iar norma juridică nouă reglementează diferit în comparație cu norma juridică veche, dispozițiile sale fiind în contradicție și incompatibile cu cele anterioare. Astfel, pentru abrogarea tacită a normei juridice anterioare se cere existența unei contradicții între două norme juridice, a incompatibilității lor și, deci, a imposibilității de a se aplica simultan. În acest sens, instanța a constatat că, în legislația română, Legea nr. 24/2000 soluționează această problemă, stipulând că norma nouă generală o poate abroga pe cea veche specială doar prevăzând expres acest lucru. Deci, normele speciale care derogă de la regula generală nu se abrogă implicit, prin intervenția unei reglementări-cadru diferite; ele pot fi abrogate numai expres. Astfel, instanța a constatat că, potrivit art. 67, alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziții nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres.
Așadar, raportat la considerentele expuse mai sus, instanța reține că Decretul nr. 115/1938 reprezintă un act normativ cu caracter special, care prevede uzucapiunea în regim de carte funciară, neputând exclude uzucapiunea reglementată de Codul civil, pentru terenurile neînscrise în cartea funciară. Din această perspectivă, nefiind făcută dovada faptului că imobilul a fost înscris în cartea funciară anterior începerii posesiei invocate de pârâți (sub acest aspect, sarcina probei revenind reclamantei, conform art. 1169 cod civil 1864), nu poate fi primită aprecierea reclamantei cum că în cauză ar fi incidente prevederile Decretului-lege nr. 115/1938 în materie de uzucapiune, act normativ ale cărui condiții nu ar fi întrunite în cauză. Or, este de observat că dreptul de proprietate al reclamantei a fost înscris în cartea funciară în anul 2006, iar dreptul intervenientului forțat a fost înscris în cartea funciară în anul 2008 (de altfel, potrivit sentinței civile menționate mai sus, pe seama antecesoarei intervenientului forțat a fost emis Titlul de proprietate nr. 31-71749, abia în data de 10.04.2003 - fila 120 verso).
Raportat la aspectele menționate mai sus, ținând seama de anul începerii posesiei pârâților, instanța a analizat incidența în cauză a normelor din Codul civil de la 1864 privind uzucapiunea. Potrivit art. 1890 din Codul civil de la 1864, toate acțiunile atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu, și fără să i se poată opune reaua-credință. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească posesorul în cazul uzucapiunii de 30 de ani care rezultă din acest text de lege sunt următoarele: să posede pe o perioadă de 30 de ani; posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu (lucru care se prezumă).
Potrivit declarației martorului G. G. (filele 121-122), acesta a fost ajutor la confecționarea gardului vechi de la stradă, adică înainte de 1981; martorul a mai precizat că a existat anterior un gard de lemn și din sârmă, fiind înlocuit pe aceeași linie cu un gard de fier și beton. Totodată, martorul a menționat că nu a fost încălcată mejda dintre părți atunci când au construit gardul și că, la momentul la care reclamanta s-a mutat în casa de pe terenul din litigiu, era deja construit gardul. Martorul a mai precizat că, la construirea gardului, nici nu se putea depăși linia de demarcație deoarece vecinul pârâților avea un stâlp în stradă, la limita mejdei; gardul dintre proprietățile în litigiu a fost construit pornindu-se de la stâlpul de demarcație din stradă la grădină. Același martor a precizat că a existat în trecut gard între cele două proprietăți, însă nu a putut preciza când a fost demolat, iar, pe vremea când erau copii, se jucau des în acea zonă, pe terenul reclamantei locuind atunci numitul M. G.. De asemenea, martorul a menționat că, la construirea gardului la care a participat, nu s-a deplasat vreun inginer deoarece pe acele vremuri nu se proceda astfel (el neputând afirma cu certitudine dacă a fost sau nu un inginer topograf). Martorul a mai arătat că gardul de la stradă nu a fost finisat în interior în locul în care se vede denivelat deoarece acolo a existat stâlpul vecinilor, însă a revenit și a arătat că s-a referit la nefinisarea porțiunii dinspre stâlpul reclamantei care se află pe linia de demarcație, gardul fiind construit stâlp la stâlp. Totodată, martorul a declarat că distanța dintre spatele casei pârâților-reclamanți reconvenționali și gardul despărțitor a fost de aproximativ 1 m - 1 m jumătate și că nu a fost niciodată mai mică distanța decât cea menționată. Totodată, același martor a precizat că la construirea gardului de la stradă nu a fost depășită linia trotuarului, care era turnat din beton; din câte își amintește, a participat la lucrările de construire a gardului până la sfârșit, aproximativ două zile, dar nu poate preciza după atâta timp.
De asemenea, potrivit declarației martorului V. A. (filele 123-124), între cele două terenuri în litigiu a existat un gard construit de mult, cel puțin de când locuiește martorul pe acea stradă, respectiv din anii 1973. Martorul a apreciat distanța dintre spatele casei pârâților și mejdă ca fiind de aproximativ 1 metru, menționând că vechiul gard despărțitor a fost din scânduri și sârmă (neputând preciza data la care acesta a fost demolat); vechiul gard din lemn era pe linia unde se află în prezent gardul de beton al pârâților, martorul neputând preciza dacă acest gard s-a aflat pe terenul pârâților ori pe cel al reclamantei. Totodată, martorul V.A. a apreciat că pârâții nu au modificat linia din față a vechiului gard, însă nu poate preciza dacă gardul a fost făcut stâlp la stâlp pe linia despărțitoare.
Așadar, declarațiile martorilor audiați în cauză se coroborează sub aspectul celor invocate în întâmpinare, iar reclamanta nu a făcut dovada contrară. Mai mult, la interogatoriu (fila 108), însăși reclamanta a recunoscut că terenurile în litigiu erau delimitate de un gard la momentul la care a intrat în posesia imobilului său (în urmă cu aproximativ 30 de ani), susținând, însă, că distanța dintre acel gard și casa pârâților era mai mică decât în prezent (respectiv, nu de 1 m, ci de cel mult 70 cm). Or, sub acest din urmă aspect, față de proba testimonială administrată în cauză, reclamantei îi revenea sarcina probei contrare.
În ceea ce privește caracterul util al posesiei, instanța a constatat că acesta se prezumă, iar în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte că posesia pârâților asupra terenului astfel cum acesta a fost delimitat prin gardul menționat mai sus ar fi fost viciată. Potrivit celor expuse în acțiune, în urmă cu aproximativ doi ani, pârâții au demolat vechiul gard și au construit fosa septică, cu încălcarea liniei despărțitoare inițiale. Or, raportat la anul începerii posesiei (în jurul anilor 1960-1970), instanța a reținut că, până la momentul invocat de reclamantă (în jurul anului 2010), se împlinise termenul de uzucapiune de 30 de ani, neînțelegerile ulterioare dintre părți în ceea ce privește linia de hotar neafectând dreptul de proprietate dobândit de pârâți prin uzucapiune în absența dovedirii încălcării liniei de demarcație existente anterior.
Aspectele urmărite a fi dovedite de reclamantă, în sensul că, la construirea gardului din beton și fier, nu a participat un inginer topograf, respectiv că fosa septică a fost construită fără acordul său, nu impietează asupra temeiniciei cererii reconvenționale. Mai mult, instanța a reținut că reclamanta nu a făcut dovada unei sesizări la autoritatea locală pentru sancționarea contravențională a pârâților în vederea desființării fosei septice (sau chiar în vederea desființării gardului rămas nedemolat), deși avea la îndemână procedura prevăzută de Legea nr. 50/1991, în coroborare cu prevederile Legii nr. 554/2004. Raportat la dispozițiile art. 27 și art. 32 din Legea nr. 50/1991, reclamanta era ținută să facă dovada că persoana care a construit fosa septică fără autorizație a fost sancționată contravențional; or, nefăcându-se dovada întocmirii unui proces-verbal de contravenție legal și temeinic în sarcina persoanei respective, nu se poate solicita demolarea fosei septice pretins a fi realizate cu încălcarea normelor sanitare, precum și de vecinătate, exclusiv prin intermediul procedurii de față.
Instanța a mai reținut că, deși în raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de exp. K.N.O., s-a reținut că există o porțiune de gard între cele două proprietăți, cu o lungime de 2,66 m, notat în planșa nr. 1 între punctele A și B, iar între punctele C și D există un șanț (fila 131, 136), nu s-a propus o linie de hotar aptă de intabulare în cartea funciară, ținându-se seama și de varianta propusă de pârâți. În planșa nr. 3 din cuprinsul raportului de expertiză (fila 136), a fost reprezentat un plan de situație privind limita formată ca urmare a unirii capătului de gard existent cu punctul C, însă fără a se propune un plan de situație complet, ținând seama de întreaga suprafață a terenurilor în litigiu. De altfel, apare ca fiind lipsită de raționament concluzia din același raport de expertiză, potrivit căreia, dacă se ia în considerare acel gard vechi cu lungimea de 2,66 m, fosa septică încalcă proprietatea reclamantei cu 0,79 m (fila 132) - așadar, pe o suprafață mai mare de teren decât în cazul liniei de hotar propuse de expert (respectiv, 0,73 m). Prin suplimentul la raportul de expertiză, expertul a răspuns doar în ceea ce privește suprafețele terenurilor în litigiu în raport cu variantele propuse, însă nu a depus un plan de situație complet în raport cu excepția prescripției. Totodată, nu lipsită de relevanță este și obiecțiunea pârâților privind neîmprocesuarea proprietarilor celuilalt teren învecinat cu al reclamantei - de unde se deduce că acea linie de hotar este necontestată - în contextul în care, prin acțiunea de față, se tinde la dobândirea unei suprafețe de teren mai mari decât cea înscrisă în cartea funciară. Astfel, potrivit raportului de expertiză extrajudiciară întocmit de exp. C. I. (filele 5-7), depus în probațiune tocmai de reclamantă, suprafața din acte a terenului aflat în proprietatea acesteia este de 2.654 mp, iar suprafața măsurată este de 2.740 mp. Mai mult, instanța a reținut că intervenientului forțat D.M.R. i-a fost admisă cererea întemeiată pe Legea nr. 18/1991, de rectificare a titlului de proprietate nr. 31-71749, prin sentința civilă nr. 5689/24.09.2013, pronunțată de Judecătoria S. M. în dosarul nr. 6994/296/2013, cerere prin care s-a invocat și faptul că schițele care au stat la baza intabulării sunt greșite.
La interogatoriu, pârâta a arătat că locuiește în imobilul situat în loc. D., str. U., nr. 183, jud. S. M., începând cu anul 1963; vechiul gard - construit din tulpini de floarea-soarelui - a existat când a cumpărat casa, apoi au ridicat un gard din lemn, în urmă cu mult timp, care a fost demolat în urmă cu 3-4 ani, iar gardul din beton a fost demolat de fiica sa din cauza amenințărilor fiului reclamantei (fila 104).
În cauză fiind administrată proba cu cercetarea la fața locului, potrivit procesului-verbal întocmit în data de 22.04.2013 (fila 58), a reieșit că există o linie de demarcație vizibilă dintre cele două terenuri (care nu corespunde liniei marcate prin țărușii la care s-a făcut referire în prima expertiză întocmită în cauză); în aceeași împrejurare, reclamanta a arătat că urmele despre care vorbește reprezentantul pârâților este de la gardul construit de pârâți în urmă cu aproximativ doi ani, fără știrea ei, iar înainte a existat un gard despărțitor, demolat de pârâți în urmă cu mai mult timp; pârâta a arătat că acel gard despărțitor era din lemn și a trebuit să-l demoleze deoarece porcii reclamantei, nefiind supravegheați pe vremea când aceasta era în străinătate, au intrat pe proprietatea ei, distrugând gardul din lemn, iar, când i-a spus reclamantei despre această împrejurare, ea a replicat cum că să-și facă gard din beton dacă nu-i convine, ceea ce ea a și făcut; totodată, pârâta a susținut că gardul l-a construit pe linia de demarcație veche de zeci de ani de zile, iar reclamanta vrea acum să demonstreze că fosa septică intră pe terenul proprietatea sa, deși prin expertiza extrajudiciară efectuată de ing. C. I. voia să demonstreze că fosa septică este pe linia de hotar. Potrivit aceluiași proces-verbal, reclamanta a solicitat să se constate că, pe interiorul fundației gardului construit de către pârâți la stradă, se vede urma stâlpului vechi din lemn care a existat anterior și care a fost demolat de pârâtă, urmă din care rezultă că linia de demarcație nu a fost respectată la construirea noului gard.
Însă, raportat la proba testimonială administrată în cauză, cu privire la care nu s-a solicitat și nu s-a administrat proba contrară, instanța a constatat că susținerile reclamantei de la fața locului, respectiv de la interogatoriu (fila 108) nu pot fi primite pentru a se concluziona cu privire la netemeinicia excepției prescripției achizitive, invocate pe cale reconvențională de către pârâți.
Având în vedere că dreptul de proprietate al intervenientului forțat a fost înscris în cartea funciară după împlinirea termenului de prescripție achizitivă de 30 de ani, instanța a constatat că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active, invocată de reclamantă față de cererea reconvențională, sens în care a respins-o. Astfel, odată statuată calitatea procesuală pasivă a pârâților în prezentul litigiu, raportat la folosința pe care aceștia o exercită în continuare asupra terenului, ținând seama și de cele arătate mai sus, instanța a reținut că aceștia au și calitate procesuală activă de a solicita, pe cale reconvențională, constatarea intervenirii uzucapiunii de 30 de ani asupra terenului invocat de reclamantă a se afla în proprietatea sa, respectiv în posesia pârâților, cu încălcarea liniei de hotar. Faptul că numita D.M.R. a dobândit imobilul înscris în CF nr. 100211 D. de la pârâți, după împlinirea termenului de prescripție, cu atât mai mult cu cât și aceasta a susținut excepția prescripției achizitive după introducerea sa în cauză, nu afectează calitatea procesuală activă a pârâților sub aspectul cererii reconvenționale.
Astfel, ținând seama probele menționate mai sus, instanța a constatat că reclamantei îi revenea sarcina probei contrare, în sensul de a dovedi că, la construirea gardului din beton și fier de către pârâți, a fost încălcată linia de hotar marcată prin vechiul gard, care a delimitat proprietățile în litigiu timp de zeci de ani de zile, în mod pașnic și neîntrerupt. Prin urmare, posesia pârâților asupra suprafeței de teren pretinse a se afla în proprietatea reclamantei și care ar încălca linia de hotar propusă prin expertizele tehnice judiciare efectuate în cauză, fiind utilă, neviciată, în nume de proprietar, exercitată pe o perioadă mai mare de 30 de ani, a condus la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, conform celor arătate mai sus.
Pentru considerentele de mai sus, instanța a reținut ca fiind întemeiată excepția prescripției achizitive, invocată pe cale reconvențională, sens în care a respins cererea formulată de reclamantă.
Raportat la prevederile art. 22, alin. (2) din OG nr. 2/2000, ținând seama de cele arătate mai sus, precum și de complexitatea lucrării de completare a raportului de expertiză, instanța a constatat că nu se justifică onorariul suplimentar în cuantum de 790 lei, solicitat de expertul K.N.O. (fila 175). Astfel, instanța a dispus reducerea onorariului final al expertului K.N.O. la suma de 1.645 lei (confirmat la termenul de judecată din data de 10.02.2014 - fila 137) și, ținând seama de prevederile art. 274, alin. (1) Cod procedură civilă, a obligat reclamanta căzută în pretenții să achite expertului suma de 145 lei reprezentând diferență onorariu expert (pusă inițial în sarcina pârâților).
În temeiul art. 274, alin. (1) Cod procedură civilă, instanța a obligat reclamanta să achite pârâților suma de 1.006 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând din onorariu avocațial (în cuantum de 1.000 lei, dovedit conform chitanței nr. 7/13.05.2013 - fila 64) și taxă judiciară de timbru (în cuantum de 6 lei - fila 70). În ceea ce privește onorariul provizoriu în sumă de 500 lei, achitat de pârâți pe seama expertului K.N.O. (fila 117), instanța a avut în vedere faptul că necesitatea probei cu contraexpertiza a rezultat ca urmare a introducerii în cauză a numitei D.M.R., iar, sub acest aspect, nu se poate face abstracție de culpa procesuală a ambelor părți litigante.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termenul legal apelanta reclamantă O.A. (filele 2-6), solicitând, în principal, admiterea acestuia și pe cale de consecință anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar schimbarea în tot a hotărârii atacate, ca netemeinică și nelegală și pe cale de consecință admiterea în totalitate a cererii sale introductive de instanță, cu obligarea intimaților Ia plata cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat atât la fond cât și în apel.
Prin decizia civilă nr. 154/Ap/31 martie 2015 s-a admis, ca fondat apelul reclamantei O.A., declarat împotriva Sentinței civile nr. 4453/2014, pronunțată de Judecătoria S. M., în dosar nr. 12832/296/2012, în contradictoriu cu intimații P.I., P.F. și D.M.R. și, în consecință:
A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă excepția prescripției achizitive invocată pe cale reconvențională.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:
Tribunalul, în ședința publică de judecată din data de 24.03.2015, pentru rațiunile arătate în încheierea întocmită cu acel prilej, a scindat apelul reclamantei. Drept urmare, în dosarul de față a fost examinată doar partea de sentință prin care a fost soluționată "excepția prescripției achizitive, invocată pe cale reconvențională";.
Instanța de apel a considerat că judecătoria a dezlegat eronat problema uzucapiunii.
Deși prima instanță a reținut că posesia a început în jurul anilor 1960-1970, a stabilit că legea aplicabilă este Codul civil român de la 1864, iar nu Decretul Lege nr.115/1938. Și-a fundamentat opțiunea pe ideea că în cauză nu s-a dovedit că terenul a fost înscris în cartea funciară înaintea începerii posesiei, obligație ce incumba reclamantei, conform art.1169 Cod civil de la 1864.
Opinia tribunalului în această privință este diametral opusă.
Mai întâi, pentru că sarcina probei în stabilirea împrejurărilor factuale care justifică prescripția achizitivă nu incumbă reclamantei O.A., care are această calitate doar în cererea în grănițuire, ci autorilor excepției uzucapiunii tocmai în virtutea textului de lege invocat de prima instanță (art.1169 din Codul civil de la 1864). Aceștia din urmă sunt cei care afirmă că au dobândit dreptul real de proprietate pe calea uzucapiunii și, prin urmare, lor le revine sarcina de a demonstra că sunt îndeplinite cerințele prescripției achizitive.
Apoi, pentru că este exclusă ipoteza avută în vedere de prima instanță, la data punerii în aplicare în Transilvania a DECRETUL LEGE nr.115/1938 prin Legea nr.nr.241/1947 toate terenurile aflându-se înscrise în cartea funciară.
În aceste circumstanțe, tribunalul, față de momentul pretins al începerii posesiei, constată incidența Deciziei nr.LXXXVI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe de la data publicării în Monitorul Oficial. Conform acesteia, acțiunilor în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune le sunt aplicabile dispozițiile din această materie ale Decretului Lege nr.115/1938, în situația în care termenul de prescripție începe să curgă sub imperiul acestei legi.
În consecință, legea aplicabilă prescripției achizitive invocată în cauză este DECRETUL LEGE nr.115/1938, iar nu Codul civil român de la 1864.
Analizând excepția uzucapiunii din perspectiva legii aplicabile, instanța de apel a constatat caracterul neîntemeiat al apărării, în cauză nefiind îndeplinite nici condițiile uzucapiunii tabulare sau în convalescența titlului (art.27) și nici ale uzucapiunii extratabulare (art.28). Ale prescripției reglementate prin art.27, întrucât autorii excepției nu au avut înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, dreptul de proprietate asupra porțiunii de teren disputate, iar ale prescripției reglementată de art.28, fiindcă cei care invocă uzucapiunea nu au exercitat asupra terenului o posesie timp de 20 de ani de la moartea proprietarului tabular.
În sfârșit, tribunalul a înlăturat și apărarea intimaților, structurată pe ideea uzucapiunii liniei de hotar, asupra unei linii imaginare neputându-se exercita elementul material al posesiei, condiție a uzucapiunii.
Prin urmare, în raport cu considerentele expuse, se impune soluția respingerii, ca neîntemeiată, a excepției prescripției achizitive.
Pentru aceste rațiuni, tribunalul, în temeiul art.296 din codul de procedură civilă de la 1865, a admis, ca fondat, apelul reclamantei O.A. și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul respingerii excepției prescripției achizitive invocată pe cale reconvențională.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții - pârâți P.I. și P. F. și intervenienta D. M., solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului ca neîntemeiat și menținerii soluției instanței de fond, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în apel și în recurs.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocă prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și menționează că înțeleg să critice decizia recurată prin prisma acestor dispoziții, pentru greșita interpretare și aplicare a legii în materia uzucapiunii, arătând că soluția pronunțată de instanța de fond este legală și solicitând a fi menținută această hotărâre. Învederează că Tribunalul S. - M. a soluționat prezenta cauză prin raportare strictă la dispozițiile legale prevăzute de DL. nr. 115/1938, considerând recurenții că dispozițiile legale avute în vedere de instanța de apel nu sunt incidente în speță.
Menționează în acest sens că DECRETUL LEGE nr. 115/1938 a fost pus în aplicare pentru Transilvania prin Legea nr. 241/1947, act normativ care cuprinde, cu referire specială la prescripția achizitivă, o normă tranzitorie, menită să soluționeze conflictele posibile cu alte reglementări; astfel, în art. 6 alin. 2 din Legea 241/1947 s-a prevăzut expres că prescripțiile împlinite și cele începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 115/1938 - 12 iulie 1947, sunt și rămân cârmuite în continuare, în ceea ce privește natura, durata și efectele lor, de dispozițiile sub care s-a născut dreptul și a început să curgă prescripția.
În continuare arată că, astfel cum rezultă din mențiunile înscrise în CF nr. 109 D., este evident că posesia autorului acestora a început anterior datei de 12 iulie 1947, când a intrat în vigoare Decretul Lege nr. 115/1938. Menționează că, într-adevăr aceștia au intrat în drept funciar asupra terenului în anul 1963, însă anterior, acest imobil s-a aflat în posesia familiei acestora, respectiv a antecesorului G.A. și R.M. ns. G., care a intrat în posesie după decesul tatălui ei G.A. și, chiar admițând că posesia acestora a început sub imperiul Decretului Lege nr. 115/1938, în speță devin incidente dispozițiile art. 28 care prevăd că cel care a posedat un bun nemișcător în condițiile legii, timp de 20 de ani după moartea proprietarului înscris în cartea funciară va putea cere înscrierea dreptului uzucapat.
Menționează că, din certificatul de deces, depus în probațiune ca act nou în dosar, rezultă că G.A., proprietar tabular, a decedat la data de 27.04.1942, astfel că dovedesc faptul că de la moartea proprietarului tabular au trecut cel puțin 20 de ani, timp în care aceștia, prin joncțiunea posesiei cu a antecesorilor lor, au exercitat asupra terenului o posesie publică, netulburată și sub nume de proprietar, asupra imobilului, bine delimitat prin împrejmuiri, incluzând deci și linia de hotar bine delimitată prin gard despărțitor, o posesie aptă să aibă ca finalitate dobândirea dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii.
Solicită, în consecință a se avea în vedere faptul că familia acestora a folosit terenul aferent caselor acestora, neîntrerupt, în mod public, netulburat și sub nume de proprietar, din anul 1943, adică de peste 80 de ani; anterior acest teren s-a aflat în proprietatea tabulară a lui G.A., antecesorul acestora; proprietatea acestora a fost constant delimitată cu garduri (încă din anul 1943), iar înlocuirea lor repetată s-a făcut pe același amplasament; reclamanta a cumpărat casa învecinată împreună cu terenul aferent în anul 1984, găsind proprietatea acestora cu gardul construit, în aliniamentul stâlpului din beton de la stradă, existând și astăzi o parte din el nedemontată, deci cu mejda vizibilă; reclamanta deține în fapt un teren mai mare cu 100 mp decât are înscris în cartea funciară; linia de hotar cu vecinul din partea opusă nu este contestată nici de aceasta, nici de proprietarul respectiv; gardul despărțitor dintre proprietățile acestora a fost demontat aproape integral de către recurenta D., la amenințările cu proces ale reclamantei, iar fosa septică a fost construită înaintea demolării gardului, pe proprietatea acestora, aspecte care au fost ignorate de către instanța de apel, deși au o importanță esențială în cauză.
Mai arată că astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, din probatoriul administrat în cauză, inclusiv cel testimonial, a rezultat că; la data cumpărării de către intimata - reclamantă a casei de la foștii lor vecini, proprietățile acestora erau bine delimitate în natură, prin gardul despărțitor, ce exista acolo încă din anul 1963; în locul gardului vechi din lemn și sârmă s-a ridicat ulterior, pe aceeași linie, un gard de fier și beton, fără a fi încălcată mejda (declarația martorului G.); între cele două proprietăți a existat un gard despărțitor, construit cel puțin din anul 1973 (declarația martorului V.); vechiul gard din lemn era pe linia unde se află în prezent gardul din beton, însăși reclamanta recunoscând prin răspunsurile date la interogator, faptul că în spatele casei acestora a existat un gard la "aproximativ 70 cm"; .
De asemenea, învederează că din declarațiile martorilor rezultă faptul că gardul dintre proprietăți a fost construit pornindu-se de la stâlpul de demarcație din stradă, la grădină, fiind construit stâlp la stâlp; distanța dintre spatele casei lor și gardul despărțitor a fost de aproximativ 1 m - 1,5 m, nefiind niciodată mai mică (declarația martorului G.), respectiv că aceștia nu au modificat linia din față a vechiului gard, iar vechiul gard din lemn era pe linia unde se află și în prezent gardul din beton.
Apreciază că, dat fiind faptul că încă din anul 1943, adică de peste 80 de ani, au exercitat o posesie utilă, netulburată și sub nume de proprietar asupra liniei de hotar, s-a împlinit termenul de prescripție prevăzut de lege, astfel încât au dobândit, prin prescripția achizitivă de lungă durată, dreptul de proprietate asupra linei de hotar, iar aspectele afirmate de apelanta reclamantă nu corespund realității.
În drept invocă prevederile art. 312 Cod procedură civilă.
Intimata O.A. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Arată că în mod corect a reținut instanța de apel, raportat la întregul probatoriu administrat în cauză, că se impune respingerea ca neîntemeiată a excepției prescripției achizitive, instanța de fond dezlegând eronat problema uzucapiunii.
Menționează că, deși instanța de fond a reținut faptul că posesia a început în jurul anilor 1960-1970, a stabilit că legea aplicabilă este Codul Civil din 1864 iar nu Decretul-lege 115/1984, fundamentându-și soluția pe ideea că în cauză nu s-a dovedit faptul că terenul a fost înscris în cartea funciară înaintea începerii posesiei, obligație ce-i revenea reclamantei conform art. 1169 Cod civil (1864) ori, astfel cum a reținut instanța de apel, sarcina probei în stabilirea împrejurărilor factuale care justifică prescripția achizitivă, nu-i incumbă acesteia, ci autorului excepției uzucapiunii, tocmai în virtutea textului de lege invocat de prima instanță (art. 1169 Cod civil de la 1864).
De asemenea, mai arată că în mod corect a reținut instanța de apel faptul că este exclusă ipoteza avută în vedere de prima instanță, întrucât, la data punerii în aplicare în Transilvania a Decretului Lege nr.115/1938, prin Legea nr. 241/1947, toate terenurile se aflau înscrise în cartea funciară și în aceste condiții, față de momentul pretins al începerii posesiei (1960-1970), instanța de apel a constatat incidența deciziei nr. LXXXVI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe de la data publicării în Monitorul Oficial, reținând, în consecință, că în cauză, legea aplicabilă prescripției achizitive invocate, este DECRETUL LEGE 115/1938, iar nu Codul Civil de la 1864.
Menționează că, analizând excepția uzucapiunii din perspectiva legii aplicabile, instanța de apel a constatat caracterul neîntemeiat al apărării, în cauză nefiind întrunite condițiile uzucapiunii tabulare sau în convalescența titlului (art.27) și nici ale uzucapiunii extratabulare (art.28), fiind înlăturată și apărarea recurenților pârâți, structurată pe ideea uzucapiunii liniei de hotar, asupra unei linii imaginare, neputându-se exercita elementul material al posesiei, condiție a uzucapiunii.
În continuare arată că pe calea motivelor de recurs, recurenții - pârâți invocă o altă stare de fapt decât cea invocată la judecată în fond a cauzei. Menționează în acest sens că prin întâmpinarea depusă în cauză, coroborată cu răspunsul la interogatoriu, recurenții - intimați au arătat că au dobândit terenul în litigiu prin cumpărare, în anul 1963-1967, iar prin motivele de recurs se invocă faptul că imobilul din litigiu s-a aflat în posesia familiei recurenților, respectiv a antecesorului lor, G.A. (decedat la 27 aprilie 1942) și R.M. ns. G. (decedată la 6 septembrie 1992), depunându-se extrasul de carte funciară nr. 109 D., în continuare aceștia arătând faptul că proprietatea lor a fost delimitată cu garduri, încă din anul 1943.
Referitor la motivele noi invocate arată că nu s-a făcut dovada identității între imobilul înscris în CF 109 D. și terenul în litigiu înscris în CF 166 N D. și chiar dacă s-ar face dovada identității între aceste imobile, dreptul de proprietate al antecesorului recurenților - pârâți G.A., a fost înscris în evidențele de carte funciară, situație în care cu atât mai mult nu sunt îndeplinite condițiile nici pentru operarea uzucapiunii reglementată de Codul civil nici pentru uzucapiunea reglementată de DECRETUL LEGE 115/1938, recurenții dobândind, în aceste condiții, dreptul de proprietate prin moștenire.
Mai arată că, din declarația martorilor rezultă că proprietățile părților în litigiu erau delimitate de un gard despărțitor din anul 1973 (declarația martorului V.A.) , nicidecum din anul 1943.
Subliniază că uzucapiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a unui alt drept real și nicidecum nu se poate uzucapa linia de hotar ce desparte proprietățile învecinate.
Menționează că, la data cercetării la fața locului, instanța de fond a constatat faptul că între proprietățile părților în litigiu, în prezent nu există gard despărțitor, situație în care, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, asupra unei linii imaginare, nu se poate exercita elementul material al posesiei, condiție a uzucapiunii, iar pe de altă parte, potrivit declarației martorului G.G., distanța dintre spatele casei pârâților - reclamanți reconvenționali și gardul despărțitor a fost de aproximativ 1 m - 1m și jumătate, iar potrivit martorului V.A., distanța dintre spatele casei pârâților și mejdă - de 1 m, însă nu poate preciza dacă gardul a fost făcut stâlp la stâlp pe linia despărțitoare, sens în care se pune întrebarea care ar fi suprafața uzucapată de către pârâții - reclamanți reconvenționali - 1 metru sau 1 metru și jumătate în spatele casei.
În drept sunt invocate dispozițiile art. 115 Cod procedură civilă.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, instanța reține următoarele:
În speță, prin întâmpinarea depusă la dosar în primă instanță, pârâții recurenți au invocat excepția uzucapiunii liniei de hotar, raportat la dispozițiile art. 1890 Cod civil, opunând această excepție la cererea formulată de reclamanta intimată O.A. (prin care aceasta a solicitat stabilirea liniei de hotar dintre cele două proprietăți învecinate și obligarea pârâților la demolarea construcției (fosa septică), amplasată pe terenul proprietatea sa), pârâții arătând, în susținerea excepției, faptul că au cumpărat terenul în anul 1963, dată la care s-a făcut și gardul ce despărțea proprietatea acestora de cea a vecinilor de atunci, respectiv că au exercitat o posesie utilă, netulburată și sub nume de proprietar.
În aceste condiții, în mod corect a reținut instanța de apel că sarcina probei sub acest aspect nu incumbă reclamantei, ci autorilor excepției uzucapiunii, potrivit art. 1169 Cod civil, aceștia afirmând că au dobândit dreptul real de proprietate pe calea uzucapiunii, revenindu-le astfel sarcina de a demonstra că sunt îndeplinite cerințele prescripției achizitive invocate, judicios fiind înlăturate în consecință și aspectele reținute de instanța de fond în sensul aplicabilității dispozițiilor Codului civil de la 1864 în ceea ce privește excepția uzucapiunii, pe considerentul că reclamanta nu a făcut dovada în sensul că imobilul a fost înscris în cartea funciară anterior începerii posesiei, ipoteza avută în vedere de instanța de fond cu referire la neintabularea dreptului de proprietate în cartea funciară și aplicabilitatea dispozițiilor Codului civil raportat la acest aspect, neputând fi reținută, de altfel, câtă vreme odată cu punerea în aplicare a Decretului Lege nr. 115/1938 în Transilvania, conform Legii nr. 241/12 iulie 1947, s-a implementat regimul de publicitate imobiliară prin cărțile funciare, așa încât împrejurarea că imobilul în litigiu nu ar fi fost înscris în CF anterior începerii posesiei, este apreciată ca lipsită de relevanță, nefiind de natură a conduce la concluzia că acesta nu s-ar afla sub incidența regimului de publicitate imobiliară prin cărți funciare, reglementat de DECRETUL LEGE 115/1938.
Cât privește susținerile recurenților cu referire la neincidența în speță a dispozițiilor legale reținute de instanța de apel, respectiv a dispozițiilor DECRETUL LEGE 115/1938, acestea sunt apreciate ca nefondate, corect reținând instanța de apel aplicabilitatea acestui act normativ, raportat la data începerii posesiei (în jurul anilor 1960 - 1970) astfel cum a fost aceasta reținută și de instanța de fond prin prisma susținerilor pârâților și a probelor administrate în cauză, avându-se în vedere totodată și decizia nr. LXXXVI/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
Prin această deciziei, obligatorie pentru instanțe de la data publicării în Monitorul Oficial, conform art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă, s-a statuat în sensul că: în situația prescripțiilor achizitive începute sub imperiul Decretului Lege nr. 115/1938 și împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acțiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de dispozițiile legii vechi, respectiv ale Decretului Lege nr. 115/1938.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 241/12 iulie 1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare din 27 aprilie 1938- Decretul Lege nr. 115/1938, prescripțiile împlinite, precum și cele începute înaintea punerii în aplicare a prezentei legi sunt cârmuite, în ce privește natura, durata și efectele lor, de dispozițiile legii sub care au început. Prin urmare, raportat la dispozițiile legale anterior menționate, avându-se în vedere totodată decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, cererea formulată de pârâții-recurenți privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune este guvernată de dispozițiile DECRETUL LEGE 115/1938, câtă vreme, momentul pretins al începerii posesiei este ulterior punerii în aplicare în Transilvania a DECRETUL LEGE 115/1938, prin Legea nr. 241/1947, respectiv ulterior datei de 12 iulie 1947.
Aspectele invocate de recurenți, conform cărora posesia autorului lor a început anterior datei de 12 iulie 1947, respectiv anterior intrării în vigoare a DECRETUL LEGE 115/1938, sens în care dispozițiile acestui act normativ nu ar fi aplicabile, nu pot fi primite, reținându-se în acest sens că, în primă instanță, recurenții pârâți au invocat excepția prescripției achizitive, arătând că posesia acestora a început în anul 1963, dată la care au cumpărat terenul și la care s-a făcut și gardul ce despărțea proprietatea acestora de cea a vecinilor de atunci, în raport de această dată a începerii posesiei fiind analizate și determinate, atât de către instanța de fond cât și de către instanța de apel, dispozițiile legale aplicabile în cauză, în primă instanță neinvocându-se, de către aceștia, posesia exercitată de antecesorul lor, respectiv joncțiunea posesiilor, astfel că aceste susțineri nu pot fi analizate omisso medio direct în calea de atac a recursului.
De asemenea, potrivit art. 316 Cod procedură civilă, dispozițiile de procedură privind judecata în apel, se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol, iar potrivit art. 294 Cod procedură civilă, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Ori, raportat la situația de fapt invocată în primă instanță în susținerea excepției uzucapiunii, motivele expuse în cadrul recursului declarat, prin care se invocă o altă dată a începerii posesiei, respectiv joncțiunea posesiilor (neinvocată în primă instanță), echivalează cu schimbarea temeiurilor de fapt invocate chiar de către recurenți în primă instanță și, implicit a fundamentului, cauzei cererii formulate, nefiind astfel admisibile în prezenta cale de atac, conform dispozițiilor legale anterior menționate.
Pe de altă parte, referitor la criticile invocate de recurenți prin prisma probațiunii administrate în cauză, este de precizat însă, că în calea de atac a recursului nu se devoluează fondul examinându-se doar legalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel, respectiv corecta aplicare a legii asupra situației de fapt deduse judecății, prin raportare la dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă, așa încât modul în care instanța a apreciat și interpretat probele administrate în cauză, stabilind pe baza acestora situația de fapt, nu se poate constitui într-un motiv de nelegalitate a deciziei recurate, în sensul reglementat de dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă, sens în care criticile invocate de recurenți prin raportare la probațiunea administrată în cauză nu pot fi primite, acestea neîncadrându-se printre motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă, dispoziții potrivit cărora, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situațiile prevăzute expres și limitativ la pct. 1-9.
Raportat la aspectele anterior reținute, criticile recurenților sunt apreciate ca nefondate, în mod judicios reținând instanța de apel că legea aplicabilă în privința excepției prescripției achizitive invocate în cauză este de DECRETUL LEGE 115/1938, iar nu Codul Civil de la 1864.
Referitor la aspectele invocate de recurenți în subsidiar, în sensul că, admițând faptul că posesia acestora ar fi început sub imperiul Decretului Lege nr. 115/1938, în speță devin incidente dispozițiile art. 28 din DECRETUL LEGE 115/1938, instanța a reținut că cerințele prevăzute de acest text de lege pentru a putea dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune nu sunt îndeplinite în cauză.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 28 din DECRETUL LEGE 115/1938 "Cel ce a posedat un bun nemișcător în condițiunile legii, timp de 20 ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat. De asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său, cel ce a posedat un bun nemișcător în condițiunile legii, timp de 20 ani, socotiți de la înscrierea în cartea funciara a declarațiunii de renunțare la proprietate ";.
Într-adevăr recurenții au depus în susținerea argumentelor invocate, certificatul de deces al numitului G.A., decedat la data 27 aprilie 1942, (conform susținerilor recurenților, acesta fiind antecesorul lor, fiind depuse și acte de stare civilă), dreptul de proprietate al acestuia fiind înscris în CF 109 D., asupra imobilelor având nr. top. 310 și 311.
Conform adresei nr. 2087/22.06.2015 emisă de Primăria D., aceste numere topografice, scara 1:2880, corespund prin suprapunere cu numerele topografice 956, 954 și 953 scara 1:2000, iar potrivit înscrierilor din CF nr. 100211 D. provenită din conversia de pe hârtie a CF 166 N D., depusă la dosar, aceste din urmă topografice se află în prezent, în proprietatea recurentei D.M.R.. Ori, în speță, excepția uzucapiunii nu vizează terenurile aflate în prezent în proprietatea recurenților, pentru a avea astfel relevanță certificatul de deces depus la dosar, ci suprafața de teren, linia de hotar, suprafață de teren cu privire la care reclamanta intimată invocă dreptul său de proprietate, astfel că pentru a se putea reține ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 28 din D.L nr. 115/1938, se impunea a se face dovada unei posesii utile exercitate timp de 20 de ani de la moartea proprietarului tabular înscris în cartea funciară asupra imobilelor cu privire la care se invocă uzucapiunea, în speță, asupra terenului cu referire la care reclamanta intimată afirmă faptul că se află în proprietatea sa, respectiv în posesia pârâților, cu încălcarea liniei de hotar, sens în care, raportat la aspectele anterior reținute cerințele prevăzute de acest text de lege nu sunt îndeplinite în cauză, nefiind îndeplinite nici condițiile uzucapiunii reglementate de art. 27 din DL 115/1938, câtă vreme recurenții nu au avut înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, dreptul de proprietate asupra porțiunii de teren în litigiu.
Având în vedere considerentele anterior expuse, neputând fi reținute criticile recurenților, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă instanța a respins ca nefondat recursul, menținând în totalitate decizia recurată.
Întrucât recurenții sunt în culpă procesuală, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă au fost obligați să-i plătească intimatei reclamante suma de 800 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial conform chitanței nr. 680/2015, depusă la fila 23 din dosar.
| ← PROCEDURA INSOLVENTEI . Apel. Procedura insolventei. Contestatie... | DREPT PROCESUAL CIVIL REVIZUIRE - ÎNSCRIS NOU. Jurisprudență... → |
|---|
