DREPT PROCESUAL CIVIL . CONTESTAŢIE ÎN ANULARE. INADMISIBILITATE.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ORADEA Decizie nr. 108 din data de 27.01.2016
DREPT PROCESUAL CIVIL . CONTESTAȚIE ÎN ANULARE. INADMISIBILITATE.
- art. 503 alin.2 pct. 1 Cod procedură civilă
Potrivit art. 503 alin. 2 pct. 1 Cod procedură civilă, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția necorespunzătoare instanța a omis să se pronunțe asupra acesteia, iar potrivit pct. 2 al aceluiași articol și atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.
Decizia civilă nr.108/27.01.2016-A (dosar nr. 559/35/2015)
Prin sentința civilă nr. 58/LM din data de 27.02.2014, pronunțată de Tribunalul S. M., în dosar nr. 4682/83/2013, s-a respins ca nefondată cererea reclamantei G.D.L., împotriva pârâtului I.S.J.
S-a respins ca nefondată cererea reclamantei privind acordarea de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Contractul individual de muncă pe perioadă determinată, încheiat între părți a încetat de drept (art.56 alin.1 lit.i) din Codul muncii), la data expirării termenului pentru care a fost încheiat.
Prin urmare, în primul rând, "decizia"; a cărei anulare a solicitat reclamanta, nu este un act juridic ci o corespondență, nesusceptibilă de anulare.
În al doilea rând - dincolo de ideea oricărei discriminări -, nicio lege nu prevede, ca fostului angajator ar fi obligat să reangajeze reclamanta (principiul autonomiei de voință; art.86 alin.1 prevede doar obligația angajatorului, ca în cazul în care, pe un post vacant dorește să efectueze o angajare, să asigure accesul angajaților pe perioadă determinată la acel post în condiții egale cu cele asigurate angajaților pe perioadă nedeterminată). Tot astfel, nu au suport juridic nici pretențiile pecuniare, devreme ce, de la încetarea contractului individual de muncă pe perioadă determinată părțile nu mai au drepturi și obligații.
În temeiul art.453 alin.1 din codul de procedură civilă instanța a respins ca nefondată cererea reclamantei privind acordarea de cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 282/LMA din data de 12.06.2014, pronunțată de Tribunalul S. M., în dosar nr. 4682/83/2013, s-a admis excepția nulității cererii invocată din oficiu.
S-a anulat cererea de completare a dispozitivului Sentinței civile nr.58/LMA/27.02.2014 pronunțată de Tribunalul S. M., formulată de reclamanta G.D.L., în contradictoriu cu intimata I.S.J.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:
În condițiile art.204 alin.1 și 3 din Cod procedură civilă, instanța este legal sesizată doar cu cererea de completare a dispozitivului de la fila nr.52 din dosarul cauzei.
Instanța a reținut că din maniera de redactare al acestui înscris, nu rezultă cu exactitate, care este capătul de cerere "în legătură cu acordarea indemnizației de șomaj"; din cererea de chemare în judecată, asupra căruia instanța nu s-a pronunțat, motiv pentru care, în temeiul art.196 alin.1 din Cod procedură civilă, instanța, pentru lipsa obiectului cererii de completare a dispozitivului hotărârii judecătorești, a admis excepția invocată din oficiu și a anulat ca atare cererea.
Împotriva acestor hotărâri, a declarat apel, reclamanta G. D.
Prin decizia civilă nr. 470/A din 23 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel O. s-a respins ca tardiv apelul civil declarat de apelanta reclamantă G.D.L., în contradictoriu cu intimatul pârât I.S.J., împotriva sentinței civile nr. 58/LMA din data de 27.02.2014 pronunțată de Tribunalul S. M., pe care a menținut-o în întregime.
S-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă G.D.L. împotriva sentinței civile nr. 282 din data de 12.06.2014, pronunțată de Tribunalul S. M., pe care a păstrat-o în întregime.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Termenele pentru exercitarea căilor de atac au caracter imperativ, în lipsa unei dispoziții legale fiind inadmisibilă prelungirea termenului stabilit pentru exercitarea căilor de atac.
Menționarea, din eroare, în dispozitivul hotărârii, a unei durate a termenului, alta decât cea pe care legea o acordă, nu creează părții dreptul de a formula calea de atac într-un alt termen decât cel instituit de lege, deoarece termenele pentru exercitarea căilor de atac sunt determinate de lege, iar nu de instanța de judecată, context în care trebuie a fi evocate prevederile art. 457 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, care statuează că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.
Potrivit dispozițiilor art. 468 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Expresia "dacă legea nu prevede altfel"; din textul anterior enunțat trebuie înțeleasă că se referă fie la durata termenului, fie la punctul de plecare.
Astfel, prin derogare de la termenul de 30 de zile stabilit prin textul art. 468 alin. 1, enunțat mai sus, Legea nr. 62/2011 prin articolul 215 instituie o durată a termenului de apel de 10 zile de la data comunicării hotărârii, lege a cărei procedură este aplicabilă în cauză, câtă vreme în sfera de reglementare a acesteia se înscriu inclusiv cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă, în categoria cărora intră și litigiul de față, dat fiind obiectul contestației dedusă judecății.
Dată fiind situația expusă, rezultă cu puterea evidenței că, din perspectiva regulilor instituite pentru folosirea căilor de atac, și anume a celei privind legalitatea căii de atac, în aplicarea căreia posibilitatea de a folosi o cale de atac precum și condițiile de exercitare a acesteia sunt date de lege și nu de judecători, chiar dacă în dispozitivul sentinței atacate s-a trecut greșit durata termenului de exercitare, această hotărâre este supusă termenului de 10 zile prescris de dispozițiile art. 215 din Legea nr. 62/2011, și nu a celui de 30 de zile prevăzut de art. 468 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, astfel cum s-a inserat în dispozitivul hotărârii primei instanțe.
Pe cale de consecință, întrucât în speță apelul nu a fost declarat înăuntrul termenului legal de 10 zile, termen ce a început să curgă de la comunicarea sentinței - comunicare realizată la data de 11.04.2014, astfel cum apare consemnat în actul de procedură depus la fila 49 din dosarul tribunalului, concluzia ce se desprinde este aceea că apelul înregistrat la data de 24.04.2014 a fost depus după expirarea termenului impus de lege, considerent în temeiul căruia apelul a fost respins ca tardiv formulat.
Dată fiind soluția adusă asupra apelului în temeiul excepției aflate în discuție, devine superfluă examinarea motivelor axate pe fondul litigiului.
Examinând sentința civilă nr. 282/LMA din 12 iunie 2014 prin prisma motivelor invocate, instanța de apel a reținut următoarele:
În primul rând trebuie a se reține că prin hotărârea primei instanțe cererea a fost anulată, situație în care în apel instanța are de verificat doar dacă soluția de anulare a cererii este legală din perspectiva dispozițiilor art. 196 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
În conformitate cu prevederile art. 444 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii. Se procedează la completarea hotărârii numai în caz de minus petita, atunci când instanța a omis să se pronunțe asupra uneia dintre cererile de natura celor sus-menționate.
În speță, prin cererea înregistrată la Tribunalul S. M. la data de 24.04.2014, partea reclamantă a solicitat completarea Sentinței Civile nr. 58/LM din 27.02.2014, sens în care a invocat textul de lege mai sus enunțat și a făcut trimitere la întâmpinarea părții adverse nr. 5653 din 14.11.2013, respectiv la referirea acesteia din urmă privind ajutorul de șomaj solicitat de reclamantă. În partea finală a cererii, reclamanta a precizat că s-a adresat Agenției Județene de Ocupare a Forței de Muncă care însă nu i-a preluat dosarul din cauza unor inadvertențe constatate în adeverința nr. 4421 din 02.09.2013.
La o dată ulterioară, reclamanta a depus la dosar actul înregistrat la data de 29 mai 2014, intitulat "Concluzii scrise pentru acordarea indemnizației de șomaj";, în cuprinsul căruia a arătat că dreptul solicitat, recunoscut și de către pârât prin întâmpinare, este reglementat de lege. Susține totodată că în urma cererii adresate pârâtului, a primit documentele solicitate prin poștă, dar acestea nu corespund situației reale din Revisal, greșelile fiind făcute cu rea credință pentru ca ea să nu-și poată exercita nici măcar dreptul la indemnizația de șomaj. În partea finală a concluziilor, reclamanta supunea atenției instanței neconcordanțele existente în documentele eliberate de către pârât.
Dat fiind modul de formulare a cererii de completare a dispozitivului hotărârii, nu s-a putut determina care este pretenția concretă a reclamantei, respectiv care este capătul de cerere cu privire la care instanța ar fi omis să se pronunțe prin sentința a cărei completare se cere. Or, obligația determinării obiectului cererii în cadrul căruia urma a se soluționa procesul, aparținea reclamantei, obiectul fiind un element esențial în lipsa căruia cererea nu putea să primească o rezolvare favorabilă. De altfel, niciunul dintre capetele de cerere care au făcut obiectul acțiunii deduse judecății, soluționată prin Sentința Civilă nr. 58/LM/27.02.2014, nu au vizat ajutorul de șomaj, prin urmare nici din această perspectivă, cererea nu cădea sub incidența prevederilor art. 444 din Noul Cod de procedură civilă.
Mai mult, în ședința publică din 23.10.2014, apelanta - reclamantă a învederat faptul că a încasat indemnizația de șomaj, prin urmare, la data soluționării cauzei în apel, nici cerința interesului procesual nu mai este îndeplinită, acesta nemaifiind actual.
Față de ansamblul considerentelor ce preced, instanța în baza dispozițiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins ca tardiv apelul declarat împotriva Sentinței Civile nr. 58/LMA din 27.02.2014, și a respins ca nefondat apelul introdus împotriva Sentinței Civile nr. 282/LMA din 12 iunie 2014.
Prin cererea înregistrată la instanță la data de 23 octombrie 2015, contestatoarea G. D. - L. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 470/23 octombrie 2014 a Curții de Apel O. solicitând anularea deciziei și declinarea competenței de soluționare a cererii în favoarea instanței competente de contencios administrativ și fiscal.
Arată că neregulile pe care le invocă sunt de natură procedurală precum necompetența instanței civile de a judeca speța, fiind o persoană vătămată de o instituție a statului, iar actele administrative sunt existente, îndeplinind și condițiile cazului bine justificat și procedura unei pagube iminente, în condițiile în care e o persoană vătămată/lezată în drepturi de o ordonanță de urgență a Guvernului și anume O.U.G. 77/2013 neconstituțională și abrogată.
Arată că-și întemeiază cererea pe dispozițiile art. 158 și 160 Cod procedură civilă, normele de competență imperativă având un cadru obligatoriu pentru toți participanții la proces, inclusiv pentru instanța de judecată.
Subliniază că excepția de necompetentă poate fi invocată în orice stare a procesului, iar o hotărâre definitivă dată cu încălcarea normelor imperative privind competența poate fi invocată pe calea contestației în anulare potrivit art. 317 pct. 2 Vechiul Cod de procedură civilă raportat la art. 503 alin. 3 Noul Cod de procedură civilă dacă necompetența nu a putut fi invocată pe calea recursului, sau dacă a fost invocată, dar nu a fost valorificată pe calea recursului (valabil în speță).
Arată astfel că, din interpretarea dispozițiilor referitoare la competență, din normele de competență cuprinse în Legea nr. 554/2004, rezultă că acestea au un caracter special, deoarece se referă la competența unei singure instanțe, cea de contencios administrativ și la o singură materie, aceea a actelor administrative.
Întrucât decizia 470/23 octombrie 2014 fost dată de o instanță necompetentă absolut, încălcându-se necompetența generală, materială sau teritorială exclusivă, s-a ajuns la pronunțarea unei soluții eronate, bazată pe o greșeală materială esențială, fiind respins apelul ca tardiv, deși acesta nu era tardiv, conform art. 101 din Noul Cod de procedură civilă.
Arată că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 503 alin. 3 pct. 1 și 2 Cod procedură civilă, coroborat cu art. 506 pct. 2, 504 alin. 1, art. 459 alin. 1, 457, 505 alin. 1, 634 alin. 1, 158 - 160 din Noul Cod de procedură civilă, art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, art. 95 pct. 4 și 96 pct. 1 din Noul Cod de procedură civilă, Decretul 649 din 5 iulie 1967, art. 10 alin. 1 teza I din Legea nr. 554/2004, coroborate cu dispozițiile art. 2 lit. d) din Noul Cod de procedură civilă.
În altă ordine de idei, consideră că au fost încălcate și dispozițiile art. 6 & 1 și 6 & 3 lit. b), c) și d) din CEDO, deoarece i-a fost încălcat dreptul la o instanță independentă și imparțială, cauza fiind judecată de instanța civilă și nu de cea contencioasă, cu toate că a fost disponibilizată de o instituție publică.
La dosarul cauzei a depus întâmpinare intimatul I.S.J., invocând excepția inadmisibilității cererii de revizuire, arătând că nu sunt îndeplinite niciuna dintre cerințele prevăzute de art. 509 alin. 1 - 11 din Noul Cod procedură civilă.
Examinând contestația în anulare formulată s-au constatat următoarele:
Prin decizia civilă nr. 470/A/23 octombrie 2014 a Curții de Apel O. s-a respins ca tardiv apelul civil declarat de apelanta - reclamantă G.D.L. împotriva sentinței civile nr. 58/LMA/27 februarie 2014 a Tribunalului S.- M.
Totodată s-a respins ca nefondat apelul declarat de aceeași apelantă reclamantă împotriva sentinței civile nr. 282 din 12 iunie 2014 a Tribunalului S.- M.
Prin sentința civilă nr. 58/LMA/27 februarie 2014 a Tribunalul S.- M. pronunțată în dosar nr. 4682/83/2013 s-a respins ca nefondată cererea reclamantei G.D.L. în contradictoriu cu pârâtul Inspectorul Școlar Județean S.- M.
Obiect al acestui dosar l-a format anularea Deciziei nr. 3545/20 august 2013 emisă de intimată, precum și cererea de reîncadrare a reclamantei pe locul de muncă ocupat cu plata salariului de care ar fi beneficiat până la încadrare.
Prin sentința civilă 282 din 12 iunie 2014 pronunțată în același dosar (nr. 4782/83/2013) s-a anulat cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 58/LMA/27 februarie 2014 a Tribunalul S.- M.
Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. 2 pct. 1 Cod procedură civilă hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței, și deși se invocase excepția corespunzătoare instanța a omis să se pronunțe asupra acesteia, iar potrivit punctului 2 al aceluiași articol și atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.
De remarcat este că alineatul final al art. 503 Cod procedură civilă extinde obiectul contestației în anulare speciale și la hotărârile instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs cum e cazul în speță.
Contestatoarea G.D. a invocat în susținerea contestației în anulare motivul prevăzut la art. 503 alin. 2 pct. 1 și 2 afirmând faptul că pricina a fost soluționată de o instanță necompetentă absolut, considerând că aceasta se impunea a fi judecată de secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel O.
Deși competența se raportează la instanța judecătorească și nu la secțiile sau completele specializate ale unei instanțe se impune a se preciza totuși că deși regulile de repartizare a cauzelor în cadrul aceleași instanțe între secțiile sau, după caz, completele specializate, conform hotărârilor CSM sau ale colegiului de conducere al instanței respective, nu constituie norme de competență, ci norme de organizare judecătorească, totuși în reglementarea actuală, se prevede în mod expres posibilitatea aplicării prin asemănare a dispozițiilor referitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență și în cazul secțiilor specializate ale aceleași instanțe judecătorești (art. 136 alin. 1 Cod procedură civilă).
În cauza de față contestatoarea a afirmat necompetența materială a instanței de apel care însă potrivit susținerilor sale este atrasă de necompetența instanței de fond, în condițiile în care cauza s-a judecat potrivit regulilor de competență în materia litigiilor de muncă și nu potrivit normelor aplicabile cauzelor în materie de contencios administrativ.
Legat de necompetența primei instanțe s-a impus a se preciza că potrivit dispozițiilor art. 130 alin. 2 Cod procedură civilă, necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, deci aceasta nu poate fi invocată direct în apel și cu atât mai mult în cadrul contestației în anulare.
Este adevărat faptul că în cazul invocării excepției de necompetență exclusivă, în fața primei instanțe, omisiunea instanței de a se pronunța asupra excepției de necompetență poate fi criticată prin intermediul apelului și, după caz al recursului după cum poate fi atacată și încheierea prin care instanța respinge excepția declarându-se competentă, însă în această situație nu mai e vorba de excepția de necompetență materială sau teritorială a instanței de fond, ci de un motiv de apel sau de recurs referitor la nesoluționarea sau respingerea excepției respective.
În speța de față, contestatoarea G.D. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 58/LMA/27 februarie 2014 a Tribunalul S.- M. care însă s-a respins ca tardiv prin decizia civilă nr. 470/A/23 octombrie 2014 a Curții de Apel O., neputându-se astfel reține nici incidența dispozițiilor art. 504 alin. 2 Cod procedură civilă, așa încât, pe calea prezentei contestații în anulare competența funcțională a primei instanțe în soluționarea cauzei nu mai poate fi invocată.
Cât privește competența secției I civile în soluționarea apelului declarat împotriva sentinței mai sus menționate, susținerile contestatoarei în sensul încălcării normelor de competență absolută nu au putut fi reținute, apelul fiind judecat în mod corect cu respectarea competenței funcționale de secția corespunzătoare celei în care s-a judecat pricina în primă instanță, raportat la obiectul cauzei, astfel cum acesta a fost calificat de instanța de fond.
Ori, raportat la toate aceste aspecte s-a constatat a fi nefondat și cel de-al doilea motiv invocat, respectiv cel reglementat de art. 503 alin. 2 pct. 2 Cod procedură civilă în sensul că dezlegarea dată apelului este rezultatul unei erori materiale, constând în respingerea eronată a apelului ca fiind tardiv formulat, pornind de la reținerea unui termen greșit în exercitarea căii de atac, potrivit afirmațiilor contestatoarei.
Față de cele ce preced, neputând fi reținut în cauză niciunul din motivele invocate în susținerea contestației în anulare, în temeiul dispozițiilor art. 508 Cod procedură civilă cererea a fost respinsă.
| ← CONTENCIOS ADMINISTRATIVRecurs. Anulare dispozitie de... | ASIGURĂRI SOCIALE .NECOMPETENŢĂ GENERALĂ. RESPINGEREA CA... → |
|---|
