ASIGURĂRI SOCIALE .NECOMPETENŢĂ GENERALĂ. RESPINGEREA CA INADMISIBILĂ A CERERII
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ORADEA Decizie nr. 2 din data de 20.01.2016
SECȚIA I-A CIVILĂ
ASIGURĂRI SOCIALE .NECOMPETENȚĂ GENERALĂ. RESPINGEREA CA INADMISIBILĂ A CERERII
- art. 132 alin. 4 Cod procedură civilă
- art. 149 alin. 1 și 2 din Legea 263/2010
Potrivit art. 132 alin. 4 Cod procedură civilă, în cazul în care instanța se declară necompetentă general, cererea fiind de competența unui organ fără activitate jurisdicțională, cererea ca fi respinsă ca inadmisibilă, textul de lege nereglementând posibilitatea trimiterii dosarului, respectiv a declinării competenței de soluționare a cauzei în favoare unui organ fără activitate jurisdicțională, excepția necompetenței generale a instanțelor având un caracter absolut.
Decizia civilă nr. 2/20.01.2016-R (dosar nr. 71/83/2015)
Prin sentința civilă nr. 305/LMA din 23 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul S. M. în dosar nr. 71/83/2015, s-a admis excepția necompetenței generale a instanței invocată de către contestator și, în consecință:
În temeiul dispozițiilor art. 149 alin. 2 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii și ale art. 132 alin. 4 Noul Cod de procedură civilă s-a respins ca inadmisibilă cererea reclamantului B. I., în contradictoriu cu intimata CJP.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța în acest mod, instanța de fond a avut în vedere următoarele aspecte:
Având în vedere că, prin cererea de trimitere a dosarului și prin concluziile formulate în ședința publică din 22 aprilie 2015, contestatorul arată că prezenta contestație a fost din eroare înregistrată la instanța de judecată și că are natura juridică a unei contestații formulate în temeiul dispozițiilor art. 149 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii, excepția necompetenței generale a instanței se impune a fi admisă. Aceasta deoarece, potrivit dispozițiilor art. 149 menționat, competența de soluționare revine Comisiei Centrale de Contestații care funcționează în cadrul Casei Naționale de Pensii Publice.
Potrivit dispozițiilor art. 132 alin. 4 Noul Cod de procedură civilă, în cazul în care instanța se declară necompetentă iar cererea este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională, soluția ce se impune a fi pronunțată este aceea de respingere a cererii ca inadmisibilă.
Articolul 149 alin. 3 din Legea nr. 263/2010 menționată dispune că "Procedura de examinare a deciziilor supuse contestării reprezintă procedură administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter jurisdicțional."; Având în vedere aceste dispoziții legale, Comisia Centrală de Contestații este un organ fără activitate jurisdicțională și, în consecință, ca urmare a admiterii excepției necompetenței instanțelor de judecată, cererea a fost respinsă ca inadmisibilă.
Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat.
Asistenții judiciari, participând la deliberare cu vot consultativ, au exprimat aceeași opinie profesională în cauză.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel (recalificat ca recurs, în ședința publică din data de 13 ianuarie 2016, în temeiul art. 132 al. 4 Cod procedură civilă), reclamantul B. I., solicitând admiterea recursului, anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei pentru judecarea contestației, așa cum a fost precizată, la Comisia Centrală de Contestații de pe lângă Casa Națională de Pensii Publice B..
În dezvoltarea motivelor de recurs critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.
A arătat că prin decizia nr. 135259/21.10.2010, CJP a respins cererea sa privind recalcularea pensiei prin luarea în calcul și a veniturilor care au fost realizate de acesta în acord global, dovedite prin adeverința nr. 151/19.01.2014 și completarea la această adeverință, eliberate de SC U. SA B. M. - Sucursala S. M.. Menționează că, neavând cunoștințe juridice, nefiind asistat de o persoană calificată, după primirea deciziei de respingere a cererii, personal a formulat contestație împotriva acestei decizii, depusă la Tribunalul S. M.
După înregistrarea acestei contestații și fixarea termenului de judecată a depus o cerere pentru trimiterea dosarului la Comisia Centrală de Contestații de pe lângă Casa Națională de Pensii Publice B., instituție competentă să soluționeze contestația, iar ulterior, după soluționarea acestei contestații, să se adreseze Tribunalului S. M., dacă va fi cazul.
A arătat că instanța de fond a pus în discuție competența sa de a soluționa în această fază contestația, motiv pentru care a apreciat că aceasta trebuie trimisă Comisiei Centrale de Contestații.
A susținut că hotărârea pronunțată de instanța de fond este nelegală și netemeinică, raportat la dispozițiile art. 132 Cod procedură civilă, având în vedere cererea expresă a acestuia, de trimitere a cauzei spre soluționare la Comisia Centrală de Contestații și nu declinarea de competență, astfel cum a apreciat instanța de fond, Comisia Centrală de Contestații nefiind organ jurisdicțional potrivit art. 149 din Legea nr. 263/2010.
De asemenea, a considerat că soluția pronunțată de instanța de fond contravine dispozițiilor art. 21 alin. 1 și 2 din Constituția României, potrivit cărora orice persoană se poate adresa justiției, pentru apărarea drepturilor și libertăților și a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept, nici măcar dispozițiile invocate de instanța de fond, respectiv art. 149 din Legea nr. 263/2010, arătând că aplicarea principiilor constituționale privind accesul liber la justiție și folosirea căilor de atac, impune ca toate cererile greșit îndreptate să fie trimise instituției competente să le soluționeze, invocând și decizia nr. 925/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție conform căreia "cauza trebuie trimisă organului competent să soluționeze cererea greșit îndreptată de către contestator";.
Intimata CJP a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
A arătat că, potrivit art. 149 alin. 1 din Legea nr. 263/2010, deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii pot fi contestate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestații din cadrul Casei Naționale de Pensii Publice, învederând că, potrivit principiului "nemo censetur ignorare legem"; reclamantul nu se poate prevala de necunoașterea legii, respectiv că acesta nu poate invoca faptul că nu a fost asistat de o persoană calificată și că a depus din eroare contestația la Tribunalul S. M., de fapt, acesta încercând eludarea procedurii prealabile obligatorii, stabilite expres de art. 149 alin. 1 și 2 din Legea nr. 263/2010.
A menționat că, după invocarea de către aceasta, a excepției inadmisibilității acțiunii, raportat la prevederile art. 149 alin. 1 și 2 din Legea nr. 263/2010, și pentru că a depășit termenul legal de contestare la Comisia Centrală de Contestații, reclamantul a înțeles să formuleze către instanța de judecată o cerere de trimitere a dosarului unui organ fără activitate jurisdicțională.
A arătat că, potrivit art. 149 alin. 2 din Legea nr. 263/2010 și art. 8 din Ordinul nr. 1453/2011 Comisia Centrală de Contestații este un organism de verificare, creat la nivel național, fără activitate jurisdicțională, care examinează și hotărăște asupra deciziilor de pensie ale caselor județene de pensii care au fost contestate de către titulari.
A învederat totodată că reclamantul a susținut excepția necompetenței generale a instanței de judecată și arată că soluția pronunțată de prima instanță este legală, invocând prevederile art. 132 alin 4 din Noul Cod de procedură civilă, conform cărora, dacă instanța de judecată se declară necompetentă, iar cererea este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională, soluția este de respingere a cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.
A subliniat că, doar în situația în care cererea ar fi fost de competența unui organ cu activitate jurisdicțională ar fi putut fi admisibilă o cerere de trimitere a dosarului, așa cum a solicitat reclamantul, soluție care se regăsește în prevederile art. 132 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilă.
A mai arătat că, invocarea de către reclamant a deciziei nr. 925/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, este neavenită, întrucât între cele două situații nu există similitudine.
Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, instanța a reținut următoarele:
Prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul recurent B.I. a solicitat obligarea pârâtei CJP la recalcularea pensiei sale și la emiterea unei noi decizii de pensie conform cererii formulate, cerere care i-a fost respinsă prin decizia nr. 135259/21.10.2014 emisă de pârâtă, contestată în cauză, precum și la plata diferențelor bănești ce i se cuvin, începând cu data de 11.09.2014, diferențe ce vor rezulta din recalculare.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului S. M., iar prin întâmpinarea formulată în primă instanță, intimata pârâtă CJP a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii, raportat la faptul că reclamantul nu a parcurs procedura administrativă prealabilă, obligatorie, prevăzută de art. 149 alin. 1 și 2 din Legea nr. 263/2010.
Ulterior, reclamantul a solicitat trimiterea contestației formulate la Comisia Centrală de Contestații din cadrul Casei Naționale de Pensii Publice, arătând că această contestație a fost depusă din eroare la Tribunalul S. M., respectiv că își susține cererea depusă pe rolul instanței ca fiind o contestație la decizia de respingere a cererii de recalculare dată de CJP, care este îndreptată la Comisia Centrală de Contestații, invocând totodată, prin reprezentant, excepția necompetenței generale a instanței, conform mențiunilor din cuprinsul încheierii din ședința publică din 22 aprilie 2015.
Raportat la aceste aspecte, avându-se în vedere obiectul cauzei deduse judecății, în mod corect instanța de fond a analizat și soluționat excepția necompetenței sale generale cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 149 alin. 1 și 2 din Legea nr. 263/2010, dispoziții conform cărora, deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii pot fi contestate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestații, iar procedura de examinare a deciziilor supuse contestării reprezintă procedură administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter jurisdicțional, reținând în consecință, că sunt aplicabile dispozițiile art. 132 alin. 4 Cod procedură civilă și respingând ca inadmisibilă cererea formulată de reclamant, urmare a admiterii excepției necompetenței generale a instanței, în condițiile în care, astfel cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 149 din Legea nr. 263/2010 și art. 8 din Ordinul nr. 1453/2011, Comisia Centrală de Contestații ce funcționează în cadrul Casei Naționale de Pensii Publice este un organ fără activitate jurisdicțională.
Astfel, potrivit art. 132 alin. 4 Cod procedură civilă, în cazul în care instanța se declară necompetentă general, cererea fiind de competența unui organ fără activitate jurisdicțională, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, textul de lege nereglementând posibilitatea trimiterii dosarului, respectiv a declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea unui organ fără activitate jurisdicțională, excepția necompetenței generale a instanțelor având caracter absolut.
Susținerile recurentului în sensul că a solicitat trimiterea contestației formulate către Comisia Centrală de Contestații și nu declinarea de competență, împrejurare față de care dispozițiile art. 132 alin. 4 Cod procedură civilă nu ar fi aplicabile, și criticile invocate sub acest aspect, în sensul îngrădirii dreptului de acces liber la justiție, raportat la soluția pronunțată de instanța de fond, nu pot fi primite, exercitarea unui drept de către titularul său neputând avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, în speță instanța de fond făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, anterior menționate, trimiterea cauzei în favoarea unei alte instanțe, a unui organ cu activitate jurisdicțională, realizându-se urmare a declinării competenței, iar în situația necompetenței generale a instanțelor judecătorești, dacă cererea este de competența unui organ al statului fără activitate jurisdicțională, cum este cazul în speță, soluția prevăzută de textul de lege este cea a respingerii cererii ca inadmisibilă, după cum în mod corect a procedat instanța de fond.
Având în vedere considerentele anterior expuse, neputând fi reținute criticile recurentului, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, instanța a respins recursul ca nefondat, menținând în totalitate sentința recurată, ca legală.
| ← DREPT PROCESUAL CIVIL . CONTESTAŢIE ÎN ANULARE. INADMISIBILITATE. | Recurs. Obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea... → |
|---|
