Eroare viciu de consimţământ. Declarație notarială autentică de renunțare la succesiune anulată de către instanță.
| Comentarii |
|
(Dec. nr. 197 din 24 iunie 2008 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă)
Prin Sentinţa civilă nr. 470/20.04.2007 Judecătoria Braşov a respins acţiunea formulată şi completată de reclamantul C.E.C1., împotriva pârâţilor P.B.C., Ş.A.I. şi B.N.P. C.N. A fost obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON.
Prin Decizia civilă nr. 37/12.02.2008 Tribunalul Braşov a admis apelul declarat de către apelantul reclamant C.E.C1. împotriva Sentinţei civile nr. 470/20.04.2007, pronunţată de Judecătoria Zămeşti în Dosarul nr. 1163/C/2006, care a fost schimbată în tot şi în consecinţă a fost admisă acţiunea formulată şi completată de reclamantul C.E.C1., în contradictoriu cu pârâţii P.B.C., Ş.A.I. şi Biroul Notarului Public C.N.
A fost anulată declaraţia autentificată sub nr. 1097/07.06.2006 de către Biroul Notarului Public C.N. S-a dispus înscrierea în C.F. nr. 80 a localităţii Holbav a dreptului de uzufruct viager al apelantului reclamant C.E.C1., astfel cum a fost constituit iniţial prin actul autentificat sub nr. 1698/28.08.2003. Au fost obligaţi intimaţii-pârâţi să plătească apelantului reclamant suma de 2.010 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel, câte 670 lei fiecare.
împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii P.B.C., Ş.A.I. şi Biroul Notarului Public C.N.
Recursul primilor doi pârâţi este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8 şi 9 Cod Procedură Civilă.
în dezvoltarea motivelor se arată că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul că prin acţiunea introductivă de instanţă reclamantul a invocat ca şi cauză de nulitate dolul - viciu de consimţământ şi nu şi eroarea. Acest din urmă viciu a fost dezvoltat numai cu ocazia apelului, iar instanţa de apel, încălcând dispoziţiile art. 294 Cod Procedură Civilă, a admis acţiunea pentru această cauză de nulitate.
Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii schimbând înţelesul lămurit al acestuia sub două aspecte:
In primul rând declaraţia contestată nu este o simplă declaraţie a părţii ci una dată în formă autentică care, potrivit art. 1173 cod civil are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile pe care le constată, iar în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator face credinţă până la înscrierea în fals. Or, prin rezoluţia procurorului, ca urmare a plângerii penale înaintate de către reclamant, s-a dispus neînceperea urmăririi penale privind infracţiunile de înşelăciune, abuz în serviciu şi fals intelectual faţă de notar şi înşelăciune faţă de recurenţi.
în privinţa cunoaşterii limbii române de către reclamant se arată că din succesiunea în timp a diferitelor acte notariale încheiate de către pârât rezultă fară dubiu că după anul 2003 acesta nu a mai avut nevoie de prezenţa unui traducător fiind un bun cunoscător al limbii române. Mai mult decât atât, conform recunoaşterii sale la interogatoriu el este cel care a redactat cuvântul renunţare din cuprinsul declaraţiei autentice, acest cuvânt fiind unul uzual al cărui sens nu este greu de cunoscut. în acest sens nu este pertinentă nici declaraţia martorului audiat în apel pentru că cele relatate de el sunt cunoscute numai de la reclamant şi nu reprezintă constatările sale personale.
în al doilea rând instanţa a reţinut o altă cauză de nulitate, care nu se regăseşte în acţiunea introductivă, respectiv eroarea asupra naturii actului, când de fapt reclamantul a invocat dolul. De altfel, fiind un act unilateral nu poate fi reţinut dolul ca viciu de consimţământ pentru că el ar trebui să provină de la cocontractant, or, în speţă nu există cocontractant.
Ultimul motiv de recurs se referă la aplicarea greşită a legii.
Recurenţii invocă reţinerea greşită de către instanţa de apel a încălcării dispoziţiilor art. 6 şi 60 din Legea nr. 36/1995 având în vedere că din chiar conţinutul declaraţiei rezultă că notarul şi-a îndeplinit obligaţia de a pune în vedere părţii să citească conţinutul actului, confirmând acest fapt. De asemenea, nu se consideră a fi încălcate dispoziţiile art. 47 din acelaşi act normativ pentru că nu este o obligaţie a notarului să pună la
dispoziţia părţii un interpret, ci este o posibilitate a părţii de a solicita prezenţa unui traducător autorizat.
O ultimă critică în cuprinsul acestui motiv de recurs se referă la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 99-100 din Legea nr. 36/1995 şi ignorarea dispoziţiilor art. 1173 Cod Civil. în acest sens se consideră că atâta timp cât nu a existat o înscriere în fals cu privire la cunoaşterea limbii române de către reclamant ea nu poate fi considerată o eroare asupra naturii actului încheiat, constatările notarului public având putere doveditoare deplină.
Recursul pârâtei B.N.P. N.C. este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod Procedură Civilă.
în dezvoltarea criticilor se arată că reţinerea instanţei de apel cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 6 şi 60 din Legea nr. 36/1995 nu este legală. Instanţa a considerat că notarul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a explica părţii înţelesul conţinutului actului, că acesta nu a citit declaraţia şi nu a înţeles-o nefiind cunoscător al limbii române, ceea ce ar fi impus prezenţa unui traducător autorizat, în condiţiile în care nu există nici o probă în acest sens, declaraţia martorului pe care s-a bazat instanţa fiind a unei persoane care nu a fost de faţă la încheierea actului. De altfel, din chiar cuprinsul declaraţiei reiese că partea a citit şi a consimţit la autentificarea declaraţiei sale, iar cunoaşterea limbii române este un fapt declarat de către reclamant şi constatat şi de către notar.
în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 36/1995 recurentul consideră că instanţa a ignorat faptul că reclamantul cunoaşte limba română, aşa cum reiese din alte acte notariale depuse la dosar şi încheiate anterior acestei declaraţii, şi aşa cum reiese şi din declaraţia martorului audiat în cauză şi din rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov. De altfel cuprinsul articolului susmenţionat prevede expres că traducerea poate fi făcută de notarul public, de o persoană angajată a biroului notarial sau de un traducător autorizat şi nu de alte persoane în care partea are încredere cum ar fi concubina acestuia sau avocatul. în aceste condiţii raţionamentul instanţei privitor la încrederea pe care a avut-o în explicaţiile concubinei sale nu pot fi analizate în contextul în care notarul nu şi-a îndeplinit atribuţiile legale.
în dovedirea motivelor de recurs s-a admis şi administrat proba cu înscrisuri.
Intimatul nu a depus întâmpinare.
Examinând recursurile, prin prisma motivelor invocate, Curtea constată că acestea nu sunt fondate.
în ceea ce priveşte recursul declarat de intimaţii P.B.C. şi Ş.A.I.
Instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 294 Cod Procedură Civilă şi nu a acordat altceva decât s-a cerut. în cuprinsul acţiunii introductive de instanţă, în motivarea în fapt reclamantul face vorbire constant de eroarea în care a fost cu privire la actul pe care urma să îl semneze, iar în drept acţiunea este întemeiată şi pe dispoziţiile art. 954 Cod Civil, aşa încât eroarea ca viciu de consimţământ a fost invocată de parte chiar prin acţiunea introductivă de instanţă.
Potrivit art. 1173 Cod Civil actul autentic are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile pe care le constată, iar în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator face credinţă până la înscrierea în fals.
Această dispoziţie legală nu trebuie însă interpretată în sensul absolutist invocat de către recurenţi. Faptul că prin rezoluţia procurorului s-a dispus neînceperea urmăririi penale, ceea ce semnifică inexistenţa unei infracţiuni, nu înlătură posibilitatea părţii de a invoca existenţa unui viciu de consimţământ. încheierea unui act în care consimţământul a fost viciat nu are în mod obligatoriu conotaţii penale, ci poate rămâne în tărâmul civilului.
Faptul cunoaşterii sau nu a limbii române de către recurent nu poate fi interpretată numai prin prisma cunoaşterii vocabularului uzual sau a faptului că în două dintre actele notariale încheiate anterior acestei declaraţii s-a consemnat că este cunoscător al limbii române. Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, limbajul juridic, chiar dacă conţine şi cuvinte ce sunt folosite în limbajul comun, are un înţeles şi o finalitate diferită de înţelesul comun.
în ceea ce priveşte reţinerea de către instanţă a erorii asupra naturii actului nu poate fi reţinută critica referitoare la faptul că nu a fost invocată eroarea ci dolul, pentru că ea nu este reală, aşa cum am arătat mai sus, iar susţinerea că eroarea se poate invoca numai în cadrul unei convenţii şi nu a unui act unilateral nu poate fi primită întrucât în ambele cazuri voinţa liber exprimată a părţii este un element esenţial al actului juridic, care poate fi viciat şi care poate duce la anulabilitatea actului.
Legat de greşita aplicare a legii.
Instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii în ceea ce priveşte art. 6, 60 şi 47 din Legea nr. 36/1995. Aceste texte de lege trebuie interpretate coroborat pentru că art. 6 instituie norma generală de verificare şi întocmire a actelor notariale, normă care cuprinde o obligaţie legală a notarului de a se asigura, printre altele, că persoana care semnează actul este nu numai cunoscătoare a limbii române la nivel de conversaţie uzuală, ci şi conştientă de semnifi
caţia şi efectele juridice ale actului pe care îl semnează. Această obligaţie legală, cuprinsă în partea de dispoziţii generale a legii, este detaliată în art. 60 care impune obligaţia notarului de a pune partea să citească actul întocmit înaintea luării consimţământului şi de a se asigura că partea a înţeles conţinutul său. Obligaţia aceasta este cu atât mai importantă cu cât partea care semnează actul nu are ca limbă maternă limba română şi este cetăţean străin. Normele legale mai sus-menţionate trebuie la rândul lor coroborate cu dispoziţiile art. 47 care, chiar dacă folosesc termenul de “posibilitate”, nu pot fi interpretate în sensul că ar fi doar o posibilitate a părţii care îl exonerează pe notar de obligaţia sa legală înscrisă în art. 6 şi art. 60.
Nici critica legată de aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 99 şi 100 din Legea nr. 36/1995 raportate la dispoziţiile art. 1173 Cod Civil nu este fondată. Dreptul persoanei de a se adresa instanţei judecătoreşti pentru anularea unui act notarial nu poate fi îngrădită de faptul că nu s-a făcut o înscriere în fals a reclamantului. Procedura înscrierii în fals este proprie doar fazei de administrare a dovezii cu înscrisuri în cursul procesului civil, ea neputând fi făcută în afara unei acţiuni promovate în justiţie, iar acţiunea de faţă tinde la constatarea existenţei unui viciu de consimţământ la încheierea actului, viciu de consimţământ care se datorează parţial şi faptului că notarul nu şi-a îndeplinit complet obligaţiile legale ce îi reveneau. Constatările personale ale notarului au credinţă deplină numai în măsura în care se face dovada că au fost respectate în totalitate normele legale în materie şi că acesta a depus toate diligenţele impuse de lege.
Pentru toate considerentele de mai sus, în temeiul art. 312 Cod Procedură Civilă, recursul pârâţilor va fi respins.
în ceea ce priveşte recursul pârâtului B.N.P. C.N.
Referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 şi 60 din Legea nr. 36/1995 motivele de critică se pliază pe cele ale celorlalţi recurenţi analizate anterior, iar instanţa păstrează acelaşi raţionament şi pentru respingerea acestora. Invocarea faptului că notarul a constatat personal că partea vorbeşte limba română şi l-a pus să citească actul înainte de semnare nu face dovadă deplină că nu există o viciere a consimţământului şi nici nu îl exonerează de obligaţiile legale impuse de actul normativ ce îi reglementează profesia, atâta timp cât nu se contestă faptul că partea este cetăţean britanic, ceea ce presupune o cunoaştere la nivel de conversaţie uzuală a limbii române. Declaraţia martorului audiat de instanţa de apel, şi reţinută ca probă de către aceasta, nu este singura dovadă care a dus la
raţionamentul instanţei, iar faptul că martorul cunoştea din spusele reclamantului cele petrecute nu face inadmisibilă mărturia sa, atâta timp cât se coroborează şi cu celelalte probe administrate de instanţă.
Legat de aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 36/1995. în ceea ce priveşte aspectul cunoaşterii limbii române, aşa cum s-a arătat şi anterior nu este vorba de limbajul comun ci de cel juridic cu consecinţele şi efectele sale, iar simplul fapt că mai multe persoane sau organe, inclusiv notarul sau procurorul au constatat că partea vorbeşte limba română nu poate fi interpretat în sensul că voinţa sa nu a putut fi viciată prin eroare. Nici existenţa unor acte notariale sau sub semnătură privată, încheiate de parte în limba română, şi depuse ca probe în instanţele anterioare şi în instanţa de apel nu face dovadă deplină că partea nu a fost indusă în eroare de către ceilalţi pârâţi, respectiv de concubina sa. Ceea ce instanţa de apel a reţinut în mod temeinic nu este faptul că notarul ar fi avut vreo influenţă asupra vicierii consimţământului, ci faptul că acesta nu şi-a îndeplinit în mod complet obligaţiile legale privind asigurarea unui traducător autorizat în condiţiile art. 47 din Legea nr. 36/1995, având în vedere că avea cunoştinţă de faptul că reclamantul este cetăţean britanic şi cunoştea şi consecinţele juridice ale declaraţiei pe care acesta urma să o semneze.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 Cod Procedură Civilă, şi recursul acestei pârâte va fi respins.
Faţă de declaraţia avocatului părţii instanţa urmează să ia act de faptul că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
NOTĂ
Liminarii
Din cele de mai sus se înţelege că un cetăţean britanic a dat în faţa notarului public o declaraţie de renunţare la un drept de uzufruct constituit în favoarea sa. Partea s-a prezentat drept cunoscător al limbii române, după cum a făcut şi în trecut la instrumentarea altor acte notariale, iar notarul public a consemnat acest lucru în încheierea de autentificare, numai ca, ulterior, cetăţeanul britanic să ceară nulitatea declaraţiei de renunţare pe motiv de eroare. Deoarece numărul de acte notariale solicitate de cetăţenii străini pe teritoriul României este într-o continuă creştere şi deoarece majoritatea acestor cetăţeni insistă să invoce cunoaşterea limbii române pentru evitarea prezenţei (şi, evident, a plăţii) interpreţilor autorizaţi de Ministerul Justiţiei, credem
că speţa de mai sus merită o analiză mai atentă pentru a observa pertinenţa şi justeţea constatărilor instanţelor de judecată, dar şi pentru a încerca să vedem în ce măsură situaţii precum cea prezentată pot fi evitate. Nu în ultimul rând, această speţă ne oferă ocazia de a face câteva precizări cu privire la incidenţa erorii în cazul renunţării la dreptul de uzufruct, act juridic unilateral cu un regim controversat.
Instrumentarea de acte notariale la solicitarea cetăţenilor străini
In speţă se invocă aplicabilitatea art. 6, art. 47 şi a art. 60 din lege şi se impune o privire aprofundată asupra acestora precum şi plasarea lor în contextul procedurilor notariale. Astfel, potrivit art. 43 alin. 1 din lege, actele notariale se îndeplinesc la cerere, ceea ce presupune, oarecum utopic, că o persoană care intră într-un birou notarial are deja reprezentarea actului care va trebui instrumentat. Dincolo de acest lucru, o parte importantă din modul în care va decuige ulterior procedura notarială depinde de declaraţiile solicitantului, de exemplu dacă este căsătorit sau nu, dacă ştie să scrie sau să citească sau, cum este cazul în speţa noastră, dacă ştie sau nu limba română.
Art. 47 alin. 2 din lege spune că „cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale sau persoanelor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română li se acordă posibilitatea de a lua cunoştinţă de cuprinsul actului printr-un interpret. Funcţia de interpret poate fi îndeplinită, în afară de notarul public, şi de un angajat din cadrul biroului notarial, care cunoaşte limba acelei persoane, precum şi de traducătorii autorizaţi”, dar se observă că acest alineat ar fi prezentat relevanţă în speţă doar în cazul în care cetăţeanul britanic n-ar fi vorbit sau n-ar fi înţeles limba română. Or, el s-a declarat cunoscător al acestei limbi, mai mult, cazul prezentat nu a fost singura ocazie în care acesta solicitase instrumentarea unor acte notariale, declarându-se cunoscător al limbii române.
Curtea de apel reţine totuşi şi incidenţa art. 6 alin. 1 din lege, potrivit căruia notarii publici au obligaţia să verifice ca actele pe care le instrumentează să nu
cuprindă clauze contrare legii şi bunelor moravuri, să ceară şi să dea lămuriri părţilor asupra conţinutului acestor acte spre a se convinge că le-au înţeles sensul şi le-au acceptat efectele, în scopul prevenirii litigiilor. într-adevăr, este greu de admis că notarul public ar putea să se mulţumească în acest caz cu simpla declaraţie a părţii, deoarece se poate susţine că, dacă el nu poate verifica bunăoară faptul că o persoană este căsătorită sau nu, în schimb ar putea verifica faptul că o parte cunoaşte limba română. In caz negativ s-ar impune fie instrumentarea, în condiţiile legii, a unei încheieri de respingere a procedurii notariale fie să i se explice părţii că poate solicita un interpret, doar în acest din urmă caz fiind incident art 47 alin. 2 din lege.
Instanţa de recurs reia o consideraţie a celei de apel şi ne spune că „limbajul juridic, chiar dacă conţine şi cuvinte ce sunt folosite în limbajul comun, are un înţeles şi o finalitate diferită de înţelesul comun”. Indiscutabil, numai că problema există în practică în majoritatea cazurilor şi indiferent de cetăţenia solicitantului. Faptul că o persoană este un cetăţean român nu înseamnă sub nicio formă că ea ştie toate cuvintele limbii române, că are cunoştinţă despre înţelesul instituţiilor juridice sau că are aptitudinea de a înţelege aceste instituţii chiar şi cu explicaţii considerabile. Pe de altă parte, viziunea instanţei nu este deloc în ton nici cu dezideratul comunitar de a încuraja străinii să încheie acte juridice pe teritoriul României, şi nici cu art. 6 din lege (pe care instanţa însăşi îl repetă în argumentaţia ei) potrivit cu care notarul public are obligaţia de a lămuri părţile cu privire la efectele actului juridic. într-adevăr, instanţa reţine că „faptul cunoaşterii sau nu a limbii române de către recurent nu poate fi interpretată numai prin prisma cunoaşterii vocabularului uzual (~.)”. Or, în realitate, vocabularul uzual ar trebui să fie singurul element aplicabil în stabilirea unei baze de dialog între notar şi clientul său, deoarece, a contrario, ar însemna că limba română nu este cunoscută decât de cei care au cunoştinţă atât de vocabularul uzual cât şi de cel de specialitate, cumul absurd, care, să recunoaştem, nu
poate exista de multe ori nici în cazul cetăţenilor români. Notarul public are obligaţia să explice efectele unui act juridic într-un limbaj pe care părţile să-l înţeleagă şi nu să comunice cu acestea strict în limbaj juridic, deoarece aceasta ar bloca, în principiu, orice şansă de înţelegere. Aşadar, nu putem împărtăşi viziunea instanţei în conformitate cu care cetăţeanul străin care se declară cunoscător al limbii române ar trebui tratat diferit de un cetăţean român, cu motivaţia că trebuie prezumat că nu cunoaşte limbajul juridic român.
De fapt, soluţia oferită de art. 6 din lege este în sensul că notarii publici au obligaţia să ceară şi să dea lămuriri părţilor asupra conţinutului acestor acte spre a se convinge că le-au înţeles sensul şi le-au acceptat efectele. Cu alte cuvinte, deşi în materia procedurii autentificării, art. 60 din lege dispune că “pentru a lua consimţământul părţilor, după citirea actului, notarul public le va întreba dacă au înţeles conţinutul acestuia şi dacă cele cuprinse în act exprimă voinţa lor”, acest lucru nu este suficient ci notarul public trebuie să se convingă că partea a înţeles conţinutul actului şi efectele acestuia, însă nu este vorba despre atestarea indubitabilă a faptului că persoana a înţeles conţinutul actului şi efectele acestuia ci despre convingerea într-o măsură rezonabilă a notarului public de existenţa acestei înţelegeri.
Lucrurile trebuie aşadar privite sub „beneficiu de inventar”. Nimeni nu se poate convinge că o parte lipsită de cunoştinţe de specialitate a înţeles cum operează o renunţare la un drept de uzufruct în acelaşi mod în care un profesor universitar în anul II de studii se convinge la examen că un student a înţeles acest mecanism. După cum, luând ca exemplu un contract de donaţie, niciun jurist nu poate explica plenar unui necunoscător modul în care va funcţiona un eventual raport al donaţiei.
Aşadar, în speţă, un cetăţean străin se declară cunoscător al limbii române într-un context în care timp de cel puţin trei ani a solicitat instrumentarea unor acte notariale în baza a unor declaraţii similare şi în condiţiile în care el însuşi a solicitat o declaraţie autentică prin care să renunţe la un drept de uzufruct, în speţă spunându-se (într-o formulare oarecum ciudată) că a recunoscut la interogatoriu redactarea cuvântului „renunţare” din cuprinsul declaraţiei. Notarul public deoarece a instrumentat actul şi nu a pus în discuţie prezenţa unui trăducător autorizat înseamnă că s-a convins că partea a înţeles sensul şi
a acceptat efectele actului. Cetăţeanul străin susţine în esenţă că nu a ştiut ce a semnat, dar n-ar fi trebuit oare şi el la momentul instrumentării actului să îşi pună problema dacă ştie suficient de bine limba română încât să solicite instrumentarea unor acte notariale? Din moment ce nu fusese prima dată când a declarat cunoaşterea limbii române, ni se pare că acesta a dat dovadă de rea-credinţă.
Instanţa de recurs consideră că s-a reţinut în mod temeinic că notarul public nu şi-a îndeplinit în mod complet obligaţiile legale privind asigurarea unui traducător autorizat în condiţiile art 47 din Legea nr. 36/1995, având în vedere că avea cunoştinţă de faptul că reclamantul este cetăţean britanic şi cunoştea şi consecinţele juridice ale declaraţiei pe care acesta urma să o semneze.
După noi, notarul public nu îşi putea încălca obligaţia din art. 47 din lege dacă el era convins că partea a înţeles sensul şi a acceptat efectele actului (convingere la care indiscutabil contribuie şi atitudinea solicitantului) deoarece cunoştea limba română, din moment ce prezenţa traducătorului autorizat nu era obligatorie. Partea chiar putea refuza prezenţa unui traducător autorizat deoarece art. 47 alin. 2 din lege vorbeşte în opinia noastră foarte clar despre acordarea unei posibilităţi de a lua cunoştinţă de conţinutul actului şi nu despre obligativitatea luării consimţământului prin interpret. Singurul articol incident ar fi fost art. 6 alin. 1 din lege, deoarece notarul public trebuia să se convingă totuşi că cetăţeanul străin a înţeles conţinutul înscrisului şi că era în conformitate cu dorinţa sa.
Din constătările sale rezultă mai degrabă că instanţa de recurs priveşte cu mefienţă faptul că persoana era un cetăţean străin şi deci cunoştinţele sale de limbă română n-ar fi fost ipso facto suficiente pentru a contura o imagine clară a actului care urma să fie semnat, doar limba maternă fiind cea preferabilă, consideraţii regretabile. Sigur, în toate cazurile în care cetăţenii străini solicită instrumentarea unor acte notariale, este de preferat să fie asistaţi de un traducător autorizat pentru limba lor maternă, şi această posibilitate trebuie pusă în discuţie de către notar, dar nu poate constitui în niciun caz o obligaţie a acestuia, cu atât mai mult în lipsa unui text de lege. După cum prezenţa traducătorului autorizat nu are rolul de a disipa orice dubiu asupra înţelegerii actului, ba chiar poate complica lucrurile datorită nuanţelor instituţiilor juridice, cel puţin în cazul persoanelor care provin din sisteme de drept diferite.
De exemplu, un cetăţean originar dintr-un anumit stat poate dobândi o nouă cetăţenie, iar, într-o asemenea ipoteză, ce traducător autorizat ar rezolva dincolo de orice putinţă de tăgadă situaţia? Unul pentru limba maternă a persoanei sau unul pentru limba oficială a statului noii cetăţenii? Alteori, cetăţenii străini pot avea nevoie urgentă de instrumentarea unui act (de exemplu, un testament) şi nu pot aduce în timp util un traducător autorizat pentru limba lor maternă; or, dacă se cunoaşte suficient de bine o altă limbă străină (eventual una de mai largă circulaţie) pentru care se poate aduce traducător autorizat, ar trebui notarul public să respingă cererea părţii deoarece traducătorul autorizat pentru limba străină în care se va lua consimţământul părţii nu este autorizat şi pentru limba maternă a persoanei care a solicitat instrumentarea? Situaţiile practice sunt deseori complicate şi, în opinia noastră, instanţele de judecată ar trebui să privească cu mai multă atenţie problema prezenţei traducătorilor autorizaţi. Din perspectiva cealaltă însă, deoarece cazuri precum speţa de mai sus au rolul de a trage un important semnal de alarmă, credem că notarii publici trebuie să evite pe cât posibil instrumentarea de acte notariale cu impact asupra drepturilor reale, la solicitarea cetăţenilor străini neasistaţi de un interpret autorizat pentru limba maternă a acelor persoane.
Problema erorii în speţă
Instanţa de recurs în motivarea ei se preocupă mai mult de sublinierea aşa-zisului mod în care notarul public nu şi-a îndeplinit obligaţiile şi, din nefericire, consideră de o mai mică importanţă partea substanţială, recte incidenţa erorii în litigiul pe rol. Altfel nu se explică confuzia totală care se desprinde din faptul că se vorbeşte periodic când despre un viciu de consimţământ, făcându-se trimitere la art. 954 C. civ. (articol pe care s-a întemeiat în drept acţiunea civilă), când despre o eroare asupra naturii actului, care viciază voinţa. Ne propunem în continuare să analizăm incidenţa în speţă a diferitelor tipuri de erori pentru a vedea despre care dintre ele a fost vorba în realitate.
Eroarea viciu de consimţământ este, într-adevăr, reglementată de art. 954 C. civ., numai că, în acest caz, falsa reprezentare la încheierea actului cade fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic (error in substantiam) fie asupra persoanei cocontractante sau beneficiare a actului juridic (error in personam), ceea ce n-a fost cazul în speţă. într-adevăr, o error in personam ar fi putut fi imaginată în
cazul în care cetăţeanul britanic îşi reprezenta greşit persoana beneficiară a renunţării la uzufruct, respectiv nudul proprietar, numai că acest lucru nu a fost invocat în cazul de faţă. Mult mai discutabilă este prezenţa lui error in substantiam deoarece, deşi de cele mai multe ori se consideră că în acest caz este vizat obiectul derivat, se admite că poate exista eroare şi asupra conţinutului prestaţiei, deci asupra conţinutului obiectului actului juridic. Or, care este prestaţia caracteristică în cazul unei renunţări la uzufruct şi ce anume ar presupune o eroare asupra conţinutului acestei prestaţii?
Obiectul actului juridic civil este acelaşi cu obiectul raportului juridic civil şi este definit în literatura de specialitate ca fiind conduita părţilor, adică acţiunea sau inacţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv, în ce priveşte renunţarea la uzufruct, trei soluţii sunt posibile în opinia noastră: fie considerăm că acţiunea de care este ţinut titularul dezmembrământului este însăşi acţiunea de a renunţa la drept (a), fie considerăm că renunţarea la uzufruct dă naştere şi la obligaţia de a preda obiectul derivat nudului proprietar şi deci acţiunea de a preda acest obiect ar fi conduita de care este ţinut renunţătorul (b), fie considerăm că, în cazul renunţării la uzufruct, nu este posibilă o acţiunc sau inacţiune din partea renunţătorului (c).
La o prima privire, prima soluţie pare cea mai atractivă, numai că acţiunea de a renunţa la uzufruct nu poate fi privită decât la un nivel imaterial deoarece
este o problemă de manifestare a voinţei juridice. în principiu, titularul dezmembrământului nu este nevoit să recurgă la anumite formalităţi pentru a renunţa la dreptul său, or, din moment ce simpla manifestare de voinţă este suficientă, nu putem accepta că acţiunea renunţătorului la uzufruct este exteriorizarea manifestării de voinţă deoarece ar însemna să admitem, din punctul de vedere al teoriei actului juridic civil, că obiectul acestuia din urmă se confundă cu una dintre condiţiile existenţei consimţământului (element al actului juridic) sau chiar cu actul juridic însuşi, ceea ce nu ni se pare riguros.
Apoi, este de discutat dacă renunţarea la dreptul de uzufruct dă naştere la obligaţia fostului titular de a preda obiectul derivat către nudul proprietar. Deşi este vorba de lipsa unui text expres de lege, credem că actul juridic unilateral de renunţare dă naştere totuşi la o astfel de obligaţie, deoarece, a contrario, în lipsa predării de bună voie a obiectului derivat, fostul nud proprietar ar trebui să apeleze la acţiunea în revendicare pentru a intra în posesia bunului său şi deci poziţia sa s-ar complica nejustificat şi inechitabil. Implicit, nu putem primi aşadar nici varianta potrivit cu care în cazul renunţării la uzufruct nu am putea vorbi despre o prestaţie de care este ţinut renunţătorul.
în concluzie, în opinia noastră, error in substantiam în materia renunţării la un drept de uzufruct poate interveni în ceea ce priveşte falsa reprezentare asupra calităţilor substanţiale ale
obiectului derivat cât şi în ceea ce priveşte falsa reprezentare asupra calităţilor substanţiale (obiective sau subiective) ale predării obiectului derivat către fostul nud proprietar. Având în vedere că în speţă nu a fost vorba despre niciun astfel de caz, înseamnă că nu putea fi vorba despre o eroare - viciu de consimţământ şi deci instanţele s-au înşelat atunci când au reţinut incidenţa acesteia.
în realitate, cetăţeanul britanic a susţinut, in nuce, că, datorită lipsei unei interpretări adecvate a actului, nu a ştiut ce act a semnat şi, din moment ce instanţele de judecată i-au dat dreptate, nu poate fi incidenţă decât o eroare asupra naturii actului juridic (error in negotium), specie a erorii obstacol, care, aşa cum s-a spus, este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând însăşi formarea actului juridic. în cazul erorii obstacol, sancţiunea nu este nulitatea relativă ca în cazul unui viciu de consimţământ ci nulitatea absolută, deoarece consimţământul nu este viciat ci, în realitate, el nu există şi deci nu poate exista nici manifestare de voinţă care să producă efecte juridice.
Tradiţional însă, eroarea asupra naturii actului juridic unilateral presupune faptul că o parte doreşte încheierea unui alt act decât cel pe care în realitate îl încheie. Or, deşi nu se face referire în textul speţei despre o atare discuţie, credem totuşi că ea ar fi trebuit abordată deoarece cetăţeanul străin intrase într-un birou notarial şi solicitase instrumentarea unui act. Aşadar pentru a fi în situaţia unei error in negotium ar fi trebuit precizat actul pe care persoana dorea să îl încheie în realitate, altfel, admiţând contrariul, am fi în prezenţa unei persoane prezente într-un birou notarial care, fară să îşi pună întrebări, pur şi simplu a semnat un act fară.să ştie în ce a constat acesta şi fară să existe solicitarea sa, act pe care ulterior s-a decis să-l anuleze, ipoteză cel puţin bizară.
Deşi nu s-a discutat în cazul de faţă, într-o speţă asemănătoare persoana care a solicitat instrumentarea unei declaraţii de renunţare la uzufruct ar putea invoca şi o falsă reprezentare asupra consecinţelor juridice ale declaraţiei sale (dificil totuşi de admis datorită obligaţiei de consiliere a notarului public), într-o asemenea ipoteză, este supus interogaţiei dacă partea doreşte sau nu de fapt instrumentarea unui alt act juridic decât cel solicitat.
Dacă s-ar răspunde negativ atunci nu am fi în cazul erorii asupra naturii actului juridic, şi s-ar pune problema tipului de eroare în care se află partea. S-ar putea susţine că ne-am afla în cazul unei erori de drept deoarece partea doreşte în realitate încheierea actului juridic solicitat numai că se află în eroare cu privire la modul în care sistemul juridic reglementează efectele sale. însă eroarea de drept a fost definită în doctrină ca fiind „falsa reprezentare la încheierea actului juridic a existenţei sau conţinutului unei norme juridice” şi, în opinia noastră, nu se poate aplica decât în cazul în care există un text expres de lege în materia respectivă. Altminteri ar însemna să luăm în considerare, atunci când se apreciază incidenţa acestei erori, constructul doctrinar şi jurisprudenţial asupra instituţiei respective, ceea ce nu i se poate cere unei părţi indiferent cât de riguros am aplica nemo censetur ignorare legeni. Mai mult, o creaţie teoretică doctrinară şi jurisprudenţială nu poate prezenta o siguranţă majoră pentru cetăţeni, deoarece este susceptibilă tot timpul de interpretare şi de neaplicare, în condiţiile în care jurisprudenţa în sistemul nostru nu este izvor de drept.
Or, având în vedere toate acestea, faptul că renunţarea la dreptul de uzufruct nu face obiectul unor norme exprese în Codul civil, precum şi faptul că, din moment ce efectele unui act juridic ţin în mod esenţial de acel act, credem că, dacă o persoană îşi reprezintă în mod greşit aceste efecte, atunci în realitate ea nu doreşte încheierea acelui act ci
încheierea unui alt act (eventual nenumit) cu consecinţele pe care i le atribuie în mod eronat primului, problema ţinând de fapt de lipsa consimţământului. Aşadar, opinăm că ne-am putea afla în prezenţa unui error in negotium şi în cazul în care partea este în eroare cu privire la efectele juridice ale unui act.
Existenţa lui error in negotium în speţă oferă însă încă un element de dezbatere, deoarece există şi opinia potrivit cu care în cazul în care un act juridic se încheie în faţa notarului public nu s-ar putea invoca această eroare decât dacă partea se înscrie în fals, deoarece este vorba de combatarea unor constatări personale ale notarului public, inclusiv cea privind faptul că actul le-a fost citit părţilor anterior semnării. Instanţa de recurs consideră în mod întemeiat că „încheierea unui act în care consimţământul a fost viciat nu are în mod obligatoriu conotaţii penale, ci poate rămâne în tărâmul civilului”, numai că, deoarece se înşeală atunci când reţine viciul de consimţământ, trebuie revăzute consideraţiile privind înscrierea în fals.
în opinia noastră, eroarea asupra naturii actului juridic este posibilă, în principiu, inclusiv în cazul procedurilor notariale fară să fie nevoie de înscrierea în fals, iar un caz precum cel din speţa de faţă justifică perfect o astfel de soluţie. De exemplu, dacă un cetăţean străin se prezintă în faţa notarului public, pentru încheierea unui contract de vânzare-cumparăre, asistat de un interpret autorizat care însă, prin traducerea efectuată, îi constituie părţii falsa reprezentare că este vorba despre un contract de întreţinere, partea se află într-un caz clar de eroare asupra naturii actului juridic încheiat, iar înscrierea în fals împotriva constatărilor notarului public din cuprinsul încheierii de autentificare ar fi de prisos. Totuşi, este evident că procedura notarială are rolul de a limita cât mai mult în practică astfel de erori, iar instanţele trebuie să distingă cu atenţie între acestea şi cazurile când părţile se răzgândesc ulterior contractării.
| ← Dreptul succesoral, certificat de moştenitor, persoane... | Responsabilitate. Hotelier. Călător însoţit de un... → |
|---|
