Responsabilitate. Hotelier. Călător însoţit de un necunoscut. Găzduire. Furt în timpul nopţii. Dispariţia necunoscutului (Art. 1623,1624 C. civ.)
| Comentarii |
|
1. Hotelierul este răspunzător de furtul sau stricăciunea lucrurilor călătorului, în caz când furtul sau stricăciunea s-a comis de oamenii lui de serviciu, sau chiar şi de străinii care frecventează hotelul, pentru că hotelierul trebuie să exercite în hotelul său controlul şi supravegherea cea mai riguroasă.
2. Dacă în principiu imprudenţa călătorului poate atenua sau poate face să dispară răspunderea hotelierului, ceea ce este o chestiune de fapt de suverană apreciere a judecătorilor de fond, hotelierul rămâne deplin responsabil, cu toată imprudenţa pasagerului, atunci când se stabileşte că faptul prejudiciabil s-a produs din greşeala unuia de prepuşii hotelierului.
(CAS /, decizia nr. 342 din 27 aprilie 1945, Nichita Bicescu cu Piatkovschi Miecislau,
cu notă de Barbu Scondăcescup
CURTEA,
Asupra recursului făcut de Nichita Bicescu în contra sentinţei civile nr. 36/1944 a Tribunalului Romanaţi secţia I, dată în proces cu Piatkovshi Miecislav, refugiat polon, domiciliat în Caracal, str. Oituz nr. 3.
Având în vedere că din sentinţa atacată cu recurs rezultă că Tribunalul Romanaţi secţia I a admis apelul făcut de reclamant, azi intimat, Piatkovschi Miecislav, în contra cărţii de judecată nr. 173/1941 a Judecătoriei mixte Caracal şi reformând în totul această hotărâre, a admis în parte acţiunea ce numitul a intentat-o în contra pârâţilor Mariţa Barbu, madamă la hotelul «Victoria» din Caracal, şi Nichita Bicescu, proprietarul acestui hotel, azi recurent, pe care i-a obligat ca să plătească, în mod solidar, intimatului Piatkovschi suma de 30.000 lei, cu titlu de daune. Pentru a da această soluţie, Tribunalul stabileşte că reclamantul, împreună cu un necunoscut, au fost găzduiţi într-o noapte într-o cameră cu două paturi a hotelului «Victoria», că necunoscutul a dispărut peste noapte cu anumite lucruri ale intimatului şi că obligaţiunea de despăgubire a pârâţilor, madama şi recurentul, proprietar al hotelului, bazată în drept pe dispoziţiile art. 998,999,1000 şi 1623 C. civ., rezultă din lipsa de control şi anume din faptul că madama hotelului a primit pe necunoscut în hotel, fără a-i cere să se legitimeze.
Având în vedere că prin motivul de casare se susţine că instanţa de apel a violat art. 1623 şi 1624
C. civ., interpretând şi aplicând greşit aceste articole şi comiţând şi exces de putere prin aceea că a tras concluziunea răspunderii de daune a pârâţilor din faptul că madama hotelului nu a stabilit identitatea necunoscutului, fapt străin de pricină şi fără consecinţe juridice, spune recurentul, fiindcă, în principiu, hotelierul răspunde de furturi chiar în cazul când a stabilit identitatea pasagerului hoţ, în loc să întemeieze soluţiunea pe culpa părţilor de a nu fi supravegheat pasagerii, culpă care în speţă nu poate să existe, din moment ce, afirmă recurentul, intimatul s-a prezentat la hotel împreună cu necunoscutul şi amândoi au cerut şi au primit să locuiască şi să doarmă în aceeaşi cameră.
Considerând că, potrivit art. 1624 C. civ., hotelierul este declarat răspunzător de furtul sau stricăciunea lucrurilor călătorului, în caz când furtul sau stricăciunea s-a comis de oamenii lui de
serviciu, ceea ce nu e decât aplicarea dreptului comun, sau chiar şi de străinii care frecventează hotelul, pentru că hotelierul trebuie să exercite în hotelul său controlul şi supravegherea cea mai riguroasă.
Că, dacă în principiu imprudenţa călătorului poate atenua sau poate face să dispară răspunderea hotelierului, ceea ce este o chestiune de fapt de suverană apreciere a judecătorilor de fond, hotelierul rămâne totuşi în deplin responsabil, cu toată imprudenţa pasagerului, atunci când se stabileşte că faptul prejudiciabil s-a produs prin greşeala unuia din prepuşii hotelierului.
Că, aşa fiind, cum în speţă instanţa de fond, suverană apreciatoare a faptelor din proces, a apreciat, în cazul special al intimatului - străin, necunoscător al limbii române, sosit noaptea într-un
oraş de provincie şi condus la hotel de un localnic -că furtul s-a comis din culpa madamei din hotel, care nu şi-a îndeplinit obligaţiunea de a cere autorului furtului, pasager în hotel, ca să se legitimeze, urmează a se vedea că, în acest caz, instanţa de fond a făcut o exactă aplicaţiune a legii, atunci când a socotit că imprudenţa intimatului de a fi primit să doarmă în aceeaşi cameră cu un necunoscut nu a fost de natură a face să dispară sau să fie atenuată responsabilitatea recurentului, instanţa spunând că dacă madama i-ar fi pretins necunoscutului să-şi stabilească identitatea şi acesta nu şi-ar fi putut-o stabili, furtul nu s-ar fi întâmplat, necunoscutul în acest caz neputând să fie primit în hotel.
Că dar recursul e nefondat şi urmează a fi respins.
Preşedinţia d-lui Coman Negoescu, preşedinte.
NOTĂ
Răspunderea hotelierului pentru furtul lucrurilor aduse de călător a fost examinată de înalta Curte, prin decizia publicată mai sus, în raport cu imprudenţa călătorului care, în speţă judecată, a primit să doarmă în aceeaşi cameră cu un necunoscut, autor al furtului, dispărut în timpul nopţii, după săvârşirea furtului. înalta Curte a dedus această răspundere din împrejurarea că prepusa hotelierului, madama hotelului, nu şi-a îndeplinit obligaţiunea de a cere autorului furtului, pasager în hotel, să se legitimeze; căci dacă ar fi făcut această diligenţă, furtul nu s-ar fi întâmplat, deoarece necunoscutul, neputând să-şi stabilească identitatea, n-ar fi fost primit în hotel.
în Codul civil, răspunderea hotelierului este apreciată mai sever decât a depozitarului din dreptul comun, pentru că pe de o parte el primeşte salariu pentru paza lucrurilor aduse de călător, iar pe de altă parte călătorul se încrede în el fără să-l cunoască şi fără să ştie dinainte care sunt posibilităţile sale de pază şi de supraveghere. De aceea, legea face răspunzător pe hotelier, în ari. 1624 C. civ., nu numai pentru furtul sau stricăciunile cauzate de prepuşii şi servitorii săi, ci şi de ale străinilor care vin în hotel, voind prin aceasta să-l facă răspunzător de cazurile fortuite şi să stabilească astfel în sarcina sa o responsabilitate de plin drept, de care nu poate să fie exonerat chiar dacă ar dovedi că faptul se datoreşte unui terţ.
De la acest principiu, legea face o primă excepţie când furtul a fost comis cu mâna armată sau în alte cazuri de forţă majoră şi când, potrivit art. 1625 C. civ., hotelierul scapă de orice răspundere. în interpretarea acestui text, doctrina consideră caz de forţă majoră numai când furtul s-a comis de o bandă armată, nu şi când e vorba de un furt comis de unul sau doi indivizi armaţi sau prin efracţiune ori escaladare (Planiol-Rouast, XI, nr. 1189; Aubry şi Rau, V, p. 143). Severitatea autorilor se explică în aceste cazuri prin insuficienţa măsurilor de supraveghere de care se face vinovat hotelierul. De asemenea, au fost socotite cazuri de forţă majoră şi distrugerile produse de bombardamente, cum şi cele provenite din incendiu, când focul a fost pus de o persoană străină şi din afară de hotel (Planiol, Ripert-Rouast, supra cit.).
A doua excepţie se face în favoarea hotelierului în cazul când călătorul s-a făcut vinovat de neglijenţă, care a fost cauza furtului ce a suferit. Astfel, s-a decis că hotelierul nu este răspunzător de daune, dacă furtul a fost săvârşit din neglijenţa călătorului care a lăsat deschisă uşa camerei şi a dulapului unde se aflau lucrurile furate (C. Ap. Pau, 8 apr. 1930,
D. H., 1930, p. 373). Pentru aceasta se cere ca neglijenţa călătorului să fie atât de gravă încât să înlăture prezumţia de culpă care există împotriva hotelierului.
în majoritatea cazurilor, însă, răspunderea hotelierului există chiar când călătorul s-a făcut vinovat de neglijenţă, dar este micşorată în aprecierea pe care judecătorul o face pentru evaluarea daunelor. Jurisprudenţa se arată totdeauna dispusă, în aceste ipoteze, să împartă răspunderea între hotelier şi călător după principiul culpei comune.
Curtea de Casaţie franceză a refuzat să exonereze pe hotelier de răspundere, deşi a constatat neglijenţa călătorului, într-o speţă asemănătoare cu aceea din decizia publicată mai sus, fiind vorba de un negustor de pietre preţioase care, venind într-un hotel, a dat cameristului să-i perie vesta în care uitase mai multe diamante, din care cameristul a furat câteva (Cass. civ., 11 mai 1846, D. 1846. I. 192). Această soluţie se întemeiază, după chiar considerentele deciziei, pe ideea că furtul a fost săvârşit de servitor în funcţiunile ce i s-au încredinţat şi că, potrivit art. 1000 C. civ., stăpânul nu este primit să dovedească că n-a putut împiedica faptul prejudiciabil, invocându-se totodată şi dispoziţiunile art. 1624 C. civ., care nu sunt decât aplicaţiunea dreptului comun în materia depozitului hotelierilor.
Ceea ce este interesant însă în această soluţie, adoptată şi de Curtea noastră de Casaţie în decizia de mai sus, este că, aplicând teoria culpei comune şi împărţind răspunderea între hotelier şi călător, jurisprudenţa deplasează răspunderea din domeniul contractual pe teren delictual, dând victimei posibilitatea unei reparaţiuni integrale.
în adevăr, este ştiut că între hotelier şi călător intervenind un contract, neexecutarea unei obligaţiuni impuse prin contract constituie o culpă contractuală. Logic ar fi ca, în această situaţiune, hotelierul în culpă să nu poată fi obligat, potrivit art. 1035 C. civ., decât la daunele previzibile, limitându-se astfel responsabilitatea numai în materia contractuală. Cu toate acestea, doctrina admite că debitorul poate fi obligat să plătească daune pentru întreg prejudiciul cauzat, deci şi pentru daunele neprevăzute, atunci când în executarea contractului a comis o culpă delictuală, deoarece art. 998 şi urm. din Codul civil fiind, după expresia unor autori, de ordine publică, constituie principiile fundamentale ale responsabilităţii şi domină regulile responsabilităţii contractuale (Planiol, Ripert, Esmein, t. VI, nr. 493; Colin şi Capitant, t. II, p. 657; Rosetti-Bălănescu, Băicoianu, II, nr. 238). Fiind deci posibil în drept ca răspunderea debitorului să se angajeze în domeniul delictual chiar dacă e vorba de o obligaţiune contractuală, este uşor de văzut, în situaţiunea hotelierului, că fiind în culpă pentru reaua alegere ce a făcut în persoana prepusului din a cărui neglijenţă s-a cauzat faptul prejudiciabil, a săvârşit prin aceasta un cvasi-delict, iar răspunderea sa nemaifiind contractuală poate fi atenuată prin culpa constatată a călătorului.
înalta Curte, prin decizia reprodusă mai sus, face o aplicaţiune riguros exactă a principiilor din art. 1624 C. civ., spunând că, dacă în regulă generală imprudenţa călătorului nu scuteşte pe hotelier de răspundere când se stabileşte că faptul prejudiciabil s-a produs prin greşeala unuia din prepuşii săi, în speţă însă imprudenţa călătorului - străin, necunoscător al limbii române, sosit noaptea într-un oraş de provincie şi condus la hotel de un localnic - de a fi acceptat să doarmă în aceeaşi cameră cu un necunoscut, autor al furtului, nu este nici măcar de natură să atenueze răspunderea hotelierului, al cărui prepus, madama hotelului, nu şi-a îndeplinit obligaţiunea elementară de a cere pasagerului, autor al furtului, să-şi stabilească identitatea, fără de care n-ar fi fost primit în hotel.
| ← Eroare viciu de consimţământ. Declarație notarială... | Contestaţie. Servitute de trecere. Loc înfundat. Stabilire... → |
|---|
