Existenţa stării de indiviziune asupra imobilului din care se solicită evacuarea. Caracterul inadmisibil al unei asemenea cereri
| Comentarii |
|
În aplicarea principiului conform căruia nimeni nu-şi poate face singur dreptate (statuat şi de art. 61 din Legea nr. 114/1996) atunci când titularul este tulburat în exerciţiul dreptului său de folosinţă/ administrare a unei locuinţe şi nu poate obţine satisfacţie printr-o modalitate nejudiciară va trebui să exercite o acţiune în justiţie şi să obţină o hotărâre judecătorească de condamnare. Ca situaţie premisă – ce trebuie constatată de instanţă înaintea oricărei analize a dreptului abuziv al folosinţei pârâtului asupra bunului – reclamanta trebuie să demonstreze existenţa în patrimoniul său a unui drept care să includă şi prerogativa folosinţei exclusive a bunului. În ipoteza în care, în mod irevocabil, prin două hotărâri ale instanţei supreme, care sunt obligatorii şi se bucură de putere de lucru judecat, s-a stabilit că pârâţii sunt coindivizari cu reclamanta asupra bunurilor ce au făcut obiectul partajului judiciar, iar desocotirea urmează a se face pe calea dreptului comun, din moment ce nu s-a realizat ieşirea lor din indiviziune, acţiunea în evacuare formulată de reclamantă împotriva pârâţilor nu poate fi primită.
Secţia I civilă, Decizia nr. 684 din 5 octombrie 2011
Prin decizia civilă nr. 684/05.10.2011 Curtea de Apel Ploiești a admis recursul formulat de pârâții M.I. și M.A. împotriva deciziei civile nr. 226 din 27.06.2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata reclamantă D.E. și intimata pârâtă Primăria Fieni, a modificat în tot decizia sus-menționată și în parte sentința instanței de fond nr. 558/18.04.2011 în sensul că a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca inadmisibilă în ceea ce privește evacuarea, menținând în rest dispozițiile sentinței.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că în cadrul recursului declarat principala apărare formulată de pârâți a vizat împrejurarea că acțiunea în evacuare ar fi inadmisibilă întrucât ei se află în indiviziune cu reclamanții asupra imobilului în litigiu și, în atare context, demersul juridic promovat de aceștia din urmă nu poate fi admis.
în speță, din înscrisurile depuse la dosar, respectiv din decizia nr. 106/22.04.1986 emisă de Consiliul Popular al Județului Dâmbovița, rezultă că a trecut în proprietatea statului, alături de alte bunuri, cota de ½ ce revenea reclamantei D.E. (în baza certificatului de moștenitor nr. 194/11.05.1965) din construcțiile A și B situate în Fieni, str. I., nr. 73 și din suprafața de 2.226 mp amplasată la aceeași adresă.
Urmare a acestei preluări la data de 10.10.1988 între Statul Român și sora reclamantei, numita B.M. (care deținea restul cotei de ½ din imobilul mai sus menționat), a intervenit un partaj voluntar, ocazie cu care în lotul Statului s-au atribuit două suprafețe de 960 mp și 153 mp, împreună cu o casă formată din patru camere și bucătărie, în timp ce B.M. a primit restul suprafeței de 1.113 mp, precum și o casă alcătuită din 2 camere, antreu, bucătărie și cămară, în cuprinsul înscrisului specificându-se exact vecinătățile și dimensiunile laturilor suprafețelor repartizate fiecărui copartajant.
Cert este că în cursul aceluiași an, respectiv la 29.11.1988, B.M. a vândut pârâților din prezenta cauză casa construită din piatră și paiantă, învelită cu plăci de azbociment, având două camere, antreu, bucătărie, cămară și baie, cu suprafața construită de 80 mp, iar pentru terenul aferent locuinței în suprafață de 1.113 mp (care la momentul respectiv a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974) după 1990, pârâților le-a fost reconstituit dreptul de proprietate conform titlului de proprietate nr. 43819/14.07.1999.
în cadrul cererii formulate de către reclamanta D.E. prin care se solicita, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului situat în Fieni, str. I., nr. 73, compus din construcție, având parter și etaj și terenul aferent de 1.113 mp (imobil în care locuiesc pârâții și din care se dorește, la ora actuală, evacuarea acestora), înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 7627/06.10.2005 a statuat că în situația în care bunul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, actele de preluare nu au conferit statului calitatea de proprietar, ci numai pe aceea de detentor precar, iar actul de partaj voluntar nu a produs niciun efect, starea de indiviziune există și în prezent, coindivizari fiind D.E. și cumpărătorii unora dintre bunurile componente ale acesteia, indiferent de cele statuate prin hotărârile judecătorești anterioare.
Conform art. 315 alin. (1) C.proc.civ., hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar soluția consacrată de acest text are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar.
Cert este că, în raport de dispozițiile legale mai sus menționate, instanța de trimitere, respectiv Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 20/28.01.2009 (hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1220/25.02.2010 a I.C.C.J. - pe care reclamanta o invocă în susținerea prezentului demers) a dispus restituirea în natură către D.E. a imobilului situat în Fieni, str. I., nr. 73, compus din suprafața de 1.113 mp și construcția corp A compusă din 3 camere, antreu, bucătărie și cămară la parter (având suprafața de 97,17 mp) și două camere, hol și bucătărie la etaj (având suprafața de 65,36 mp), reținând totodată în considerentele hotărârii că desocotirea cu succesorii în drepturi ai surorii sale (respectiv cu pârâții M.I., M.M.) urmează a se face ulterior pe calea dreptului comun.
Prin urmare, din cuprinsul celor expuse anterior, rezultă că imobilul în litigiu a fost restituit reclamantei, dar în același timp s-a statuat cu putere de lucru judecat, prin decizia nr. 5627/2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție, că actul de partaj voluntar încheiat între stat și sora reclamantei (act care privea cele două construcții situate în Fieni, str. I., nr. 73 și terenul aferent acestora de 2.226 mp) nu a produs niciun efect, stare de indiviziune existând, în prezent fiind coindivizari D.E. și cumpărătorii unora din bunurile componente ale acesteia (respectiv pârâții M.M. și M.I.).
Din interpretarea dispozițiilor art. 480 C.civ. rezultă că dreptul de proprietate este un drept subiectiv care permite titularului său să posede, să folosească și să dispună de un bun, în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente.
Acțiunea în evacuare este un mijloc juridic pus la dispoziția proprietarului unui imobil (sau titularului unui alt drept real sau de creanță care îi conferă folosința imobilului) prin care acesta solicită instanței, după dovedirea dreptului său, să constate lipsa oricărui drept al pârâtului, în baza căruia acesta să poată folosi bunul și să îl oblige pe pârât să înceteze această folosință abuzivă prin părăsirea imobilului.
în aplicarea principiului conform căruia nimeni nu-și poate face singur dreptate (statuat și de art. 61 din Legea nr. 114/1996) atunci când titularul este tulburat în exercițiul dreptului său de folosință/ administrare a unei locuințe și nu poate obține satisfacție printr-o modalitate nejudiciară va trebui să exercite o acțiune în justiție și să obțină o hotărâre judecătorească de condamnare.
Ca situație premisă - ce trebuie constatată de instanță înaintea oricărei analize a dreptului abuziv al folosinței pârâtului asupra bunului - reclamanta trebuie să demonstreze existența în patrimoniul său a unui drept care să includă și prerogativa folosinței exclusive a bunului.
în speță, în solicitarea de evacuare a recurenților instanțele anterioare s-au aflat în situația în care au constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, apreciind însă că lipsește orice drept al pârâților asupra acestuia.
Cu toate acestea, din ansamblul argumentelor enunțate mai înainte reiese că recurenții se găsesc în ipoteza în care, în mod irevocabil, prin două hotărâri ale instanței supreme, care sunt obligatorii și se bucură de putere de lucru judecat, s-a stabilit că aceștia sunt coindivizari cu reclamanta asupra bunurilor ce au făcut obiectul partajului judiciar (incluzând deci și imobilul parter și etaj), iar desocotirea urmează a se face pe calea dreptului comun. în atare context, din moment ce nu s-a realizat ieșirea lor din indiviziune, acțiunea în evacuare formulată de reclamantă împotriva pârâților nu poate fi primită, iar instanța de apel în mod greșit a apreciat că această calitate de coindivizari a părților ar viza doar corpul B, nu și corpul A, în condițiile în care nu rezultă de nicăieri această împrejurare.
Prin urmare, apar ca fiind întemeiate criticile pârâților vizând inadmisibilitatea acțiunii în evacuare, pentru argumentele expuse în precedent; cealaltă nemulțumire privind inadmisibilitatea evacuării întrucât între părți nu există raport de locațiune, urmează a fi înlăturată întrucât a condiționa acțiunea în evacuare de existența unui contract de locațiune, înseamnă a încălca principiul disponibilității și liberului acces la justiție, iar în condițiile în care la fond reclamanta a renunțat la judecata capătului de cerere privind revendicarea nu înseamnă că acțiunea în evacuare nu putea fi promovată.
Pe cale de consecință, în raport de toate aceste considerente, Curtea a apreciat ca fiind întemeiate criticile recurentei, motiv pentru care, în baza art. 304 pct. 9 C.proc.civ., raportat la art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a admis recursul, a modificat în tot decizia sus-menționată și în parte sentința instanței de fond nr. 558/18.04.2011 în sensul că a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca inadmisibilă în ceea ce privește evacuarea, menținând în rest dispozițiile sentinței.
(Judecător Veronica Grozescu)
| ← Repunerea de drept în termenul de acceptare a succesiunii prin... | Condamnări cu caracter politic. Solicitarea de despăgubiri... → |
|---|
