Recurs . Obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată
| Comentarii |
|
Tribunalul DOLJ Decizie nr. 440 din data de 30.03.2013
Dosar nr. 8537/215/2012
37. Decizie civilă. Recurs . Obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată
R O M Â N I A
TRIBUNALUL DOLJ
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 440/2013
Ședința publică de la 13 Martie 2013
Asupra recursurilor civile de față;
La data de 10.04.2012 reclamanta A. M. E. a chemat în judecată pe pârâții V. M. și V. A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea certificatului de moștenitor nr. 42/22.05.2001 eliberat de BNP Defta Emil.
În motivare, a arătat că la data de 27.05.2011, s-a prezentat la BNP P. A. D., în vederea deschiderii procedurii succesorale după defuncții V. I. (tatăl său, decedat la data de 13.11.1997) și B. (V.) M., (mama sa, decedată la data de 21.01.2011), unde a fost informată că după tatăl său, fusese dezbătută succesiunea și eliberat certificatul de moștenitor nr. 42/22.05.2001.
Reclamanta a mai arătat că, după decesul tatălui său, doi dintre cei opt frați ai lui, V. Șt. și V. M., s-au prezentat la notarul public și au deschis succesiunea după defunct, bazându-se pe declarația mincinoasă a martorului S. D., care a declarat că defunctul nu are alți moștenitori, decât pe cei doi frați.
A mai precizat reclamanta că, defunctul a fost căsătorit cu B. M., din căsătorie rezultând două fiice, reclamanta și V. N., în prezent decedată. La data de 01.08.1988, părinții săi au divorțat, cele doua fiice rezultate din căsătorie, rămânând în îngrijirea mamei. În timpul căsătoriei, părinții săi au dobândit un apartament, pe care ulterior decesului surorii sale, l-au schimbat cu o garsonieră, după divorțul lor neefectuându-se niciodată partajul bunurilor comune.
Reclamanta a mai arătat că tatăl său a dobândit, ulterior divorțului, un loc de veci în cimitirul Sineasca, bun despre care nu a avut cunoștință și care face parte din masa succesorală. După decesul tatălui său nu a dezbătut succesiunea, știind că este unica fiică a acestuia, însă a contribuit la susținerea cheltuielilor firești ale garsonierei, bun comun, în care a locuit mama sa până în momentul decesului, iar după a hotărât să deschidă succesiunea știind că este unica moștenitoare, iar cota ce trebuie să-i revină, este de 1/1 din singurul lor bun comun, garsoniera.
În drept s-au invocat, dispozițiile art. 88 din Legea nr. 36/1995 și dispozițiile art. 1134 NCCiv.
A depus la dosar, împuternicire avocațială, sentința civilă nr. 9699/06.06.1997 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 10970/1997, contractul de schimb, autentificat sub nr. 30755/21.12.1993, Sentința civilă nr. 6821/01.08.1988 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 13459/1987, certificat de calitate de moștenitor nr. 20/27.05.2011, certificat de moștenitor nr. 42/22.05.2001 autentificat sub nr. 742/22.05.2001, declarația martorului S. D., acte de stare civilă.
Pârâtul V. M., deși legal citat, nu a depus la dosar întâmpinare.
La data de 26.06.2012, pârâta V. A., a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii.
A invocat excepția neacceptării succesiunii în termenul legal de opțiune succesorală, motivând că dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de șase luni, de la data deschiderii succesiunii, ori reclamanta a înțeles să demareze procedura deschiderii succesiunii după defunct, abia după paisprezece ani. A mai precizat că reclamanta a înțeles să facă acte de acceptare a succesiunii, doar în ceea ce privește cota mamei sale, nu și a tatălui său. De asemenea a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, întrucât actul atacat a fost eliberat la data de 22.05.2001, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 9 alin 2 din Decretul nr. 167/1958.
La data de 28.06.2012, prin Serviciul registratură pârâtul V. M. a depus la dosar un inscris prin care a arătat că nu a avut cunoștință de cele reclamate de reclamanta in ceea ce il privește pe fratele acestuia V. Șt..
A mai precizat că reclamanta a stat in pasivitate aproximativ 15 ani in ceea ce privește locul de veci din Cimitirul Șirineasa și o gharsonieră.
La data de 18.09.2012, reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției neacceptării succesiunii, motivând că a acceptat succesiunea și s-a comportat ca o bună moștenitoare, a plătit impozitul pentru imobil, a efectuat lucrări de reparații, iar după decesul mamei sale s-a prezentat la notar pentru a accepta expres moștenirea. A mai precizat că și-a însușit o parte din bunurile deținute exclusiv de defunct.
Instanța a dispus emiterea unei adrese către BNP Defta Emil, pentru a înainta actele care au stat la baza emiterii certificatului de moștenitor nr. 42/22.05.2001, răspunsul fiind înaintat la dosar, la data de 09.05.2012.
Prin sentința civilă nr.16322/13.11.2012 pronunțată de Judecătoria Craiova a fost respinsă excepția neacceptării în termen a succesiunii invocată de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. M. E., împotriva pârâților V. M. și V. A..
A fost anulat certificatul de moștenitor nr. 42/22.05.2001 emis de Biroul Notarului Public Defta Emil.
Au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocat.
A fost respinsă cererea formulată de pârâta V. A. privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ca neintemeiată.
S-a luat act că pârâtul V. M. nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că la data de 13.11.1997 a decedat autorul V. I., conform certificatului de deces seria DZ nr. 250981 (fila nr. 33 din dosar), în urma decesului acestuia fiind dezbătută succesiunea și emis un certificat de moștenitor nr. 42/22.05.2001. Potrivit acestui certificat de moștenitor, moștenitorii legali ai defunctului V. I. sunt V. Șt., în calitate de frate și străin de moștenire, prin renunțare pârâtul V. M., în calitate de frate.
Numitul V. Șt. a decedat la data de 30.08.2007, pârâta V. A. fiind singura moștenitoare așa cum reiese din adresa nr. 129456/05.06.2012 emisă de Serviciul Public Comunitar de Evidență a Persoanelor Craiova și a precizărilor orale de la termenul din data de 26.06.2012.
Din analiza actelor de stare civilă depuse la dosar, instanța a reținut că autorul V. I. a avut doua fiice: V. N., decedata și ea la data de 08.01.1993 (fila 15) și reclamanta A. (V.) M. E., născută la data de 22.08.1970 (fila 14).
Prin sentința civilă nr. 6821/01.08.1988 pronunțată de Judecătoria Craiova in dosarul nr. 13459/1987 s-a admis acțiunea de divorț intentată de numita V. M. și s-a dispus desfacerea căsătoriei inregistrată la data de 03.09.1969 la starea civilă din Craiova dintre V. M. și V. I..
La eliberarea certificatului de moștenitor contestat în cauză, nu au fost citați însă toți moștenitorii cu vocație succesorala legală generală la moștenirea lui V. I., respectiv reclamanta A. (V.) M. E., în calitate de descendent de gradul I.
Potrivit art. 651 C.civ., succesiunile se deschid prin moarte. Succesiunea de pe urma defunctului Văduva Ion s-a deschis, prin urmare, pe data de 13.11.1997. În lipsa unui testament, prin prisma dispozițiilor din Codul civil privitoare la devoluțiunea legală, persoane cu vocație legală generală la moștenirea lăsată de V. I. au rămas rudele în linie dreapta descendenta și ascendenta, în mod nelimitat în grad, iar în linie colaterală până la gradul al IV-lea inclusiv. Aceasta nu înseamnă că toate aceste rude, împreună și deodată, vor culege moștenirile lăsate de defuncți, căci vocația lor este numai generală, potențială, vizând posibilitatea de principiu a acestor persoane de a moșteni, prin efectul legii, patrimoniul persoanei decedate. Vocația lor concretă de a culege efectiv aceste moșteniri este determinată prin devoluțiunea succesorală legală, legea instituind o anumită ordine de chemare legală la moștenire.
Cum, ca principiu de ordine publică, legea precizează că nimeni nu este obligat a face acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine (art.686 C.civ.), chiar în cadrul aceleiași clase de moștenitori vocația generala se transformă în vocație concretă prin manifestarea expresă sau tacită a succesibilului de a culege moștenirea.
Pentru a stabili cadrul procesual, instanța a analizat și modalitatea în care se derulează procedura succesorală în fața notarului public.
Legea nr. 36/1995, Legea notarilor publici și a activității notariale reglementează în Capitolul V, Secțiunea a III-a, articolele 69-85(în forma în vigoare la data eliberării certificatului de moștenitor a cărui anulare se solicită), procedura succesorală.
Articolul 69 alineatul 1 stipulează că procedura succesorală notarială se deschide, după caz, la cererea oricărei persoane interesate, a procurorului, precum și a secretarului consiliului local al localității în raza căreia defunctul și-a avut ultimul domiciliu, atunci când are cunoștință că moștenirea cuprinde bunuri imobile, iar potrivit articolului 72, după ce constată că este legal sesizat, notarul public înregistrează cauza și dispune citarea celor care au vocație la moștenire, iar dacă există testament, citează și pe legatari și executorul testamentar instituit.
Deși în acest text legal nu se precizează ce fel de vocație ar trebui să aibă moștenitorii ce urmează a fi citați, din interpretarea sistematica a tuturor textelor legale din capitolul rezervat procedurii notariale, instanța a reținut că se referă la toți moștenitorii cu vocație succesorală generală la moștenirea lui de cuius, adică la toate rudele în linie dreapta, nelimitat în grad, si la colaterali, până la gradul patru.
Articolul 73 alineatul 1 dispune ca, în cadrul procedurii succesorale, notarul public stabilește calitatea moștenitorilor și legatarilor, întinderea drepturilor acestora, precum și compunerea masei succesorale, urmând ca pe bază de declarație sau probe administrate în cauză se va stabili daca succesorii au acceptat succesiunea în termenul legal.
Articolul 88 alineatul 1 arată că cei care se consideră vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor pot cere instanței judecătorești anularea acestuia și stabilirea drepturilor lor, conform legii.
În cauza de față, reclamanta a solicitat anularea certificatului de moștenitor eliberat de Biroul Notarului Public Defta Emil pentru nesocotirea prevederilor art. 88 din Legea nr. 36/1995, privind citarea părților.
Legea nu instituie o sancțiune expresă pentru eliberarea certificatului de moștenitor cu nesocotirea normelor privind citarea tuturor moștenitorilor cu vocație succesorală. Nu s-ar putea susține însă că încălcarea acestor prevederi legale ar rămâne fără sancțiune. În acest caz, devine aplicabil regimul nulităților virtuale, în sensul că actul se va declara nul numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea sa.
În acest caz, vătămarea constă în privarea persoanelor respective de drepturile lor asupra moștenirii respective. Cum, în lumina celor analizate anterior, reclamanta nu a fost citată la emiterea certificatului de moștenitor de pe urma autorului V. I., acesta justifica o vătămare prin emiterea certificatului de moștenitor a cărui nulitate se solicită.
Pe cale de consecință, reclamanta care și-a dovedit, prin actele de stare civilă depuse la dosar, calitatea de succesor cu vocație legală generală la moștenirea autorului Văduva Ion, este una din persoanele vătămate prin emiterea certificatului de moștenitor contestat, atât timp cât ea nu a fost chemata la dezbaterea succesorală în urma căreia a fost emis eliberat acest certificat de moștenitor.
Acesta este și motivul pentru care instanța a reținut la acest termen de judecată cauza spre soluționare, găsind ca inutilă administrarea probei cu interogatoriu și a probei testimoniale in ceea ce privește excepția neacceptării in termen a succesiunii defunctului Văduva Ion.
Or, atât timp cât în cauză a fost probată existența cel puțin a unui moștenitor cu vocație legală succesorală generală la moștenirea autorului, anume reclamanta, moștenitor ce nu a fost chemat la dezbaterea succesorală notarială a moștenirii defunctului V. I., fiind astfel vătămat în drepturile sale, potrivit art. 88, alin. 1 din Legea nr. 36/1995, instanța va dispune anularea certificatului de moștenitor nr. 42/22.05.2001 emis de BNP Defta Emil, urmând ca în temeiul art. 88 alin. 2 din același act normativ, notarul public să emită un nou certificat, la care să participe toti moștenitorii legali ai defunctului V. I., inclusiv reclamanta A. (V.) M. E..
Totodată, instanța a apreciat ca neîntemeiate susținerile pârâtei V. A., în calitate de moștenitor al numitului V. Șt. în sensul că reclamanta nu a acceptat în termenul legal succesiunea autorului V. I., având în vedere faptul că, chiar reale fiind aceste din urma susțineri, acest fapt nu exonerează notarul public în fata căruia se desfășoară procedura succesorală notarială de a chema la dezbateri toți moștenitorii cu vocație legală generală, urmând ca în cadrul acestei proceduri să se stabilească care dintre aceștia a acceptat succesiunea autorului, ori după caz, a renunțat expres la aceasta moștenire.
În plus, aceasta soluție a instanței de anulare a certificatului de Moștenire nr. 42/22.05.2001 nu este de natură a provoca nicio vătămare pârâților, atât timp cât in cadrul procedurii dezbaterii succesorale au posibilitatea de a invoca excepția neacceptării in termen a succesiunii autorului V. I. de către reclamanta A. (V.) M. E., urmând a fi administrate probe în acest sens.
Mai mult, instanța a reținut și recunoașterea pretențiilor de către pârâți, prin întâmpinările depuse la dosar.
In ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta V. A. prin întâmpinare, instanța reține că acesta a renunțat la excepție, in urma răspunsului la întâmpinare depusă de către reclamanta A. (V.) M. E. la termenul din 18.09.2012.
Pe cale de consecință, instanța a admis acțiunea dedusă judecății, dispunând anularea certificatului de moștenitor nr. 42/22.05.2001 emis de BNP Defta Emil.
Sub aspectul cheltuielilor de judecată, potrivit art. 274 C.proc.civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, această obligație avându-si sorgintea în culpa procesuală, dovedită prin aceea că a pierdut procesul.
Potrivit art. 275 din C.proc.civ. " pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va mai putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, , afară numai dacă a fost pus in întârziere înainte de chemarea in judecată";.
Pentru ca pârâtul să evite obligarea la plata cheltuielilor de judecată se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiții: pârâtul trebuia să recunoască pretențiile reclamantului, recunoașterea trebuie să fie făcută la prima zi de înfățișare in fața primei instanțe, recunoașterea să aibă loc in acele litigii in care pârâtul poate să recunoască pretențiile reclamantului, pârâtul că nu fi fost pus in întârziere înainte de sesizarea instanței sau să nu fie de drept in întârziere.
Analizând prima condiție, aceea privind recunoașterea pretențiilor reclamantului, instanța reține că aceasta nu este îndeplinită. Astfel, nu interesează modalitatea în care se realizează această recunoaștere, respectiv prin mărturisire, achiesare, întâmpinare sau interogatoriu, însă manifestarea de voință în sensul recunoașterii trebuia să fie neîndoielnică.
Instanța a reținut în ceea ce o privește pe pârâta V. A. că a precizat în cuprinsul întâmpinării depuse la data de 26.06.2012 că în situația în care instanța va trece peste excepțiile invocate să se ia act că nu a avut cunoștință de demersurile întreprinse de tatăl său și că recunoaște procedura pretențiile solicitate pentru a nu fi obligată la cheltuielile de judecată, raportat la dispozițiile art. 275 din Cod proc civ.
Aceleași susțineri au fost formulate și de pârâtul V. M. prin notele de înscrisul depus la data de 28.06.2012 prin serviciul registratură.
Instanța a reținut că aceste recunoașteri ale pârâților nu îndeplinesc condițiile prevăzute de dispozițiile art. 275 din Cod proc civ, în sensul că recunoașterea nu este neîndoielnică. In aceste condiții este inutilă analiza celorlalte condiții pentru evitarea obligării pârâților la plata cheltuieli de judecată.
Instanța a constatat culpa procesuală a pârâților, dovedită prin aceea ca au pierdut procesul, și având în vedere cererea reclamantei de obligare la plata cheltuielilor de judecată dovedite prin plata onorariului avocat (chitanțele nr. 21 din 05.06.2012 și nr. 17 din 10.04.2012, in temeiul art. 274 C.proc.civ., instanța a obligat pârâții la plata sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
In ceea ce privește solicitarea pârâtei V. A. privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, față de soluția de admitere a cererii de chemare in judecată, instanța a respins-o ca neîntemeiată.
In temeiul art. 274 din Cod proc civ, instanța a luat act că pârâtul V. M. nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții V. A. și V. M., criticând-o sub aspectul soluției de obligare a lor la plata cheltuielilor de judecată.
În recursul declarat de pârâta V. A. se arată că instanța a încălcat dispozițiile art.275 C.proc.civ atunci când a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă; prin întâmpinare, pârâta a arătat că e de acord cu pretențiile reclamantei, fapt menționat și în considerentele sentinței; instanța a interpretat în mod greșit art.275 C.proc.civ, reținând că recunoașterea nu este neîndoielnică, încălcând astfel principiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".
În recursul declarat de pârâtul V. M. se arată, de asemenea, că instanța a încălcat dispozițiile art.275 C.proc.civ, față de întâmpinarea depusă la dosar.
Recursurile sunt nefondate.
Instanța de fond a interpretat și aplicare în mod corect dispozițiile art. 275 C.proc.civ, având în vedere actele de procedură scrise depuse de cei doi pârâți la dosar și poziția procesuală exprimată prin intermediul acestora.
Într-adevăr, în speță nu poate fi vorba despre vreo recunoaștere neîndoielnică a pretenției deduse judecății de reclamantă, întrucât o asemenea recunoaștere ar fi echivalat cu o achiesare la starea de fapt și de drept afirmată de aceasta prin cererea de chemare în judecată formulată în condițiile art.112 C.proc.civ. Dimpotrivă, prin întâmpinarea formulată de pârâtă la data de 26.06.2012 s-au ridicat excepția neacceptării succesiunii de către reclamantă și excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a ridicat o problemă de calificare a acțiunii și doar într-o teză subsidiară, ce viza fondul cauzei, s-a invocat o recunoaștere a pretențiilor, cu scopul vădit de a atrage beneficiul conferit de art. 275 C.proc.civ.
Nici poziția procesuală a recurentului pârât V. M. nu poate fi calificată drept o recunoaștere neîndoielnică și explicită a pretențiilor reclamantei, întrucât prin notele scrise din 28.06.2012 pârâtul a susținut că reclamanta a dat dovadă de pasivitate și că avea posibilitatea să verifice evidențele notariale, pentru ca, mai apoi, să invoce art..275 C.proc.civ, arătând că, pe fondul cauzei, recunoaște pretențiile reclamantei.
Or, finalitatea art..275 C.proc.civ. rezidă într-o exonerare legală a pârâtului de plata cheltuielilor de judecată, în situația în care acesta recunoaște necondiționat susținerile reclamantei, dreptul subiectiv afirmat de acesta; recunoașterea făcută de acest pârât în acest context este un veritabil act procesual de dispoziție, pentru că el este apt să pună capăt litigiului, iar rațiunea pentru care legiuitorul a instituit această iertare de plata cheltuielilor de judecată constă tocmai în încurajarea formulării unei poziții procesuale sincere, apte să faciliteze stingerea litigiului.
Așa fiind, în speță nu se pune problema aplicării principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", ci a principiului "ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex", iar cum rațiunea textului de lege analizat nu mai subzistă în situația unei recunoașteri prin care nu se tinde spre stingerea litigiului (ci doar spre evitarea cheltuielilor de judecată), el nu devine incident.
Față de cele expuse, în temeiul art.312, alin.1 raportat la art.3041 C.proc.civ, recursul va fi respins ca nefondat.
În temeiul art.274 C.proc.civ, fiecare din cei doi recurenți va fi obligat la plata a jumătate din cheltuielile efectuate de intimată în această fază a procesului, în considerarea faptului că fiecare a formulat o cerere de recurs separată, prin care a tins spre apărarea propriei poziții procesuale.
| ← Decizie civila. Jurisprudență Chemare în judecată (acţiuni,... | Recurs respins ca nefondat declarat împotriva hotărârii prin... → |
|---|
