TESTAMENT. CONSIMTAMANT. VICIU. CAPTATIE SI SUGESTIE. LEGAT DE UZUFRUCT AL ÎNTREGII MOŞTENIRI. CALIFICARE.
| Comentarii |
|
Faptul că legatara uzufructului universal l-a îngrijit pe testator în ultima boală de care acesta a decedat şi că prezenţa ei o timora pe reclamantă nu duce la concluzia vicierii voinţei mortis-causa, mai ales că din dispoziţiile martorilor rezultă absenţa oricăror manopere dolosive.
(Judecătoria Cluj-Napoca, sent. civ. nr. 359 din 14 ianuarie 1997)
INSTANŢA
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 5 aprilie 1996, reclamanta O.E. a chemat în judecată pe pârâţii A.V.A. şi S.V., în asistarea pârâtului de rândul 1 - minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, - şi în reprezentarea legală a minorului A.E.V., solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să dispună anularea certificatului de moştenitor nr. 46/ 1996, eliberat de notar public L.M.C., la 5 februarie 1996, cu radierea din Cartea funciară a înscrierii făcute în baza acestuia, sub nr. 2061/1996, să constate că masa succesorală rămasă după defunctul A.F.V., decedat la data de 14 septembrie 1995, cu ultimul domiciliu în Cluj-Napoca, str. C. Brâncuşi nr. 167, ap. 27, se compune din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Cf. Brâncuşi nr. 167, ap. 16, înscris în c.f. 114284 Cluj, nr. top. 13996/1/S/XVI, să constate că la această masă succesorală au vocaţie reclamanta O.E. şi minorii A.V.A. şi A.E.V., în temeiul testamentului autentificat sub nr. 2968/93/13 martie 1995, de notariatul de Stat Judeţean Alba cu înscrierea în Cartea funciară a drepturilor obţinute şi cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea cererii sale, reclamanta a învederat instanţei că defunctul a testat întreaga sa avere în favoarea copiilor săi minori şi a reclamantei, iar la dezbaterea succesorală notarială s-au urmat principiile devoluţiunii legale a moştenirii, fără a se lua în considerare existenţa testamentului invocat mai sus, astfel că prin certificatul de moştenitor nr. 46/1996 s-a constatat calitatea de succesori legali, în calitate de descendenţi de gradul întâi a minorilor A.V.A. şi A.E.V.
Pârâţii, în şedinţa publică din 25 iunie 1996, au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, solicitând instanţei respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată şi admiterea cererii reconvenţionale în sensul anulării testamentului autentificat sub nr. 2968/93/13 martie 1995, pentru vicierea prin doi sub forma captaţiei şi sugestiei a consimţământului defunctului la încheierea acestuia, cu obligarea reclamantei la cheltuieli de judecată.
în motivarea cererii reconvenţionale, pârâţii au arătat că reclamanta l-a determinat pe defunct să o instituie ca legatară folosind manevre viclene şi frauduloase, concretizate în îndepărtarea defunctului de copiii săi, cărora nu le-a permis să-l viziteze cât timp se afla în spital.
Analizând - în lumina probelor administrate în cauză - cererile formulate de părţi, instanţa reţine următoarele:
Prin testamentul autentificat sub nr. 2968/93/ în 13 martie 1995, de către Notariatul de Stat Judeţean
Alba, defunctul A.F.V., decedat la data de 14 septembrie 1995, a instituit ca legatari asupra averii sale mobile şi imobile, astfel: dreptul de proprietate în cote-părţi egale de 1/2 parte fiecare copiilor săi minori A.V.A. şi A.E.V., iar dreptul de uzufruct viager în favoarea surorii sale O.E.
în data de 11 martie 1996, - deci încadrându-se în termenul de acceptare a succesiunii prevăzut de art. 700 Cod civil, de 6 luni, - reclamanta O.E., prin declaraţia autentificată sub nr. 510/11.03.1996 de către Notar Public C.G., a acceptat în mod expres succesiunea defunctului.
Fără a se ţine seama la dezbaterea notarială a succesiunii de testamentul întocmit de defunct, ci urmându-se principiile devoluţiunii legale a succesiunii, notarul public L.M.C. a eliberat certificatul de moştenitor nr. 46/1996, constatând calitatea de moştenitori legali a celor doi minori, în cote de 1/2 parte fiecare privind imobilul sus-menţionat, cuprins în masa succesorală.
Din probele testimoniale administrate în cauză, respectiv declaraţiile martorilor R.A., şi Ş.S., reiese că defunctul a locuit înainte de deces la sora sa, reclamanta O.E., care - defunctul fiind foarte bolnav - l-a îngrijit, întrucât fosta soţie şi copiii săi s-au dezinteresat total de el şi nu l-au vizitat nici cât timp fusese internat în spital, nici după externare. De asemenea, martorii au mai învederat instanţei că au aflat personal de la defunct că acesta vroia să lase moştenire apartamentul copiilor săi, însă - pentru a preveni o posibilă înstrăinare a imobilului de către fosta soţie, defunctul temându-se de acest lucru întrucât aceasta devenise şomeră - lăsând sorei sale administrarea imobilului, martorii arătând că aceasta a fost voinţa personală a defunctului şi nici un moment reclamanta nu l-a influenţat în vreun fel în luarea acestei decizii.
De asemenea, din interogatoriul luat pârâtei S.V. reiese că motivul pentru care nu l-au vizitat pe defunct la spital era acela că reclamanta o timora, situaţie care, chiar de s-ar fi dovedit adevărată, nu echivalează cu o îndepărtare a defunctului de copiii săi, formă sub care susţine pârâta de rândul 2 că s-a realizat captaţia şi sugestia în privinţa defunctului.
Faţă de aceste considerente, instanţa apreciază acţiunea reclamantei ca întemeiată, urmând a o admite şi va respinge cererea reconvenţională a pârâţilor, ca netemeinică. în consecinţă, instanţa urmează ca, în baza art. 88 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, să dispună anularea certificatului de moştenitor nr. 46/1996 eliberat de Notar Public L.M.C. la data de 5 februarie
1996.
în temeiul art. 22 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 7/1996 va dispune în consecinţă, radierea din c.f. 114284 Cluj, nr. top. 13996/1/S/XVI a întabulării efectuate sub
B.2,3, în baza încheierii de întabulare nr. 2061/1996.
în temeiul art. 111 Cod procedură civilă şi art. 650 Cod civil, va constata că masa succesorală rămasă după defunctul A.F.V., decedat la 14 septembrie 1995, cu ultimul domiciliu în Cluj-Napoca, se compune din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. C. Brâncuşi nr. 167, ap. 16, înscris în c.f. 114284 Cluj, nr. top. 13996/1/S/ XVI.
în temeiul art. 800, 805, 858 şi 887 Cod civil, instanţa va constata că, în temeiul testamentului
autentificat sub nr. 2968/93 din 13 martie 1995 de către Notariatul de Stat Judeţean Alba, la această masă succesorală au vocaţie reclamanta O.E. şi minorii
A.V.A. şi A.E.V., după cum urmează: în favoarea minorilor dreptul de nudă proprietate în cote părţi egale de 1/2 parte fiecare şi reclamanta O.E., dreptul de uzufruct viager.
în consecinţă, în temeiul art. 22 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 7/1996 va dispune înscrierea în c.f. nr. 114284 Cluj, nr. top. 13996/1/S/XVI a drepturilor de proprietate ale minorilor A.V.A. şi A.E.V. în cote egale de 1/2 parte fiecare şi a dreptului de uzufruct viager în favoarea reclamantei O.E.
Aflându-se în culpă procesuală, pârâţii urmează a fi obligaţi, în baza art. 274 Cod procedură civilă, să achite reclamantei suma de 128.620 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
COMENTARIU
Sentinţa Judecătoriei Cluj-Napoca mai sus redată a fost confirmată atât în apel1*, cât şi în recurs. Vom încerca să dezvoltăm două interesante probleme de drept pe care le pun captaţia şi sugestia - ca forme de doi specifice liberalităţilor (I) şi calificarea legatului ca uzufruct al întregii moşteniri (II).
(I) “Principiul de a dispune de bunurile sale prin dispoziţiuni testamentare sau cu titlu gratuit în limitele legii are drept bază în drept existenţa unei voinţe libere a testatorului. Imediat ce această voinţă este viciată, testamentul nu mai este oglinda exactă a modului cum defunctul a voit să-şi împartă avutul.”
Practica judiciară românească în materie testamentară este relativ redusă după 1948. Am observat însă că dintre motivele invocate pentru desfiinţarea actului mortis causa, deosebit de frecvent apar cele legate de voinţa testatorului: lipsă de discernământ, violenţă exercitată de beneficiarii legatelor (sau de un terţ în favoarea acestora), respectiv dol. Este azi un bun câştigat concluzia că absenţa unei voinţe conştiente şi vicierea acesteia nu se pot suprapune5*. Nu putem face aceeaşi constatare în privinţa accepţiunii ce se dă noţiunilor de sugestie şi captaţie.
Astfel, într-o opinie, acestea desemnează diversele acte de atenţie interesată faţă de persoana dispunătorului, ce sunt sancţionabile numai în măsura în care sunt desfăşurate în manieră dolosivă. S-a exprimat însă şi o altă poziţie: sugestia şi captaţia sunt însăşi forma specifică pe care o îmbracă dolul în materie de liberalităţi7'. Inexistenţa unei viziuni unitare şi precise se poate datora absenţei unei formulări legale ce să precizeze conceptele. Există însă un punct unanim angajat: noţiunea de doi.
1.Teoria dolului a fost dezvoltată în dreptul roman clasic, în contextul unei ample reforme a vechiului ius civile întemeiată pe ideile de echitate şi de utilitate socială. Apărut iniţial ca delict pretorian, este consacrat ca viciu de consimţământ în epoca lui Iustinian (alături de violenţă). Aplicarea consecventă de către jurisconsulţi a imperativului bunei-credinţe în actele juridice a dus la transferarea dolului din domeniul responsabilităţii delictuale pe terenul răspunderii contractuale; în final, dreptul clasic roman a construit un concept de doi cu aplicabilitate generală, înţelegând prin acesta orice manifestare incompatibilă cu principiul bunei-credinţe şi care trebuie sancţionată9'.
Validitatea consimţământului testatorului este analizată în dreptul nostru prin trimitere la art. 953 şi urm. C. civ. - ca texte de drept comun. După părerea noastră, această soluţie nu este cea mai potrivită, ea izvorând dintr-o dublă inexactitate:
- prima aparţine legiuitorului francez, care a plasat teoria generală a actului juridic civil în capitolul relativ la contracte. Redactorii Codului civil (urmând o concepţie tradiţională romană ce nu-şi mai găsea justificare în secolele XVIII-XIX) nu întrevedeau posibilitatea de a se naşte o obligaţie prin manifestare unilaterală de voinţă. Analiza problematicii a fost redusă la materia convenţiilor - de unde tentaţia de a ridica textele respective la rang de drept comun;
- a doua eroare ţine de viziunea de ansamblu asupra testamentului: prin felul în care a apărut ca instituţie juridică şi prin evoluţia sa ulterioară, acesta beneficiază de un tratament aparte. Ni se pare de aceea inadecvată asimilarea sa cu alte acte juridice (uni- sau bilaterale) şi cu atât mai mult “împrumutarea” unor reglementări din domeniul contractual.
In concluzie, credem că dolul în materia examinată ar trebui evaluat nu prin trimitere la texte guvernând instituţii de care testamentul se deosebeşte esenţial, ci apelând (în tăcerea legii) la un principiu fundamental al dreptului civil: buna-credinţă. De aici derivă obligaţia generală, formulată încă din dreptul roman, de abstenţiune de la orice doi: purgari omni dolo.
Aceasta considerăm a fi baza teoretică cea mai potrivită pentru analizarea oricăror litigii concrete. Se va vedea în continuare că pornind de pe această bază vom putea clarifica accepţiunea şi importanţa ce poate fi acordată noţiunilor (importate din vechiul drept francez) de captaţie şi sugestie, precum şi sancţionarea lor în practică. Poziţia pe care ne situăm este în concordanţă cu textele Codului civil1; art. 1082, 1085, 1086, 1528, 1540, 1638 vorbesc de dolul în executarea obligaţiei, deşi art. 960 alin. 1 se referă numai la manoperele viclene din momentul contractării - soluţie ce o putem explica numai recurgând la principiul fundamental al bunei credinţe. Poziţia noastră concordă şi cu orientarea adoptată în practica şi doctrina civilă şi comercială din Franţa şi România. Reluând în fond concluziile jurisconsulţilor romani, se face o aplicare cu caracter general a conceptului de doi, ca instrument sancţionator al oricărei încălcări a principiului bunei credinţe. Din nou, deşi art. 960 vizează numai maşinaţiunile uneia din părţi şi desfăşurate cu ocazia încheierii convenţiei, s-a ajuns la conturarea unei obligaţii precontractuale de informare în sarcina, câteodată, a ambelor părţi, ce persistă şi pe parcursul executării obligaţiilor; în materie de liberalităţi voinţa poate fi viciată (şi) prin dolul exercitat de un terţ - ceea ce, repetăm, nu este o derogare de la art. 960, ci o aplicare a principiului de drept civil mai-sus enunţat.
2. Efortul de modernizare legislativă a societăţii româneşti a dus la adoptarea în anii ’60 ai secolului XIX a principalelor coduri franceze. Până la elaborarea comentariilor autohtone, unica sursă de explicare a noului cod civil a constituit-o literatura franceză (în special Baudry-Lacantinerie şi Laurent). Astfel se explică existenţa în dreptul nostru civil a noţiunilor de captaţie şi sugestie: concepte construite înainte de 1804 prin (re)interpretarea textelor romane, tradiţional păstrate în practica judiciară. Deşi Codul Napoleon nu le-a reglementat, au fost preluate din tratatele franceze la care practicienii români au recurs.
Sensul lor corect şi complet este anevoie şi inutil de reconstituit, o atare încercare fiind abandonată chiar de doctrina franceză actuală. Importantă ne apare protejarea eficace a voinţei testatorului, astfel că ne propunem să cercetăm ce se mai poate înţelege astăzi prin respectivele noţiuni. Am încercat anterior să subliniem caracterul aparte, distinct, al actului testamentar; specificitatea de configuraţie se răsfrânge asupra întregului său regim juridic. în consecinţă, acţiunile neloiale ce tind să înşele dispunătorul constituie» categorie aparte a noţiunii generice de doi. Pentru a înlesni identificarea lor, teoria le îmbracă în haina (“ajustată” în timp) a sugestiei şi captaţiei.
3. Conturat fiind cadrul teoretic, se pune problema identificării în concret a manoperelor în discuţie. Impresia de confuzie ce am sesizat-o analizând definiţiile date sugestiei şi captaţiei persistă şi asupra acestui punct; mai mult, o serie de rezumate de practică judiciară se mulţumesc să repete nişte fraze “consacrate”: captaţia constă în manopere dolosive şi mijloace frauduloase folosite în scopul de a câştiga încrederea dispunătorului şi a înşela buna credinţă a acestuia pentru a-l determina să-i doneze un bun, ori de a fi gratificat prin testament. Sugestia se exercită prin mijloace ascunse şi tendenţioase în scopul de a sădi în mintea dispunătorului ideea de a face o donaţie sau un legat pe care nu l-ar fi făcut din proprie iniţiativă ... ş.a.m.d. S-a ajuns astfel la un set de propoziţii stereotipe care nici nu luminează mulţumitor problemele, nici nu dau cititorului şansa de a vedea exemple concrete de doi în materie de liberalităţi. Aspectul acesta a fost sesizat în doctrină şi s-a încercat conturarea unei distincţii mai clar şi mai just ilustratel.
în direcţia astfel deschisă, pornim de la faptul că în dreptul nostru civil regula este moştenirea legală: legiuitorul valorifică afecţiunea şi cooperarea prezumată a exista în familie sau în general între rudele de sânge. Dispoziţiile cu titlu gratuit sunt analizate ca derogări atent reglementate. Orice manevră izvorâtă din cupiditate prin care, în mod neloial şi obstrucţionist, se convinge o persoană să tulbure ori să înfrângă prin liberalităţi ordinea succesorală de drept comun sau să schimbe destinaţia intenţiilor sale generoase constituie o comportare dolosivă, reunită sub numele de sugestie şi captaţie). Este vorba deci de un proces unic care, pentru a fi mai uşor individualizat practic, este disecat teoretic în două noţiuni. Prima vizează discreditarea erezilor legali (sau a persoanelor iniţial vizate pentru gratificare), iar captaţia îi urmează inseparabil, canalizând generozitatea dispunătorului spre autorul dolului ori spre un terţ).
In concret, victime cad mai frecvent persoanele slăbite de vârstă sau de boală şi/sau care fac liberalităţi fără a recurge la ajutorul ori sfatul unui notar (daruri^anuale, testamente olografe). Arsenalul de convingere este variat, depinzând în final de situaţia individuală a înşelatului şi de imaginaţia subversivă a autorului dolului. Sugestia şi captaţia pot consta în izolarea victimei pentru a deforma contactul ei cu lumea exterioară (convingerea în sensul de a rămâne în casă pentru a se păzi de hoţi sau de boli, interceptarea corespondenţei, împiedicarea rudelor şi prietenilor de a-i face vizite etc.); invocarea abilă a unor neadevăruri defăimătoare la adresa celor care în mod normal ar urma să culeagă bunurile; etc., manopere dolosive coroborate cu o sumă de atenţii interesate prin care se stimulează gratificarea viciată.
într-o cauză, pârâtul-călugăr grec la muntele Athos observase slăbiciunea vârstei înaintate a antecesoarei reclamanţilor şi deosebita ei evlavie. în consecinţă, profitând şi de furtul căruia aceasta îi fusese recent victimă, i-a insuflat temerea că rudele o vor pune sub interdicţie şi îi vor sustrage considerabila sa avere. S-a ajuns astfel ca respectiva persoană să se zăvorască în casă, acceptând pe lângă ea doar pe un diacon fin de botez - în fapt, complice al pârâtului. La defăimările la adresa rudelor s-au adăugat cele privind biserica ortodoxă română; călugărul a reuşit să o convingă că numai biserica greacă poate să asigure credincioşilor mântuirea şi viaţa veşnică, astfel că s-a ajuns la redactarea unui testament ce instituia pe grec legatar universal, mănăstirea de unde venise - legatară particulară a celei mai valoroase moşii a dispunătoarei, iar diaconul - legatar al unei sume de bani. Instanţa a anulat testamentul pentru captaţie şi sugestie. Ni se pare corectă distincţia operată de judecători; testatoarea nu era lipsită de discernământ, ci slăbiciunea inerentă senectuţii a fost speculată prin manopere dolosive. Pârâtul a sugestionat-o prin afirmaţii mincinoase şi calomnii să se cvasi-izoleze de rude; apoi, prin înscenări, i-a indus convingerea că este un om sfânt aparţinând singurei biserici veritabile, captându-i voinţa de a-i conferi vocaţie la universalitatea averii.
într-o altă cauză, testatoarea suferind de cancer în ultimul stadiu intenţiona să lase averea unei mătuşi (unica rudă ce o avea) în uzufruct viager, urmând ca la moartea acesteia bunurile să fie întrebuinţate în diverse scopuri de interes obştesc. Medicul care a îngrijit-o în ultimele trei luni şi jumătate de boală a ştiut să se facă indispensabil: s-a mutat urgent în chiar casa vecină, stătea ore în şir închis în camera bolnavei şi nu lăsa să intre pe oricine. Sub motivul calmării durerilor, administra excesiv pacientei morfină, pentru a putea căuta în voie prin dulapuri şi sertare. A reuşit în final să convingă testatoarea să-l instituie pe fratele său ca legatar universal, cu uzufruct viager pentru mătuşă şi aceeaşi destinaţie finală a bunurilor; însă ultima frază prevedea că fratele “va putea modifica aceste obligaţiuni (întrebuinţarea averii în scopuri caritabile - n.ns.) cum va crede”. Instanţa a constatat nulitatea testamentului reţinând sugestia şi captaţia (prezumate de altfel de art. 810) şi arătând că legatarul este un interpus spre care defuncta nu avea nici un motiv plauzibil de a-şi îndrepta afecţiunea (art. 812). Pe lângă aceasta, în cauză s-a probat sustragerea unor efecte de comerţ de către medic: acestea parveniseră dispunătoarei, pârâtul obţinuse cheile de la casa cu bani iar fratele instituit făcuse imprudenţa de a gaja unul din titluri cu trei săptămâni înainte de deschiderea succesiunii).
Aplicaţiile concrete ce le-am relatat ilustrează caracterul specific al dolului testamentar şi faptul că reţinerea sugestiei şi captaţiei depind în final de aprecierea în fapt. Aşa cum s-a arătat, “comportamentul în sine trebuie să fie anormal: dacă este prin el însuşi convenabil, mârşăvia mobilelor sale nu ajunge pentru a face din acesta un doi”. De exemplu, relaţiile de concubinaj între testator şi persoana instituită nu conduc automat la anulare.
4. Ultima speţă relatată mai sus aducea în atenţie prezumţia absolută de sugestie şi captaţie instituită de art. 810: “Doctorii în medicină sau chirurgie, ofiţerii de sănătate şi spiţerii, care au tratat pe o persoană în boala din care moare, nu pot profita de dispoziţiile între vii sau testamentare, ce dânsa a făcut-o în favoare-le în cursul acestei boli. [...]Aceleaşi reguli sunt aplicabile în privinţa preoţilor”. Aplicarea îi fusese respinsă în prima cauză, deoarece testatoarea murise de moarte bună - nefiind deci asistată de călugărul grec în cursul ultimei boli.
Textul art. 810 conţine două nepotriviri. Farmaciştii contemporani nu mai asistă pacienţii preparându-le doctorii - aşa cum o făceau în trecut. în ce-i priveşte pe preoţi, incapacitatea fusese instituită de legiuitorul francez ca măsură îndreptată împotriva călugărilor iezuiţi care, în calitate de “directeurs de conscience”, persuadau pe cei aflaţi în preajma morţii captându-le averile. Dispoziţia legală era nepotrivită chiar şi realităţilor româneşti din secolul XIX28). în consecinţă, credem că prezumţia absolută de sugestie şi captaţie înprivinţa preoţilor şi farmaciştilor ar trebui astăzi abandonată. O parte a practicii pare să adopte acest punct de vedere. Astfel, într-o cauză s-a reţinut că preotul care a împărtăşit şi spovedit pe testator nu este lovit de incapacitate, pentru că ar fi fost necesar un contact mai des şi insistenţe repetate pentru a se ajunge la o influenţare a voinţei testatorului29*. De asemenea, fostul Tribunal Suprem a decis că incapacitatea de a fi gratificaţi îi loveşte şi pe farmacişti când îşi depăşesc atribuţiile şi efectuează tratamente ce în mod normal cad în competenţa medicilor).
(II) Dorinţa de a garanta confortul patrimonial al partenerului de viaţă se concretizează în practica testamentară prin gratificarea cu legate de uzufruct-universal viager. Sentinţa Judecătoriei Cluj-Napoca ne aduce în atenţie o situaţie analogă31): testatorul intenţiona să lase întreaga avere copiilor săi - minori încredinţaţi mamei prin hotărârea de divorţ; precaut, a dat bunurile în uzufruct viager surorii sale, preîntâmpinând astfel o înstrăinare a averii de către mama ajunsă între timp şomeră şi răsplătind totodată îngrijirile ce-i fuseseră acordate.
Natura juridică a legatului universal de uzufruct nu a fost disputată în speţă, însă ea constituie obiectul unei controverse susţinute. Soluţiile au variat; astăzi, practica şi - cu unele rezerve - doctrina franceză îl consideră legat cu titlu universal32*, pe când civiliştii români îl văd ca fiind unul particular. Ne raliem ultimei soluţii, căreia vom încerca să-i precizăm mai bine argumentele.
5. Controversa izvorăşte din impropria redactare a art. 610 C.civ.fr.: “Les legs fait par un testateur, d’une rente viagere ou pension alimentaire, doit etre acquitte, par le le gat ai re universel de l’usufruit dans son integralite, et par le legataire, ă titre universel d’usufruit, dans la proportion de sa jouissance, sans aucune repetiton de leur part” (subl.ns.). Redactorii Codului civil român au avut inspiraţia de a prelua în art. 550 formularea revizuită critic de către profesorul Victor Marcade: “Acel ce câştigă cu titlu gratuit un uzufruct universal, sau cu titlu universal, este dator a achita în proporţie cu folosinţa sa şi fără nici un drept de repetiţiune, legatele, pensiile alimentare şi veniturile rentelor perpetue sau pe viaţă care privesc asupra patrimoniului”.
Din păcate, o parte a practicii şi literaturii noastre a preluat frământările doctrinare şi jurisprudenţiale franceze - în loc să consulte mai atent codul. Interpretarea nepotrivită a art. 550 a fost cumulată cu aplicarea necorespunzătoare a art. 887-909. In acest fel, legatul de uzufruct al întregii moşteniri ar fi universal (sau cu titlu universal), deoarece:
- beneficiarul este ţinut la suportarea pasivului, ceea ce nu caracterizează un succesor particular;
- distincţia între cele trei specii de legate se face în funcţie de cantitatea de bunuri (drepturi) primite, indiferent de calitatea acestora.
Vom analiza pe rând aceste susţineri.
6. Prerogativele uzufructuarului sunt usus şi fructus (art. 517, 521-539).
Transpunându-le la un patrimoniu, titularul lor este în măsură să beneficieze de toate veniturile universalităţii. Ca urmare, orice uzufructuar va plăti sarcinile ordinare, considerate ca fiind aferente fructelor (art. 548) şi dobânzile sarcinilor extraordinare impuse proprietăţii (art. 549), ambele dacă au apărut pe parcursul folosinţei. Uzufructuarilor universali (cu titlu universal) al căror drept a fost gratuit constituit le incumbă şi obligaţia de a suporta datoriile: rentele viagere şi pensiile alimentare, considerate ca achitându-se din venituri (art. 550), precum şi dobânzile pasivului patrimonial (art. 552). în fine, “uzufructuarul e dator a plăti numai cheltuielile proceselor ce privesc folosinţa şi celelalte condamnaţiuni la care procesele arătate pot da naştere” (art. 5 5 3)37).
Examinând dispoziţiile codului civil (art. 893, 896 şi 909) se constată într-adevăr că, principial, numai continuatorii persoanei defunctului sunt ţinuţi la plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii. în consecinţă, s-a apreciat că legatarul uzufructului-universal ar fi succesor universal sau cu titlu universal, după caz).
în ce ne priveşte, credem că textele art. 548-553 nu fac decât să reglementeze obligaţiile uzufructuarului în privinţa laturii pasive a dreptului său39); ele izvorăsc din raţiuni de echitate, urmărind să repartizeze echilibrat între nudul proprietar şi posesorul lui usus şi fructus suportarea sarcinilor şi datoriilor. Ultimele sunt principial plătite de proprietar, dar, prin constituirea unui uzufruct universal (sau cu titlu universal) şi cu titlu gratuit41), el îşi vede în fapt drastic reduse posibilităţile economice de a satisface pe creditori. Ca urmare, legea obligă pe titularul dezmembrământului să contribuie în proporţie cu natura drepturilor sale (art. 550 şi 552), fară vreo intenţie de a-l transforma astfel în erede universal sau cu titlu universal.
în concluzie, obligaţia de suportare a pasivului şi calitatea de dobânditor universal se intercondiţionează. însă, la o analiză atentă a art. 550 şi 552 constatăm că îndatoririle uzufructuarului gratuit şi universal (sau cu titlu universal) sunt mai restrânse43). Obligarea unui legatar particular la plata datoriilor stă în puterea testatorului44); însă respectivul gest poate fi un simplu capriciu, pe când opţiunea exprimată de legiuitor în art. 550 şi 552 C.civ. este una motivată de prerogativele patrimoniale întinse ale uzufructuarului. Acestea se justifică prin situaţia particulară a uzufructului faţă de proprietatea dezmembrată, nicidecum prin vreo intenţie a legiuitorului de a califica legatul de uzufruct al unei moşteniri drept universal. Ruperea celor două texte din contextul general al art. 548-553 C.civ. şi preluarea necenzurată a discuţiilor generate de deficitarul art. 610 C.civ.fr. au putut naşte în dreptul nostru civil o falsă controversă.
“Caracterul universal al uzufructului (ar. 550,551,552) se referă la întinderea dreptului constituit, iar nu la natura intrinsecă a titlului din care dreptul derivă, iar contribuţia la plata datoriilor este o sarcină a veniturilor, iar nu o obligaţie derivând din natura legatului”.
7. La argumentele mai sus criticate s-a adăugat, tot după modelul francez, o interpretare exclusiv cantitativă a art. 894): dacă prin “moştenire” se înţelege deplina proprietate a averii defunctului, atunci “fracţiune a moştenirii” poate desemna uzufructul universalităţii (sau al unei părţi din aceasta). în consecinţă, legatul unei atare fracţiuni nu este universal, căci nu conferă vocaţie la totalitate, dar este cu titlu universal.
Eroarea soluţiei izvorăşte, după părerea noastră, dintr-o incompletă determinare a menirii transmisiunii succesorale. Vechiul drept roman (sec. VIII-I î.Hr.), prin prisma concepţiei primitive predominant religioase, înţelegea prin moştenire o continuare a persoanei defunctului; patrimoniul era situat în planul secund, fiind considerat o latură a personalităţii. Evoluţia ulterioară a dreptului roman a marcat impunerea semnificaţiei pecuniare a transmisiunii succesorale în dauna celei personale, dar a păstrat prin tradiţie expresia de “continuare a persoanei defunctului”. Sintagma, deşi golită de sensul iniţial avut, este folosită în dreptul modem pentru a desemna persoana ce succede cu vocaţie la totalitate. Vechiul drept roman instituia un moştenitor ce să perpetueze cultul privat al familiei. Dreptul contemporan, după modelul celui clasic şi postclasic roman, reglementează devoluţiunea succesorală pentru a asigura interesele pecuniare ale celor agreaţi de defunct şi ale creditorilor acestuia: de esenţa moştenirii este transmisiunea nudei proprietăţi (a atributului de dispoziţie) asupra ansamblului, indiferent că beneficiar este un moştenitor legal, unul testamentar sau statul - pentru succesiunile vacante.
în concluzie, expresia “continuă persoana defunctului” se traduce în contemporaneitate prin “primeşte dispoziţia averii succesorale”, pentru că transmisiunea succesorală s-a transformat dintr-o problemă de continuare a persoanei într-una de continuitate patrimonială.
Din această perspectivă, observăm că succesor universal va fi cel care are vocaţie cel puţin la dispoziţia întregii averi şi nu neapărat la “întreg”, la “bunurile” testatorului sau defunctului ori la “proprietatea” moştenirii. După cum arăta Dimitrie Alexandresco, legatul uzufructului-universal este particular “pentru că legatarul nu are vocaţiune la universalitatea bunurilor defunctului, deoarece el nu va avea niciodată nuda proprietate, ci numai folosinţa bunurilor defunctului [...]” (subl.ns.).
Revenind la art. 894 C.civ., cuvântul “moştenire” poate fi înţeles în sensul minim de abusus, de nudă proprietate a averii, nicidecum de dezmembrământ al proprietăţii. Parafrazând codul, legatul cu titlu universal poate avea ca obiect cel puţin dispoziţia (nuda proprietate) unei fracţiuni a moştenirii, ş.a.m.d. Astfel credem că se înfăţişează criteriul cantitativ şi calitativ de recunoaştere a unui legat cu titlu universal, iar uzufructul întregii averi nu poate constitui decât o dispoziţie testamentară cu titlu particular.
| ← Acţiune revocatorie (pauliană). Anulare contract... | Substituţie fideicomisară. Testament. Legate particulare.... → |
|---|
