STINGEREA OBLIGAŢIILOR PRIN COMPENSAREA LEGALĂ.
| Comentarii |
|
STINGEREA OBLIGAŢIILOR PRIN COMPENSAREALEGALĂ.
Compensarea legală este un mod de stingere a datoriilorreciproce până la concurenţa celei mai mici dintre ele, operândchiar şi în situaţia în care părţile nu o invocă în mod expres.
Întrucât modul de stingere a obligaţiilor este prevăzut delege, debitorul nu trebuie să formuleze în acţiunea creditorului ocerere prin care să invoce compensaţia, fiind suficient că aceastăoperaţiune juridică să fie invocată pe cale de apărare, în oricestadiu al procesului.
Constatând stingerea obligaţiilor prin compensare,instanţa va constata executarea obligaţiilor de plată, nu înraport de data la care s-a invocat compensarea, ci de data la careacestea au devenit scadente.
(Decizia civilă nr.180/R din 17 septembrie2004 a Curţii de Apel Piteşti).
Prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a obligatîn solidar pe pârâţi la plata despăgubirilor civile, precum şi să ridice de ladomiciliul reclamanţilor bunurile menţionate în procesele verbale încheiate la15 şi 16 februarie 2001, în caz contrar, fiind obligaţi la plata de daunecominatorii de către 100.000 lei/zi întârziere.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanţii sunt proprietariiimobilului din care, pe cale judecătorească, s-a dispus evacuarea pârâţilor,precum şi obligarea la plata sumelor de 32.291.974 lei despăgubiri civile şi12.054.583 lei cheltuieli de judecată, sume încă nepredate.
Pentru aceste sume, pârâţii, în apărare, au invocat intervenireacompensării cu o datorie pe care reclamanţii o aveau, în urma obligării lor laplata către reclamanţi a valorii unor îmbunătăţiri aduse imobilului.
Împotriva sentinţei au declarat, în termen legal, apel pârâţii,criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că instanţa în modgreşit nu a ţinut cont de datoria reciprocă a reclamanţilor către ei.
In urma suplimentări probatoriului, prin decizia civilă nr.966 din 2octombrie 2003, Tribunalul Vâlcea a admis apelul şi a schimbat în partesentinţa, în sensul menţinerii obligării pârâţilor numai la plata sumelorreprezentând valoarea lipsei de folosinţă pentru imobil pe perioada 1noiembrie 2000-14 februarie 2001 reactualizată, valoarea gazelor naturalereactualizată, diferenţe rezultate în urma reactualizării debitului constatat prin:decizia civilă nr.2928/1999 a Tribunalului Vâlcea, prin decizia civilănr.2217/2000, a aceleaşi instanţe şi prin sentinţa civilă nr.6812/1999 aJudecătoriei Râmnicu Vâlcea.
În termen legal, au declarat recurs, atât reclamanţii, cât şi pârâţii,primii criticând-o pentru greşita aplicare a legii, atunci când s-a dispuscompensarea legală a debitelor părţilor, motiv încadrat în prevederile art.304pct.6 Cod procedură civilă, cu motivarea că pârâţii nu au formulat o cererereconvenţională în faţa judecătoriei, prin care să solicite compensarea legală adebitelor.
Celelalte critici au fost încadrate în prevederile art.304 pct.9 Codprocedură civilă, şi vizează ignorarea autorităţii lucrului judecat cu referire lagreşita compensare a debitelor faţă de decizia civilă nr.663/R/14 martie 2001a Curţii de Apel şi respectiv în prevederile art.304 pct.10 Cod procedurăcivilă, în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra probelor administrate.
Pârâţii, la rândul lor, au criticat decizia, doar în sensul greşiteiaplicări a dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă, întrucât deşi a fostschimbată hotărârea, nu a fost diminuat cuantumul cheltuielilor şi nu aînlăturat integral obligaţia de plată către reclamanţi.
Curtea de Apel Piteşti, prin decizia civilă nr.180/R din 17septembrie 2004, a respins ca nefondat recursul reclamanţilor şi l-a admis pecel al pârâţilor, cu consecinţa modificării deciziei în sensul obligăriireclamanţilor la plata către pârâţi a sumei de 1.887.301 lei cheltuieli dejudecată în apel, după compensare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că, potrivitart.1143-1145 Cod civil, compensarea debitelor este o formă de stingere adatoriilor ce operează de la lege, chiar când debitorii nu ar şti nimic despreexistenţa acestora, compensarea urcând la momentul la care amândouă segăsesc în fiinţă, fiind exigibile.
Întrucât modul de stingere a obligaţiilor este prevăzut de lege,debitorul nu trebuie să formuleze în acţiunea creditorului o cerere prin care săinvoce compensaţia, fiind suficient că această operaţiune juridică să fieinvocată pe cale de apărare, în orice stadiu al procesului.
Constatând stingerea obligaţiilor prin compensare, instanţa vaconstata executarea obligaţiilor de plată, nu în raport de data la care s-ainvocat compensarea, ci de data la care acestea au devenit scadente.
S-a reţinut că, deşi tribunalul nu a motivat neluarea în considerarea excepţiei privind autoritatea lucrului judecat, se constată că nu sunt întrunitecerinţele art.1201 Cod civil, spre a se putea reţine ca fiind inoperantăcompensarea legală, întrucât obiectul celor două judecăţi este distinct, la fel şicauza juridică.Hotărârea tribunalului este greşită, doar sub aspectul compensării în totalitatea cheltuielilor de judecată, o asemenea compensare neputând opera decât înlimita celei mai mici cheltuieli, sens în care, potrivit art.312 şi 274 Codprocedură civilă, recursul a fost admis, aşa cum s-a arătat în considerentelemai sus prezentate.
| ← Apel civil. Exercitarea apelului împotriva considerentelor unei... | Act autentic. Valoarea probantă a declaraţiilor de martori. → |
|---|
