ICCJ. Decizia nr. 2514/2000. Civil. Actiune în revendicare si constatarea nulitatii absolute a contractelor de vânzare cumparare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2514
Dosar nr. 6429/2000
Şedinţa publică din 30 martie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti la 12 decembrie 1997, reclamantele B.L.D. şi N.C.L. moştenitoarele legale ale defuncţilor B.D. şi B.E., au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti, SC R. SA şi SC H.N. SA, solicitând ca în contradictoriu cu acestea să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate între SC H.N. SA şi locatarii chiriaşi din imobilul situat în Bucureşti şi totodată să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea în natură în deplina lor proprietate şi posesie a imobilului mai sus menţionat şi a unui alt imobil compus din casă şi teren situat în Bucureşti.
Totodată s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a oricărui titlu de proprietate invocat de Statul Român cu privire la cele două imobile.
La 21 septembrie 1998 în completarea acţiunii, au fost chemaţi în litigiu în condiţiile art. 57 C. proc. civ. pârâţii D.I., D.E. şi D.Ş., cerându-se ca în contradictoriu cu aceştia să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare nr. 2772/23855 din 17 ianuarie 1997 şi nr. 2769 din 17 ianuarie 1997 încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
La 14 mai 1999 intervenienţii D.Ş. şi D.C. prin cerere reconvenţională au cerut să se constate că sunt cumpărători de bună credinţă, solicitând prin întâmpinare respingerea acţiunii principale.
La 13 ianuarie 2000 au formulat cereri de intervenţie în interes propriu intervenienţii T.V.D., C.M., C.I.C. şi L.M. care au cerut să se constate că sunt proprietari asupra unor cote indivize de câte 90 mp din terenul situat în sector 1, pe care le-au dobândit odată cu apartamentele nr. 5 şi nr. 6 din blocul de locuinţe construit în cooperare la această adresă, în condiţiile legii.
Reclamanţii au susţinut în esenţă că titlul statului pentru imobilele revendicate care au fost preluate abuziv din proprietatea părinţilor lor nu este valabil, fiind emis prin aplicarea greşită a Decretului nr. 92/1950 întru-cât în calitate de avocat şi funcţionar public antecesorul B.D. şi soţia sa casnică erau exceptaţi de la naţionalizare.
S-a mai invocat reaua credinţă a părţilor la încheierea contractelor de vânzare cumpărare întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995 pentru apartamentele ocupate de chiriaşii subdobânditori chemaţi în proces.
Pârâţii au susţinut prin întâmpinări separate că imobilul a fost trecut cu titlu valabil în proprietatea statului şi de asemeni că vânzarea lor către chiriaşi s-a făcut cu bună credinţă şi în temeiul legii.
Soluţionând cauza în primă instanţă prin sentinţa civilă nr. 396 din 30 martie 2000, Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, a respins ca nefondată acţiunea principală cu completările şi modificările ulterioare şi a admis cererea reconvenţională introdusă de pârâţii reclamanţi D.Ş. şi D.C., precum şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de T.V.D., C.M., C.I.C. şi L.M.
Ca urmare s-a constatat că pârâţii D.Ş. şi D.C. sunt dobânditori de bună credinţă asupra apartamentului nr. 1 din imobilul situat în Bucureşti strada P., iar intervenienţii sunt proprietari în indiviziune asupra unor părţi de câte 90 mp, fiecare din terenul situat în Bucureşti strada I.
Hotărârea primei instanţe a fost schimbată parţial prin Decizia civilă nr. 588A din 11 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca urmare a admiterii apelului declarat de reclamante.
Instanţa de apel a admis în parte acţiunea principală faţă de pârâţii D.Ş. şi D.A.C., D.D.N., D.E. şi D.D. pe care i-a obligat să lase în deplină proprietate şi posesie a reclamantelor apartamentele deţinute în imobilul din strada P.
Totodată a fost admisă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii T.V.D., C.M., C.I.C. şi L.M. constatându-se că aceştia sunt proprietari în indiviziune asupra terenului situat în Bucureşti strada I. în cote echivalente cu suprafaţa de 90 mp fiecare.
Instanţa de apel a respins ca neîntemeiate cererile reclamantelor privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr. 18133 din 14 aprilie 1999 nr. 2772/23855 din 17 mai 1997 şi nr. 2769/23806 din 17 ianuarie 1997.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, prin Decizia instanţei de apel s-a constatat că imobilul situat în strada P. a fost preluat de stat în mod abuziv prin aplicarea greşită a Decretului nr. 92/1950 care exceptă de la naţionalizare o serie de categorii sociale în care se încadrau şi proprietarii antecesori ai reclamantelor şi totodată pentru că deposedarea în condiţiile actului normativ menţionat era contrară normelor constituţionale în vigoare la data aplicării.
Instanţa de apel a reţinut totodată prin compararea titlurilor de proprietate evocate pe de o parte de apelante pe de altă parte de chiriaşii care au cumpărat apartamentele în condiţiile Legii nr. 112/1995 de la un proprietar aparent, precăderea titlului reclamanţilor, ca mai vechi, mai bine caracterizat, provenind de la adevăraţii proprietari.
Cât priveşte restituirea imobilului situat în Bucureşti, strada I. s-a socotit că acţiunea nu este întemeiată întru-cât terenul revendicat a fost ocupat integral de pârâţii intervenienţi prin edificarea în condiţiile legii a unui bloc de locuinţe după emiterea titlurilor de proprietate şi autorizaţiilor necesare de către Prefectura Municipiului Bucureşti.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs în termenul prevăzut de lege, reclamantele B.L.D. şi N.C.L. precum şi pârâţii Municipiul Bucureşti prin primarul General şi D.Ş. şi D.A.C. acest din urmă recurs fiind continuat datorită decesului recurentei de moştenitorul lor legal al acesteia D.A.
Invocând temeiurile de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recurentele reclamante au susţinut în esenţă că hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii întru-cât instanţa a omis să examineze şi să se pronunţe asupra cererii în revendicarea imobilului situat în strada P. şi în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria sectorului 1 Bucureşti care deţin şi exploatează prin închiriere alte părţi din imobil decât cele cumpărate în condiţiile Legii nr. 112/1995 de pârâţii D. şi D.
Tot astfel s-a arătat că instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la clădirea situată în Bucureşti strada I., reprezentând o casă de locuit veche cu parter şi etaj în suprafaţă construită de 124,78 mp care potrivit SC R. SA nu a fost înstrăinată odată cu terenul necesar construirii blocului de locuinţe aflându-se şi în prezent în proprietatea Municipiului Bucureşti şi în exploatarea SC R. SA şi a Primăriei sectorului 1 Bucureşti.
În fine reclamanţii recurenţi au susţinut că instanţa de apel a nesocotit în soluţionarea cererii de restituire a terenului situat în strada I.S., nulitatea absolută a titlurilor de proprietate prin aplicarea principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, în condiţiile atribuirii în proprietatea pârâţilor intervenienţi a unui imobil pentru care statul nu avea un titlul valabil de proprietate.
Recursul declarat de reclamanţi este întemeiat.
Deşi din probele administrate în cauză, respectiv titlurile de proprietate înfăţişată de reclamanţi, înscrisurile emise de la societăţile comerciale de administrare locativă, precum şi din raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. 22917/1997 rezultă că pe terenul din strada I. mai exista la data introducerii acţiunii şi imobilul vechi (cel naţionalizat) în sensul de locuinţă iar în clădirea din strada P. în afară de părţile din imobil vândute intimaţilor D. şi D., se mai afla în proprietatea statului, demisolul şi o locuinţă construită pe garaj ocupate de chiriaşi, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra lor.
În acelaşi timp soluţionând parţial acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor, instanţa de apel a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, referitoare la imobilul din strada P. şi a titlului de proprietate nr. 18133/1 din 14 aprilie 1999 referitor la terenul din strada I., fără nici o motivare.
În aceste condiţii sub aspectele menţionate se impune admiterea recursului şi casarea parţială a hotărârii, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
Recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General vizând lipsa calităţii sale procesuale motiv care nu s-a mai susţinut şi valabilitatea titlului statului asupra bunurilor din litigiu, este vădit nefondat, instanţele stabilind pe deplin temei în concordanţă cu legea, normele constituţionale şi practica judecătorească şi constituţională în domeniu, că deposedarea a fost abuzivă încălcându-se însăşi actul normativ pe care s-a întemeiat, pentru că adevăraţii proprietari erau exceptaţi de la aplicarea Decretului nr. 92/1950.
Recursul declarat de D.Ş. şi D.A.C. continuat pentru aceasta din urmă, decedată în timpul procesului de moştenitorul său legal D.A., este de asemeni nefondat.
Susţinerile recurenţilor vizând pretinsa valabilitate a titlului statului sunt desigur pentru motivele care nu vor mai fi reluate, neîntemeiate.
Recurenţii pârâţi au mai susţinut că buna lor credinţă la încheierea vânzării a fost dovedită în cauză şi aceasta ar rezulta cu precădere din faptul că reclamantele şi-au manifestat voinţa privind restituirea imobilului la data introducerii acţiunii, anume 12 decembrie 1997, în vreme ce contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat anterior la 17 ianuarie 1997 cu respectarea HG nr. 11/1997 întru-cât reclamantele nu ar fi înregistrat demersuri legale în acest scop.
Critica este vădită contrară dovezilor administrate în cauză din care se desprind cu relevanţă însăşi cererea formulată de reclamante în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 înregistrată la Comisia Locală de aplicarea sub nr. 21514 la 23 iulie 1996 însoţită de documentaţia necesară cât şi adresa prin care Primăria Municipiului Bucureşti confirmă că reclamantele au solicitat restituirea în natură a celor două imobile prin cererea înregistrată la 2154 bis din 23 iulie 1996 aşadar anterior vânzării apartamentului în discuţie către chiriaşii recurenţi.
În aceste condiţii buna credinţă a subdobânditorilor recurenţi în sensul art. 1898 C. civ. nu poate fi reţinută pentru păstrarea actului, întru-cât la vădita rea credinţă a vânzătorului se adaugă neglijenţa cumpărătorilor care nu au verificat dacă în momentul încheierii actului cel de la care achiziţionează îndeplineşte toate condiţiile legale spre a putea transmite valabil proprietatea asupra imobilului.
Ca urmare pentru motivele expuse recursul reclamantelor se va admite cu consecinţa casării parţiale a deciziei atacate în sensul menţinerii celor hotărâte cu privire la restituirea imobilului din strada P. de către cei obligaţi prin decizie, respectiv D.Ş. şi D.A.C. prin moştenitorul legal D.A., D.D.N., D.E. şi D.D., şi a cererii reconvenţionale, şi a trimiterii cauzei spre rejudecare cu privire la celelalte capete de cerere în contradictoriu cu toţi pârâţi chemaţi în litigiu atât în privinţa părţilor din imobilul situat în strada P. nedeţinute de pârâţii cumpărători, cât şi în ceea ce priveşte imobilul din Bucureşti strada I. după identificările necesare. Totodată se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, D.Ş., D.A. ca succesor legal al recurentei D.A.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii B.L.D. şi N.C.L. împotriva deciziei nr. 588/A din 11 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă.
Casează în parte Decizia, cu privire la omisiunea pronunţării asupra cererii de restituire a imobilului din Bucureşti, strada P. de către pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA şi la soluţionarea cererilor privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare precum şi cu referire la soluţionarea capătului de cerere privind imobilul din Bucureşti, strada I şi trimite spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Menţine dispoziţiile deciziei cu privire la obligarea pârâţilor şi intervenienţilor de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate imobilul din Bucureşti, strada P. şi cu privire la respingerea cererii reconvenţionale.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, D.Ş., D.A.C. şi continuat de moştenitorul acesteia, D.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6285/2000. Civil. Revendicare. Recurs | CSJ. Decizia nr. 967/2000. Civil → |
|---|
