CSJ. Decizia nr. 189/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia NR.189DOSAR NR.3895/2001
Şedinţa publică din 23 ianuarie2003
La data de 11 decembrie 2002 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S.C. „P."SA împotriva deciziei nr.397 din 6 iulie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV a civilă.
Dezbaterile s-au consemnat în încheierea de şedinţă de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunţarea s-a amânatla 19 decembrie 2002, 16 ianuarie 2003 şi apoi la 23 ianuarie 2003.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 la 6 noiembrie 1997 reclamantul G.N.a chemat în judecată pârâta S.C. P. SA, pentru ca, prin sentinţa ce instanţa va pronunţa să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul reprezentând teren în suprafaţă de 2511 m.p. şi trei corpuri de casă, care în anul 1940 erau situate pe str.Justiţiei nr.57 Bucureşti, să se constate nulitatea absolută a actelor de trecere în proprietatea statului şi anularea actelor juridice de proprietate asupra imobilului în litigiu deţinute de pârâtă: HGnr.301/1992 şi certificatul de atestare a dreptului de proprietateasupra terenului seria MO3 nr.0859 emis de Ministerul Industriilor.
În motivarea acţiunii reclamantul arată că este moştenitorul proprietarilor I.B.I.şi I.B.M.şi că, prinDecretul 92/1950 imobilul a trecut în proprietatea statului şi ulterior este deţinut de S.C. P. SA, fiind preluat cu nerespectarea prevederilor art.II din acest act normativ.
În drept au fost invocate dispoziţiile art.480, 948, 949, 953, 961, 966 C.civ.
Prin sentinţa civilă nr.6214/25 iunie 1999 a Judecătoriei sectorului 4 cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, pârâta invocând excepţia de necompetenţă materială.
Astfel dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III a civilă, sub nr.3509/1999, iar prinsentinţa civilă nr.140 din 2 februarie 2000 instanţa a respins acţiunea, reţinând următoarele situaţii de fapt în raport de actele depuse (filele 20-26 dosar judecătorie).
Soţii I.I.B.şi M.I.au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, Str.Justiţiei, nr.55-57 sectorul 4, compus din teren şi construcţii edificate pe acesta.
La data de 15 iunie 1949 a decedat autorul I.I.B., succedându-l în calitate de soţie supravieţuitoare M.I.B.şi aceasta din urmă decedând la 7 martie 1976 rămânând în calitate de moştenitor legal reclamantul, acestalegitimându-se procesual.
Urmare intrării în vigoare a Decretului 92/1950, imobilul care la acea dată îi aparţinea în exclusivitate M.I.B.a trecut în proprietatea Statului Român (poz.3661 din lista anexă la decret), ca ulterior, conform HGR. 301/1992 şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate MO3/0859/1994 să fie deţinut de pârâta S.C. P. SA.
Instanţa de fond şi-a motivat soluţia de respingere a acţiunii în sensul că nu poate fi primită teza potrivit cu care Decretul 92/1950 este neconstituţional, întrucât la data intrării în vigoare a acestui act normativ nu era cunoscută noţiunea de neconstituţionalitate a legilor, apărută după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991.
Cu privire la fondul cauzei dedusă judecăţii, s-a reţinut că reclamantul nu a administrat dovezi în considerarea principiului „actor incumbit probatio" – din care să rezulte că autoarea sa era exceptată de la naţionalizare, conform art.II din Decretul 92/1950, simpla împrejurare că a fost soţia unei persoane care a avut calitatea de avocat, profesor, funcţionar public (I.I.B.) neconferindu-i o situaţie care să se încadreze în prevederile art.92/1950, textul invocat fiind de strictă interpretare.
În raport de considerentele mai sus expuse, tribunalul a apreciat că imobilul a intrat în mod valabil în proprietatea Statului Român.
Împotriva acestei hotărâri a exercitat calea de atac ordinară a apelului reclamantul, criticând soluţia fondului, pentru următoarele motive: greşita apreciere a instanţei în sensul că Decretul-Lege 92/1950 nu contravenea Constituţiei din anul 1948, în acţiunea introductivă de instanţă nu s-a pus problema examinării constituţionalităţii decretului faţă de prevederile actualei Constituţii, ci numai referitor la legea fundamentală din1948, iar susţinerea, potrivit cu care Decretul 92/1950 a fost abrogat prin Decretul –Lege 9/1989, nu este reală.
Se critică şi aprecierea situaţiei de fapt şi de drept realizată de instanţă, conform căreia, autoarea reclamantului, I.B.M., în calitate de soţie a unei persoane exceptate de la naţionalizare, nu era ea însăşi exceptată, întrucât - potrivit susţinerilor apelantului reclamant – soţul era coproprietarul imobilului şi trebuia să se aibă în vedere regimul juridiccodevălmaş al soţilor, iar pe de altă parte îi este imputabilă aceleiaşi instanţe, interpretarea care nu a luat în considerare prevederile art.V din Decretul menţionat, care prevăd că „imobilele proprietatea soţului, soţiei sau copiilor minori se apreciază ca aparţinând unui singur proprietar, în ce priveşte aplicarea Decretului 92/1950.
Prin Decizia civilă nr.397/6 iulie 2001, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV a civilă a admis apelul declarat de reclamantul G.N.şi a schimbat în tot sentinţa nr.140 F din 20 februarie 2001 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III a civilă în sensul obligării pârâtei S.C. P. SA să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, din conţinutul înscrisurilor depuse, rezultă că imobilul în litigiu s-a aflat în proprietatea devălmaşă a soţilor I.B.I.şi I.B.M.. La data naţionalizării soţul fiind decedat, este evident că soţia l-a moştenit, iar menţionarea în lista anexă a actului de naţionalizare a numelui soţiei este corectă, neputându-se face aplicarea art.V din Decretul –Lege nr.92/1950 în ce priveşte regimul naţionalizării bunurilor soţilor, astfel cum a pretins reclamantul.
Totuşi, instanţa de apel consideră că potrivit practicii judiciare în materie, femeile casnice intrau în categoria persoanelor vizate de art.II din decret, în măsura în care nu li se aplicau prevederile art.I ale aceluiaşi act normativ.
În contextul analizat, instanţa a schimbat soluţia, reţinând că titlul pârâtei care a fost constituit prin transmitere de la un neproprietar nu poate fi opus titlului reclamantului, într-o operaţiune de comparare de titluri, specifică acţiunii în revendicare imobiliară.
Referitor la individualizarea imobilului, faţă de concluziile raportului de expertiză imobiliară instanţa de apel a apreciat aceeaşi situaţie juridică a imobilului şi anume naţionalizarea – ca act de trecere în proprietatea statului şi apoi intrarea în patrimoniul pârâtei S.C. P. SA.
Şi împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac extraordinarăa recursului pârâta S.C. P. SA aducând deciziei din apel critici ce vizeazăneincluderea în considerente a motivelor ce au determinat instanţa de control judiciar ordinar a pronunţa soluţia de admitere a acţiunii în revendicare (art.304 pct.7) şi art.304 pct.9, hotărârea fiind lipsită de temei legal şi pronunţată cu aplicarea geşită a legii, neluarea în considerare a apărărilor S.C. P. SA, încălcarea formelor de procedură sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art.105 alin.2 din C.proc.civ.– în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art.304 pct.5 din acelaşi cod pe considerentul că în dispozitivul deciziei din apel nu s-a precizat termenul în care se poate exercita recursul şi neexaminarea excepţiei de inadmisibilitate a cererii în revendicare a imobiluluiîn litigiu înraport de prevederile art.27 şi 46 din Legea 10/2001 precum şi deciziei nr.11/2001 a Curţii Constituţionale, potrivit cărora nu este posibilă restituirea în natură, ci doar despăgubirea în echivalent.
La aceste motive de recurs a răspuns, prin întâmpinare intimatul-reclamant G.N.solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Curtea prealabil oricărei analize a motivelor de recurs examinând acţiunea în raport de obiectul cererii de chemare în judecată ce vizează nevalabilitatea titlului statului, ca efect al aplicării greşite a Decretului 92/1950 consideră că instanţele trebuiau să analizeze modalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului în contradictoriu cu acesta chemând în judecată Statul Român, prin unităţile ce administrează patrimoniul acestuia, respectiv Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, acesta având calitatea procesuală pasivă în descrierea raportului juridic în funcţie de dreptul de proprietate configurat în speţă.
Cât timp cauza dedusă judecăţii nu s-a conturat în legitimarea procesuală pasivă mai sus descrisă, nu s-aputut realiza o analiză temeinică a dreptului de proprietate, cu consecinţa comparării titlurilor, operaţiune esenţială în stabilirea dreptului de proprietate.
Această analiză a raportului juridic este necesară şi din perspectiva clarificării acestuia sub aspectul titularului dreptului de proprietate şi faţă de carenţa deciziei din apel care a fost pronunţată cu încălcarea regulei unanimităţii, aspecte ce urmează a fi elucidate cu prilejul rejudecării, chiar şi în condiţiile în care acţiunea reclamantului a fost precizată în sensul renunţării la judecarea celorlalte capete de cerere (constatarea nulităţii actelor juridice de proprietate pe care le deţine pârâta S.C. P. SA: HG301/1992 şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria MO3 nr.0859/21 februarie 1994 al Ministerului Industriilor) – conform încheierii de la 22 iunie 2000 – fila 54 dosar 1289/2000 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV a civilă.
Ca atare, instanţa de trimitere va verifica calitatea procesuală activă în raport de titularii dreptului de proprietate asupraimobilului, verificând titlurile de proprietate depuse la filele 19-26 dosar 10.081/1997 al Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti în raport de conţinutul contractelor de vânzare-cumpărare – proces verbal nr.1355/1940, contractelor de vânzare- cumpărare 25.754/2.10.1925, nr.7004/2 martie 1928, nr.25755/2.10.1925, nr.1.100/14 ianuarie 1928, urmând să stabilească cadrul juridic procesual sub aspectul legitimării procesuale active şi pasive.
Răspunsurile la toate motivele de recurs, vor fi analizate ca apărări de fond cu prilejul rejudecării, ocazie cu care se va examina susţinerea recurentului în sensul aplicării dispoziţiilor Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 având în vedere data introducerii acţiunii – 6 noiembrie 1997, anterioară intrării în vigoare a legii menţionate.
De asemenea,vor fi luate în considerare apărările pârâtei, formulate sub formă de excepţie, prima, aceea a inadmisibilităţii acţiunii mai sus evocată, iar cea de a doua referitoare la calitatea procesuală activă, realizând totodată şi compararea titlurilor în măsura în care se apreciază că părţile îşi justifică calitatea procesuală activă şi pasivă.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, instanţa va admite recursul, va casa Decizia recurată şi sentinţa fondului şi pe cale de consecinţă va trimite cauza, pentru soluţionarea, în primă instanţă a cauzei, Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, în temeiul art.313 din C.proc.civ., care va respecta dispoziţiile art.315 alin.1 şi 3 din C.proc.civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta S.C. P. SA împotriva deciziei nr.397 din 6 iulie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV a civilă.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa civilă nr.140/12 februarie 2000 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a III a civilă şi trimite cauza pentru soluţionare, în primă instanţă, la Judecătoria sectorului 4 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 189/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 1855/2001. Civil → |
|---|
