CSJ. Decizia nr. 263/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.263DOSAR NR.2655/2001
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2003
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi de M.F., M.S., T.A.şi T.G.împotriva deciziei nr.143 din 13 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV a civilă.
La apelul nominal s-au prezentat: recurenţii-pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primar General reprezentat de consilier juridic O.O.şi M.F., M.S., T.A.şi T.G., toţi asistaţi de avocat G.S., precumşi intimata-reclamantă S.C.A.G.prin avocat A.D.Ş., lipsind intimaţii-pârâţi M.A.G.şi S.C. A. SA.
Procedura completă.
Consilier O.O.având cuvântul arată că nu mai susţine motivul de casare privind calitatea procesuală pasivă, întrucât problemaa fost soluţionată între timp. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare întrucât instanţa s-a pronunţat doar pe excepţie.
Avocat G.S. solicită admiterea recursului pentru motivele invocate, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanţa de apel. Solicită şi admiterea recursului declarat de Municipiul Bucureşti.
Avocat A.D. solicită respingerea recursurilor şi menţinerea deciziei Curţii de Apel care este corectă, criticile aduse prin motivele de recurs nefiind de natură a conduce la desfiinţarea deciziei pronunţate.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursurilor, casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea precizată Ş.C.A.G.a chemat în judecată Primăria municipiului Bucureşti şi S.C. A. SA, solicitând obligarea pârâtelor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str.Toamnei nr.30, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 852 m.p. şi construcţii respectiv corp A cu subsol, pivniţă, camerăcentrală termică, 4 încăperi, wc serviciu; parter cu un apartament de patru camere, baie, bucătărie, 2 cămări, hol, terasă închisă, wc serviciu; etaj I compus din un apartament alcătuit din terasă, 2 camere, baie, bucătărie, cămară, o garsonieră (vestibul, cameră, baie); etaj 2 (mansardă) incluzând spălătorie, 2 camere de serviciu, o cămară, 2 încăperi cu destinaţie de pod şi depozit.
Printr-un capăt distinct de cerere, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu chiriaşii-cumpărători T.A.şi T.G., M.F. şi M.S., precumşi B. M. respectiv S.C. A. SA, să se constate lipsa titlului valabil al pârâţilor asupra imobiluluiatât pentru că statul l-a preluat abuziv cât şi pentru că vânzarea-cumpărarea s-a făcut abuziv, cu rea credinţă de un neproprietar către chiriaşii care cunoşteau situaţia juridică a imobilului, ceea ce conducea la nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.
În motivarea acţiunii reclamanta a susţinut că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie prin actul autentic dotal nr.3745/1943; că în anul 1950 imobilul a fost naţionalizat cu încălcarea disp.art.2 din Decretul nr.92/1950 şi a Constituţiei din 1948 întrucât toţi cei trei membrii ai familiei sale făceau parte din categoriile socio profesionale exceptate de la naţionalizare.
A mai precizat că a promovat acţiunea în revendicare la 18.10.1996 şi cu toate acestea S.C. A. SA a înstrăinat parte dinimobil pârâţilor persoane fizice. Cum atât vânzătorul care era un neproprietar cât şi cumpărătorii au fost de rea credinţă, înstrăinările erau lovite de nulitate absolută. Prin cerere reconvenţională M.F. şi M.S. ca şi T.A.şi T.G.au solicitat introducerea în cauză a persoanei juridice care le-a vândut apartamentele din imobilul revendicat pentru antrenarea răspunderii acesteia în cazul evingerii lor de către reclamantă, cu obligarea acesteia de a-i dezdăuna. De asemenea, au cerutsă li se acorde un drept de retenţie până vor fi despăgubiţi integral. În cauză a fost introdusă M.A.G.în calitate de succesoare a pârâtei B.M.decedată la 31.05.1998.
Prin încheierea din12.09.2000 Tribunalul Bucureşti – secţia a IV a civilă a dispus disjungerea cererii reconvenţionale de acţiuneaprincipală.
Acelaşi tribunal, prin sentinţa civilă nr.915/10.09.2000 a admis acţiunea principală şi a obligat pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, str.Toamnei nr.30, sector 2 compus din terende 852 m.p. şi construcţiileindividualizate în dispozitiv .
A respins capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor, ca neîntemeiat.
În motivarea soluţiei instanţa a reţinut că reclamanta a produs titlul său de proprietate cu privire la imobilul revendicat, respectiv actul dotal autentificat sub nr.3570/15.02.1943 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, cât şi titlul celor care au înzestrat-o, respectivcontractul de vânzare-cumpărare autentic din 26.11.1936 prin care părinţii ei G.C.G.şi C.G.au cumpărat imobilul de lavânzătoarea A. L.
Imobilul a fost naţionalizat abuziv întrucât Decretul nr.92/1950 era contrar Constituţiei din 1948, art.480-481 C.civ., ca şi tratatelorinternaţionale la care România era parte, astfel că în cauză erauincidente disp. Art.6 din Legea nr.213/1999 cu privire la proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Referitor la contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a cerut a fi constatată instanţaa apreciat că acestea au fost încheiate cu respectarealegii în vigoare la data încheierii lor.
Pe de altă parte s-a conchis că dreptul de proprietate al reclamantei a fost recunoscut numai la data pronunţării sentinţei dar că procedându-se la compararea titlurilor ,cel al reclamantei era mai bine caracterizat decât cel al pârâţilor care le-au dobândit de la un proprietar aparent.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia nr.143/13.03.2001 a respins ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei nr.915/19.09.2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă.
De asemenea, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii M.F. şi M.S., T.A.şi T.G.împotriva aceleiaşi sentinţe.
Instanţa de apel a reţinut că întrucât Municipiul Bucureşti ca unitate administrativ teritorială nu a figurat în proces, nefiind chemată în judecată, nu putea exercita nici calea de atac a apelului, exerciţiul căilor de atac aparţinând exclusiv părţilor.
De asemenea, cu referire la fondul pricinii, curtea a decis că preluarea de către stat a imobilului revendicat s-a făcut în baza Decretului nr.92/1950 cu încălcarea art.II din acest act normativ reclamanta figurând ca "funcţionară" în categoriile socio-profesionale exceptate de la naţionalizare.
Totodată, s-a conchis că disp.art.6 din Legea nr.213/1998 permit instanţelor să aprecieze asupra constituţionalităţii actelor normative intrate în vigoare anterior Constituţiei din 1991 cum este şi cazul celui din speţă.
S-a mai stabilit că dreptul de proprietate invocat exista în patrimoniul reclamantei la data promovării acţiunii avându-se în vedere că bunul a fost preluat de stat fără un titlu valid. Ca o consecinţă, titlurile de proprietate opuse de pârâţi nu erau de natură a paraliza acţiunea în revendicare promovată de reclamantă.
În ceea ce priveşte incidenţa disp. art.18 şi 46 din Legea nr.10/2001 invocată de apelanţii pârâţi, instanţa a statuat că hotărârea primei instanţe nu poate fi criticată raportat la o lege ce nu intrase în vigoare la data pronunţării soluţiei şi că printr-un atare procedeu pârâţii încercau de fapt să modifice cauza acţiunii.
În contra acestei decizii au declarat recurs pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi M.F., M.S., T.A.şi T.G.invocând motivele de casare prevăzute de art.304 pct.4, 6, 7, 8, 9, 10 şi 11 din C.proc.civ..
Astfel, Municipiul Bucureşti prin Primarul General a susţinut în esenţă că faţă de prevederile art.2 alin.1, art.3, art.4, art.42 alin.2 şi art.44 lit.f din Legea nr.69/1991 în vigoare la data litigiului, dreptul de reprezentare în justiţie pentru unităţile administrativteritorialerespectivcomună sau oraş revine exclusiv primarilor cu excepţia situaţiei reglementate de art.12 alin.5 din Legea nr.213/1998 care în să nu era incidentă în cauză.
Astfel fiind, Municipiul Bucureşti prin Primarul Generalera îndrituit să exercite calea de atac a apelului chiar dacă nu a figurat în cauză la prima instanţă.
Referitor la fondul litigiului s-a susţinut că imobilul a fost preluat de stat cu respectarea prevederilor Decretului nr.92/1950, reclamanta neprobând că la data naţionalizării soţul ei era exceptat de la aplicarea acestei măsuri şi că oricum, situaţia imobilelor preluate de stat în mod abuziv urma a fi reglementată conform art.26 din Legea nr.213/1998 printr-o lege specială.
În recursul lor, pârâţii persoane fizice au susţinut în esenţă că Primăria municipiului Bucureşti prinPrimarul General a fost aceea care a exercitat prerogativele de proprietar în numele statului, calitate în care aînstrăinat imobilul în litigiu şi a stat ca parte în proces, ca pârât. Din această perspectivă prezenţa în cauză a C.G.M.B. era irelevantă, iar aprecierea instanţei de apel că Municipiul Bucureşti prin Primarul General nu este una şi aceeaşi persoană juridică cu Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată de Primarul General este greşită şi a determinat instanţa de apel să respingă apelul ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă. O atare soluţie a făcut imposibilă examinarea pe fond a motivelor formulate de respectivul apelant.
De asemenea, au considerat greşit procedeul tribunalului care la termenul din 12.09.2000 a dispus disjungerea cererii reconvenţionale pe care au formulat-o şi datorită acestui fapt, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au omis să cerceteze şi să se pronunţe asupra unor dovezi ce au fost administrate în dosar.
În acest sens au invocat anexa la Decretul nr.92/1950 din care rezultă că reclamantei i-au fost naţionalizate 8 apartamente ca şi cărţile de imobil şi adresele Ministerului Finanţelor din care rezultă, fără echivoc, că în periolada 1948-1950 reclamanta realiza venituri din chirii. Aceste probe puneau în discuţie dacă mai erau incidente disp.art.2 din Decretul nr.92/1950 privitor la categoriile socio-profesionale exceptate de la naţionalizare.
În fine, instanţele au schimbat "cauza" acţiunii şi a cererii reconvenţionale, încălcând astfel principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, întrucât au realizat un control constituţional asupra Decretului nr.92/1950 deşi reclamanta nu l-a cerut şi mai mult nu au indicat nici articolul din Constituţia de la 1948 pretins încălcat şi nici tratatele internaţionalepretins nesocotite.
Datorită acestui procedeu nu s-a mai analizat valabilitatea titlului statului şi nici condiţiile în care Primăria municipiului Bucureşti a vândut imobilul către chiriaşi. De asemenea, nu s-a putut proceda la o comparare corectă a titlurilor de proprietate produse de părţi, cu consecinţa nesoluţionării problemelor litigioase ivite între părţi.
Recursurile sunt fondate pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Printr-un motiv comunde recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi respectiv pârâţii M.F., M.S., T.A.şi T.G.au susţinut că în raport de dispoziţiile Legii nr.69/1991 a administraţiei publice locale în vigoare la data introducerii acţiunii, respectiv la data declarării apelului, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General era abilitat să exercite calea de atac a apelului în toate situaţiile în care se pune în discuţie, ca în speţă, dreptul de proprietate al respectivei unităţi administrativ teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat al acesteia şi prin urmare respingerea apelului ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă era greşită.
Potrivit art.2, 4, 5 şi 20 lit.g din Legea n r.69/1991, comunele, oraşele (municipiile) şi judeţele sunt unităţi administrativ teritoriale, cu personalitate juridică, iar autorităţile publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative şi primarii ca autorităţi executive, consiliile locale având şi atribuţii de administrare a domeniului public şi privat al comunei şi oraşului (municipiului).
Pe de altă parte, conform art.42 (2) din Legea nr.69/1991 primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice din ţară şi dinstrăinătate, precum şi în justiţie.
În speţă, prin încheierea din 26.10.1999 la cererea pârâţilor persoane fizice s-a dispus introducerea în cauză a Primăriei municipiului Bucureşti în locul C.G.M.B., avându-se în vedere că acest organadministrativ figura ca vânzătorprin S.C. A. SA, în contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâţii persoane fizice pentru trei din apartamentele revendicate,(f.41 şi 99 dos.nr.833/1999), contracte a căror nulitate absolută s-a cerut a fi constatată.
Or, potrivit art.42 (1) din actul normativ menţionat, primarul şi primarul general al capitalei sunt şefii administraţiei publice locale şi în această calitate conform alin .2 al aceluiaş articol reprezintă unitatea administrativ teritorială respectivă în justiţie.
Astfel fiind, apare firesc ca Primăria municipiului Bucureşti caunitate administrativ teritorială cu personalitate juridică să fie reprezentată în justiţie prin Primarul General.
În acest context, faptul că în declaraţia de apel figurează unitatea administrativteritorială cu titulatura de Municipiul Bucureşti în loc de Primăria municipiului Bucureşti cum a apărut la instanţa de fond nu poate duce la concluzia, cum greşit a apreciat instanţa de apel, că ar fi vorba de o altă persoană juridică decât cea care a fost chemată în judecată în primă instanţă.
În adevăr, autoritatea publică faţă de care reclamanta şi respectiv pârâţii persoane fizice au în ţeles să poarte litigiul ca autoritate administrativ teritorială este municipiul Bucureşti în patrimoniul căruia figura imobilul revendicat.
Dinaceastă perspectivă, împrejurarea că la instanţa de fond respectiva autoritate a fost denumită Primăria municipiului Bucureşti, iar în apel Municipiul Bucureşti apare irelevantă cauzei cât timp este vorba de una şi aceeaşi persoană juridică, iar reprezentantul acesteia în justiţie este Primarul General.
Prin urmare, apelul declarat de Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr.915/10.09.2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă este declarat de aceeaşi unitate administrativ teritorială care a figurat şi la instanţa de fond, având calitate de parte în litigiu.
Astfel fiind, soluţia de respingere a apelului ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesualăeste greşită, motiv pentru care recursurile declarate în cauză urmează a fi admise cu consecinţa casării deciziei criticate şi trimiterea dosarului aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor.
Existenţa acestui motiv de recurs care conduce la casarea deciziei atacate face ca celelalte motive vizând fondul pricinii să nu mai fie analizate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate depârâţii Municipiul Bucureşti prin primarul general şi de M.F., M.S., T.A.şi T.G.împotriva deciziei nr.143 din 13 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV a civilă, pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2645/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 2596/2001. Civil → |
|---|
