CSJ. Decizia nr. 437/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 437
Dosar nr.4053/2001
Şedinţa publică din 5 februarie 2003
La data de 24 ianuarie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 16837din 22 noiembrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2, deciziei civile nr. 2329 din 3 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V – a civilă şi de contencios administrativ, precum şi împotriva deciziei civile nr. 859 din 27 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III – a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 24 ianuarie 2003 iar pronunţarea s-a amânat la 5 februarie 2003.
CURTEA
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanta P.E.a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru a fi obligat să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, Bulevardul Carol I nr. 71, sector 2, fost Pache Protopopescu nr. 77 (fost 75) şi terenul aferent în suprafaţă de 389 m.p., imobil naţionalizat abuziv în temeiul prevederilor Decretului nr.92/1950.
Ulterior, acţiunea a fost completată, introducându-se în cauză E.I.şi M., pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1121 din 6 decembrie 1996 având ca obiect corpul A din imobilul în litigiu, identificat ca apartamentul nr. 1.
Pârâţii E.I.şi M. au solicitat, prin cerere reconvenţională, obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse corpului de clădire achiziţionat prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită.
Prin sentinţa civilă nr.16837 din 22 noiembrie 1999, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a admis acţiunea, astfel cum a fost formulată, şi a dispus disjungerea cererii reconvenţionale, pentru care a fixat termen de judecată.
Instanţa a reţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, în temeiul Decretului nr.92/1950, fiind naţionalizat pe numele soţului reclamantei, deşi era proprietatea acesteia, iar în ceea cepriveşte constatarea nulităţii absolute, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr.112/1995.
Tribunalul Bucureşti, prin Decizia civilă nr.2329 din 30 octombrie 2000, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii E.I.şi M. şi ca nemotivat în termen apelul declarat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 859 din 27 martie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul declarat de pârâţii E.I.şi M., a casat Decizia civilă nr. 2329 din 30 octombrie 2000, şi în fond a admis apelul, a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta P.E.. A respins ca inadmisibil recursul declarat de Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că imobilul a fost preluat cu titlu valabil de către stat, din moment ce s-au naţionalizat 4 apartamente, părţi componente ale celor două corpuri de clădire, neavând nici o relevanţă că proprietar a fost soţul reclamantei. Prin formularea cererii de retrocedare a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 a recunoscut titlul statului, astfel că nu mai putea formula acţiune de retrocedare, iar în ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nu s-a dovedit nici un aspect din care să rezulte nulitatea absolută, anterior încheierii actului fiind respinsă o acţiune în revendicare formulată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, iar părţile actului nu au fost notificate.
Recursul declarat de Primăria Municipiului Bucureşti a fost respins ca inadmisibil întrucât nu această instituţie a fost parte în proces, ci Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Împotriva acestor hotărâri şi în temeiul prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc.civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a declarat recurs în anulare, apreciind că au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei în fond, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere.
Astfel, - se susţine în dezvoltarea motivelor recursului în anulare -, acţiunea a avut ca obiect întreg imobilul, compus din două corpuri de clădire, fiecare incluzând câte 2 apartamente, iar pârâţii au achiziţionat prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1121/6 decembrie 1996, corpul A din imobil.
La fond, s-a admis acţiunea în revendicare pentru întreg imobilul, iar prin hotărârea dată în recurs, s-a dispus respingerea întregii acţiunii, deşi, în ce-i priveşte pe pârâţii E. acţiunea îi viza numai referitor la cererea privind retrocedarea corpului A din imobil şi anularea contractului de vânzare-cumpărare al cărui obiect l-a constituit această construcţie.
Cum apelul şi recursul declarate în cauză de Primăria Municipiului Bucureşti au fost respinse ca nemotivat în termen şi respectiv, ca inadmisibil, Curtea de Apel nu putea să caseze în totalitate sentinţa instanţei de fond, respectiv şi dispoziţia ce viza retrocedarea către reclamantă a corpului B din imobil.
Pe fondul dreptului, se arată mai departe, greşit instanţa de recurs a considerat că titlul statului este legal pentru că prin procedura administrativă pornită, reclamanta ar fi recunoscut acest titlu, situaţie în care acţiunea ar fi inadmisibilă, după cum nu poate fi primită nici susţinerea că naţionalizarea pe numele altei persoane decât cea a adevăratului proprietar este legală.
Recursul în anulare este întemeiat potrivit celor ce urmează.
În adevăr, în ce priveşte titlul statului – instanţa de recurs, în baza considerentelor arătate, a considerat greşit că acesta ar fi valabil. Aceasta întrucât simpla împrejurare că reclamanta a formulat anterior cerere de retrocedare în natură a imobilului în litigiu în temeiul Legii nr.112/1995 – nefinalizată însă printr-o hotărâre dată astfel şi însuşită de reclamantă -, nefiind de natură a-i împiedica accesul la justiţie, prin formularea unei acţiuni în revendicare, pe calea dreptului comun.
Nu mai puţin, nici faptul că au fost naţionalizate 4 apartamente, nu poate constitui un argument în acelaşi sens, aceasta fiind componenţa imobilului din litigiu. Este important însă, de principiu, dacă naţionalizarea s-a făcut în considerarea persoanei adevăratului proprietar faţă de care trebuiesc analizate ca fiind realizate sau nu cerinţele decretului de naţionalizare.
Or, din acest punct de vedere instanţa de fond s-a limitat la a considera ca abuzivă măsura naţionalizării apreciind numai faptul că aceasta s-a făcut pe numele soţului fostei proprietare, omiţând astfel a avea în vedere prevederile art. V din decret.
Aşa fiind, pentru stabilirea corectă a împrejurării dacă imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil de stat, era necesar a se analiza, la speţă şi în persoana fostului proprietar, aplicarea corectă sau nu a celorlalte dispoziţii ale Decretului nr. 92/1950, respectiv cele cuprinse în prevederile art. II referitor la categoriile socio-profesionale exceptate de la naţionalizare.
Corespunzător, apoi, era necesar a se proceda la cercetarea acţiunii în revendicare şi a cererii privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, avându-se în vedere că imobilul în litigiu este format afirmativ din două corpuri de clădire – A şi B - , că apartamentul nr. 1 – achiziţionat de pârâţi – se află în corpul A de clădire – componenta acestuia fiind însă cea menţionată în contract, (f. 17 fond) ca 100% corp A, 42% corp B, şi în schiţa depusă la dosar – neverificată -, (f. 18 fond) în care este consemnată însă o altă componentă a imobilului.
În ce priveşte chestiunea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, fiind de reţinut, aşa cum s-a arătat, că instanţa de fond s-a limitat a aprecia numai că actul a fost încheiat cu încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, iar în recurs s-a afirmat simplu că pârâţii nu au fost notificaţi, cumacţiunea de faţă este formulată pe calea dreptului comun, ea trebuie să fie rezolvată în considerarea tuturor principiilor şi normelor legale ce guvernează materia nulităţii actelor juridice a excepţiilor de la efectele nulităţii, aplicabile în cauză, privind aparenţa în drept, buna sau reaua credinţă la încheierea actului, aceasta pe baza unor chestiuni de fapt pe deplin stabilite, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.
În sfârşit, nu este lipsit de importanţă, că, în mod eronat instanţa de recurs a apreciat ca inadmisibil recursul formulat de Municipiul Bucureşti prin Primar General, respingându-l ca atare, câtă vreme, prin acţiune a fost chemat în judecată Consiliul General al Munipiului Bucureşti, desigur în calitate de reprezentant al persoanei juridice – unitatea administrativ-teritorială – care, astfel, prin Primar, îşi putea exercita pe mai departe dreptul procesual de declarare a apelului sau a recursului – în conformitate cu dispoziţiile Legii administraţiei publice locale.
Aşa fiind, şi faţă de prevederile art. 314 C.proc.civ., recursul în anulare urmează a fi admis, a se casa hotărârile şi a se trimite cauza primei instanţe pentru o nouă judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează Decizia civilă nr. 859 din 27 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III – a civilă, Decizia civilă nr. 2329 din 3 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti – secţia a V – a, precum şi sentinţa civilă nr. 16837 din 22 noiembrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2, trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi5 februarie2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 437/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 4234/2001. Civil → |
|---|
