ICCJ. Decizia nr. 3918/2002. Civil. Legea 112/1995. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 3918
Dosar nr. 2097/2002
Şedinţa publică din 25 mai 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
1. La data de 5 noiembrie 1999 reclamantul R.G., domiciliat în Budapesta – Ungaria, a cerut:
- constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare a 8 apartamente din blocul cu 15 apartamente, situat în Oradea, încheiate conform Legii nr. 112/1995;
- radierea din C.F. a terţilor cumpărători şi
- înscrierea sa în C.F. ca proprietar,
susţinând, în esenţă, că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, întrucât era exclus de la naţionalizare, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.
Prin sentinţa civilă nr. 4058/2000 s-a dispus constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare a celor 8 apartamente şi s-au restituit reclamantei celelalte 7 apartamente (1, 4, 5, 8, 14, 15 şi 16), soluţie confirmată prin Decizia civilă nr. 2343/2000, în apel.
Curtea de apel, prin Decizia civilă nr. 826 din 14 mai 2001 a constatat şi nulitatea celor 8 contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu încălcarea Legii nr. 112/1995, întrucât naţionalizarea s-a aplicat cu nesocotirea art. II din Decretul nr. 92/1950, proprietarul fiind student, astfel că preluarea a fost fără titlu valabil.
2. Recursul în anulare se întemeiază pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. şi următoarele motive:
- într-adevăr, greşit s-a aplicat naţionalizarea şi corect i s-au restituit reclamantului cele 7 apartamente disponibile, care nu au fost înstrăinate (1, 4, 5, 8, 14, 15, 16);
- declararea nulităţii celor 8 apartamente înstrăinate chiriaşilor, în condiţiile Legii nr. 112/1995, este contrară eficacităţii bunei credinţe a subdobânditorilor, conform art. 46 din Legea nr. 10/2001;
- în cauză nu s-a probat frauda la lege, ambele părţi contractante urmărind un scop licit, conferit de Legea nr. 112/1995, iar
- toate contractele de vânzare-cumpărare (s-au încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, cumpărătorii neştiind că preluarea de către stat s-a făcut cu titlu nevalabil, astfel că restituirea în natură nu mai este posibilă.
3. Recursul în anulare este fondat.
3.1. Obiectul cauzei priveşte constatarea nulităţii celor 8 contracte de vânzare-cumpărare şi nu restituirea acestora, aşa cum s-a pronunţat instanţa de recurs, a cărei decizie este atacată prin recursul în anulare.
Aşadar, în această cale extraordinară de atac, instanţa are de cercetat numai soluţia de declarare a nulităţii celor 8 contracte de vânzare-cumpărare a apartamentelor, în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Singurul element, reţinut de instanţa de recurs şi invocat de reclamant, priveşte preluarea fără titlu valabil a imobilului, întrucât reclamantul, în calitatea sa de student, era exceptat de la naţionalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, situaţie confirmată expres şi în recursul în anulare .
3.2. Imobilul a fost preluat prin art. 1 alin. (4) din Decretul nr. 92/1950, poz.556 din lista anexă, de la proprietarul tabular R.G. (C.F. 10825 Oradea, nr.top 3659/2), iar prin încheierea nr. 28 din 2 ianuarie 1959 s-a intabulat în C.F. 10825 Oradea (top 3659/2) dreptul de proprietate al Statului Român.
În acţiune reclamantul, prin avocat, susţine că la data intabulării statului (ianuarie 1959), se încadra în excepţia din art. II Decret nr. 92/1950, fiind încadrat bibliotecar, în funcţia de director general al Bibliotecii Academice Ungare din Budapesta (de la 1 februarie 1960 până la 30 iunie 1996)
Esenţială, însă, este calitatea avută la data Decretului nr. 92/1950, din carnetul de muncă al reclamantului rezultând că la 22 noiembrie 1951 a fost încadrat bibliotecar la Centrul Naţional al Bibliotecilor din Budapesta.
Pe de altă parte, s-a probat că reclamantul a dobândit proprietatea imobilului, la 24 februarie 1936, prin cumpărare, la acea dată fiind minor în vârstă de 14 ani (născut la 20 octombrie 1922 la Oradea, act de naştere), iar la data naţionalizării, în anul 1950, avea vârsta de 28 de ani.
Părinţii săi au locuit la Budapesta, unde au şi decedat (1968 şi, respectiv 1969), aşa cum relevă în declaraţia notarială din 1 decembrie 1999, în care se prezintă, ca şi în celelalte înscrisuri, „prof. univ. dr. R.G., director al Academiei Ungare de Ştiinţe", iar imobilul a fost cumpărat de părinţi „pe numele său".
Nu s-a probat, deci, că la data naţionalizării (1952) reclamantul era student, cum eronat s-a reţinut de instanţe, astfel că nu operează exceptarea din art. II Decret nr. 92/1950, de la naţionalizare.
Efectul Decretului nr. 92/1950 s-a produs de la intrarea sa în vigoare, când dreptul de proprietate personală asupra imobilelor naţionalizate s-a transformat, în temeiul legii (de plin drept), fără alte formalităţi, în drept de proprietate al statului.
Împrejurarea că, abia în ianuarie 1959, s-a efectuat intabularea, chiar şi în regimul C.F., acte publicitate imobiliară, cârmuit de Decretul-lege nr. 115/1938, nu are, deci, relevanţă, în privinţa momentului trecerii proprietăţii la stat. Aşadar, calitatea reclamantului de bibliotecar sau de cercetător ştiinţific în Budapesta, la data intabulării dreptului de proprietate al statului, nu poate fi raportată la exceptarea din art. II Decretul nr. 92/1950, încălcând regula rational temporis şi efectul imediat al intrării în vigoare a legii de naţionalizare.
Dar, imobilul, cu 15 apartamente, a avut destinaţie de locaţiune comercială, fiind integral închiriat de reclamant, înainte de naţionalizare, ceea ce echivalează cu o exploatare comercială şi, ca atare, nici din această perspectivă exceptarea invocată nu-şi are incidenţa pozitivă.
Concluzia este, deci, că preluarea de către stat, prin aplicarea art. I alin. (5) din Decretul nr. 92/1950 s-a făcut cu titlu valabil, astfel că înstrăinarea apartamentelor în litigiu la chiriaşi era subordonată deplin procedurii Legii nr. 112/1995.
3.3. Toate cele 8 contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în anii 1996-1997, sunt în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995:
- reclamantul nu a notificat deţinătorul şi pe chiriaşi asupra calităţii sale şi a intenţiei de a cere revendicarea;
- acţiunea sa de faţă, singurul demers în acest sens, a fost introdusă la 5 noiembrie 1999, după peste 2 ani şi jumătate de la încheierea ultimului contract;
- chiriaşii cumpărători s-au aflat într-o deplină convingere că statul vânzător este titularul dreptului de proprietate şi, deci, au fost de totală bună credinţă, în sensul dat de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar
- condiţiile cerute de Legea nr. 112/1995 pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a celor 8 apartamente au fost respectate.
Ca atare, Decizia instanţei de recurs este contrară legii, urmând a fi casată şi a se respinge recursul reclamantului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 826/R din 14 mai 2001 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă, pe care o casează şi respinge recursul declarat de reclamantul R.G. împotriva deciziei civile nr. 2343 din 29 noiembrie 2000 a Tribunalului Bihor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 2439/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3855/2002. Civil → |
|---|
