ICCJ. Decizia nr. 5107/2002. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5107
Dosar nr. 6310/1/2002
nr. vechi 3176/2002
Şedinţa publică de la 25 mai 2006
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Reclamantele G.A., V.A.S. şi N.D.D. au chemat în judecată Prefectura judeţului Călăraşi şi Primăria municipiului Călăraşi, solicitând Judecătoriei Călăraşi, pe rolul căreia cererea a fost înregistrată sub nr. 2214/1988, să constate că pârâtele „deţin ilegal, prin amplasarea abuzivă şi eronată a Legii nr. 119/1998 (...) şi a dispune restituirea în natură a morii ţărăneşti, precum şi posesie a celor şase terenuri adiacente” care au aparţinut autorului, imobilele situate în municipiul Călăraşi.
Judecătoria Călăraşi, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin sentinţa civilă nr. 3689/1999 a declinat competenţa către Tribunalul Călăraşi, instanţă în faţa căreia, în mai multe rânduri, reclamantele şi-au precizat şi modificat obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată şi au completat-o în raport şi cu alţi pârâţi, respectiv SC P. SA, A.P.A.P.S., D.G.F.P. Călăraşi, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei Publice, O. Călăraşi.
Tribunalul Călăraşi, prin sentinţa civilă nr. 530 din 27 septembrie 2001, pronunţată în dosarul nr. 2489/1999 a respins acţiunea faţă de pârâţii SC P. SA, D.G.F.P. Călăraşi, Primăria municipiului Călăraşi, Consiliul judeţean Călăraşi, O. Călăraşi, Prefectura Călăraşi şi Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei Publice, în baza excepţiei privind lipsa calităţii procesuale pasive şi a respins acţiunea, ca prematur introdusă, împotriva pârâtei A.P.A.P.S. Călăraşi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a avut în vedere că la termenul din 19 martie 2001, reclamantele şi-au schimbat temeiul acţiunii, menţionând că acesta este Legea nr. 10/2001, solicitând ca în baza dispoziţiilor art. 242 pct. 1 C. proc. civ. să se suspende judecata pentru a îndeplini procedura prevăzută de această lege.
Cauza a fost repusă pe rol după ce pârâta SC P. SA a răspuns la notificarea înregistrată de reclamante, arătând că este societate comercială privatizată, în sensul art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa a apreciat că, potrivit art. 27 alin. (2) din legea specială, notificarea prin care se solicită restituirea trebuie adresată instituţiei publice care a efectuat privatizarea (A.P.A.P.S.) şi nu pârâta SC P. SA, care nu are calitate procesuală pasivă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 142 din 2 aprilie 2002, pronunţată în dosarul nr. 5169/2001, admiţând apelul declarat de reclamante, a anulat sentinţa şi, evocând fondul, a admis în parte acţiunea, obligând pe pârâtei SC P. SA să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantelor imobilul P+2 (notat cu litera C în raportul de expertiză), ce constituie în prezent sediul administrativ al pârâtei.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Pe parcursul soluţionării cauzei, întrucât a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, s-a cerut suspendarea judecăţii în condiţiile art. 47 alin. (1), pentru a se expedia notificări şi a se încerca rezolvarea litigiului pe calea procedurii administrative.
Faţă de împrejurarea că răspunsul primit la notificări nu le-a mulţumit, reclamantele au solicitat repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii, situaţie în care prima instanţă era obligată să continue judecata în cadrul procesual fixat de părţi, acţiune în revendicare de drept comun.
Faţă de împrejurarea că răspunsul primit la notificări nu le-a mulţumit, reclamantele au solicitat repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii, situaţie în care prima instanţă era obligată să continue judecata în cadrul procesual fixat de părţi, acţiune în revendicare de drept comun.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că din probele dosarului a rezultat că, prin naţionalizare au fost preluate nu numai moara şi anexele acesteia, dar şi alte construcţii situate la aceeaşi adresă şi care aveau destinaţia de locuinţă, contrar prevederilor Legii nr. 119/1948 care constituie titlu valabil de preluare numai cu privire la moară şi anexele acesteia.
Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, dintre imobilele cu destinaţie de locuinţă preluate fără titlu valabil mai există în prezent doar cea alcătuită din parter şi 2 etaje ( notată cu „C”), celelalte clădiri (notate cu G,J şi L) fiind demolate, iar modificările aduse de pârâta SC P. SA clădirii existente sunt nesemnificative, nefiind de natură să transforme imobilul; în limita acestui imobil acţiunea în revendicare este întemeiată.
În privinţa imobilelor care au fost demolate, posibilitatea obţinerii de despăgubiri a fost reglementată prin Legea nr. 10/2001, dar pentru determinarea şi acordarea acestora trebuia urmată procedura prevăzută de această lege; sub acest aspect pretenţiile reclamantelor nu pot fi primite.
Celelalte cereri, vizând revendicarea altor bunuri, anularea contractului de vânzare cumpărare de acţiuni (contractul de privatizare), a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor şi cele îndreptate împotriva celorlalte părţi „nu pot fi primite, nejustificându-se temeinicia pretenţiilor şi nici îndreptarea lor împotriva celorlalte persoane chemate în judecată”.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâta SC P. SA şi reclamantele.
Pârâta SC P. SA şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că pe parcursul procesului reclamantele au schimbat temeiul juridic al acţiunii, precizând că înţeleg să invoce ca temei juridic Legea nr. 10/2001, au renunţat la continuarea judecăţii, solicitând suspendarea acestora pentru a urma procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, situaţie în care instanţa de fond a pus în discuţie corectitudinea procedurii urmată de reclamante pentru a solicita restituirea în natură a imobilelor.
Recurenta afirmă că nu este legală soluţia privind obligarea sa la restituirea în natură a imobilului P+2, care nu avea destinaţia de locuinţă la data naţionalizării nu poate face obiectul restituirii în natură în baza art. 32 alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997, dispoziţie legală neinvocată de reclamante şi susţine că pentru această clădire, finalizată şi amenajată de stat după preluare, Legea nr. 10/2001 dă posibilitatea acordării de despăgubiri conform art. 27 alin. (1) şi art. 18 lit. c) din lege.
Recurentele reclamante au invocat acelaşi caz de modificare, în dezvoltarea căruia au arătat următoarele:
În mod corect instanţa de apel a stabilit că „tărâmul” soluţionării cauzei îl reprezintă dreptul comun (art. 480 C. civ.) însă în mod nelegal, a admis numai în parte acţiunea, întrucât bunurile ce fac obiectul procesului nu au intrat în proprietatea statului prin efectul naţionalizării, nefiind înscrise în listele anexe ale Legii nr. 119/1948 şi fiind o moară de tip ţărănesc, cu o capacitate de prelucrare sub cea prevăzută de legea naţionalizării.
Terenurile, grădina şi livada sunt bunuri care nu au făcut obiectul naţionalizării.
Toate actele de înstrăinare ulterioare preluării imobilelor în litigiu sunt nule absolute, întrucât ne găsim în situaţia ca cel care le-a înstrăinat să nu fi fost proprietarul lor.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:
Conform principiului disponibilităţii, părţile determină limitele judecăţii şi obiectul acesteia.
În prezenta cauză, prin nu mai puţin de şase cereri ulterioare promovării acţiunii introductive, formulate la diferite termene în primă instanţă (necenzurate sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 132 C. proc. civ.), reclamantele au precizat, modificat şi completat cererea iniţială, atât sub aspectul obiectului şi al părţilor chemate în judecată, cât şi sub aspectul temeiului juridic al pretenţiilor deduse judecăţii.
În final, reclamantele au solicitat restituirea în natură a „locuinţei P+2”, a terenului aferent acestei construcţii şi construcţiilor demolate, curţile aferente, livada, grădina de zarzavaturi, restituirea clădirii moară cu anexele industriale şi terenurile aferente, constatarea nulităţii absolute a contractului de privatizare nr. 548/1994 şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 0531.
Atât prin concluziile orale puse cu ocazia dezbaterilor în primă instanţă cât şi prin concluziile scrise (filele 71 şi 84 dosar tribunal, volumul II), reclamantele au arătat că şi-au întemeiat acţiunea „şi pe Legea nr. 10/2001”,invocând art. 1, art. 2 şi art. 46 alin. (2) din actul normativ (în redactarea în vigoare la data pronunţării sentinţei.
Este de remarcat că, la termenul din 19 martie 2001 (fila 13 dosar tribunal, vol. III) reclamantele au precizat în scris că solicită aplicarea Legii nr. 10/2001 şi, la acelaşi termen, în temeiul art. 47 alin. (1) din lege (forma în vigoare la acea dată) au cerut suspendarea pentru a urma procedura prealabilă.
Prin decizia nr. 480 din 11 mai 2001 (fila 28 dosar tribunal) pârâta SC P. SA, răspunzând notificării care i-a fost adresată de reclamante, a respins cererea de restituire în natură, refuzul restituirii fiind întemeiat pe prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Urmare a acestui răspuns, reclamantele au cerut repunerea cauzei pe rol, arătând următoarele: „ Am primit răspunsul la notificare, pe care îl anexăm în copie şi întrucât suntem nedreptăţiţi, formulăm cererea prezentă de repunere pe rol, pentru reluarea dezbaterilor, întrucât, prin răspunsul primit nu s-a rezolvat cauza, fiind motivate potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001”.
În acest context, aprecierea instanţei de apel, în sensul că prima instanţă a ignorat faptul că a fost investită cu o acţiune în revendicare de drept comun şi că era obligată să continue judecata în acest cadru procesual, acţiune în revendicare, este eronată.
Este adevărat că acţiunea iniţială a fost promovată pe calea dreptului comun, însă, faţă de conţinutul cererilor precizatoare expuse începând cu termenul din 19 martie 2001, este evident că reclamantele s-au prelevat în mod constant de prevederile legii speciale de reparaţie [având această posibilitate conform art. 47 alin. (1) din actul normativ].
Legea specială de reparaţie a fost invocată şi după prima fază procedurală, respectiv, în cuprinsul motivelor de apel (f.13-15 dosar nr. 5169/2001 şi în concluziile scrise depuse în etapa procesuală a apelului.
În paralel, în apel au fost depuse şi concluzii scrise în cuprinsul cărora se susţine că prima instanţă trebuia să se pronunţe în cauză în temeiul art. 480 C. civ., dar aceste concluzii nu concordă cu motivele de apel şi cu cererile depuse de reclamante în primă instanţă.
Este indiscutabil că instanţele anterioare nu puteau să aibă în vedere, concomitent, şi dispoziţiile art. 480 C. civ. şi pe cele ale legii speciale de reparaţie, situaţie în care era necesar să se procedeze la calificarea cererii în curs la data dezbaterilor în primă instanţă, în raport cu prevederile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi cu solicitările reclamantelor făcute prin cererea de repunere pe rol.
Art. 47 alin. (1) din actul normativ analizat [art. 51 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată] stabileşte că persoana îndreptăţită, reclamantă în cadrul unei acţiuni de drept comun în curs de judecată, poate alege calea legii speciale, solicitând suspendarea cauzei de drept comun, instituind astfel un motiv de suspendare derogatoriu de la dispoziţiile Codului de procedură civilă, fără a prevedea, însă pe ce perioadă de timp dăinuieşte suspendarea.
Din interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă că, odată ce reclamantul a optat pentru aplicarea legii speciale, repunerea pe rol a cererii de drept comun este condiţionată de finalizarea procedurii prevăzute de legea specială, ceea ce presupune parcurgerea tuturor etapelor reglementate de această lege.
În speţă, după cum am mai arătat, notificarea reclamantelor privind restituirea în natură a imobilelor a fost respinsă de pârâta SC P. SA, cu motivarea că, fiind societate comercială integral privatizată, conform dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, reclamantele sunt îndreptăţite doar la măsuri reparatorii prin echivalent care se acordă, potrivit legii, de către instituţia publică care a efectuat privatizarea (A.P.A.P.S.).
Or, „cererea de repunere pe rol”, deşi lapidar motivată, prin temeiul juridic invocat (art. 24 din Legea nr. 10/2001), asociată cu concluziile formulate de reclamante, în sensul că în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilele în litigiu nu au fost preluate de stat în baza unui titlu valabil, iar contractul de vânzare cumpărare de acţiuni încheiat în cadrul procesului de privatizare este lovit de nulitate absolută [art. 46 alin. (2) din actul normativ], nu poate fi calificată decât ca o contestaţie îndreptată împotriva deciziei de respingere emis de unitatea deţinătoare în patrimoniul căreia sunt evidenţiate imobilele solicitate a fi restituite în natură, contestaţie în cadrul căreia s-a solicitat, în termenul prevăzut de legea specială şi constatarea nulităţii actului de privatizare.
Ambele instanţe au interpretat greşit cererea de „repunere pe rol” care, având caracterul unei contestaţii întemeiate expres pe dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, trebuia să fie calificată ca atare şi disjunsă de acţiunea în revendicare introductivă (rămasă suspendată).
În cadrul contestaţiei, prima instanţă trebuia să se pronunţe şi pe fondul capătului de cerere privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare de acţiuni, nulitate susţinută de reclamante în temeiul dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi prin motivele de recurs.
În condiţiile în care, recurenta pârâtă a susţinut incidenţa în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, iar recurentele reclamante au invocat şi prin motivele de recurs nulitatea absolută a contractului de privatizare, nesoluţionată pe fond de prima instanţă (capăt de cerere în funcţie de care se poate stabili admisibilitatea cererii de restituire în natură a imobilelor), Curtea apreciază că în cauză, parte din motivele de recurs, se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1)-(5) C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., Curtea urmează să admită cererile de recurs, să caseze hotărârile pronunţate de instanţele anterioare şi să trimită cauza spre rejudecare la Tribunalul Călăraşi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul reclamanţilor G.C.I., G.D.C. (moştenitorii recurentei G.A.), V.A.S. şi N.D.D. precum şi recursul pârâtei SC P. SA Călăraşi împotriva deciziei civile nr. 142 din 2 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată precum şi sentinţa civilă nr. 530 din 27 septembrie 2001 a Tribunalului Călăraşi şi trimite cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7647/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5292/2002. Civil. Despagubiri - art. 504 Cod... → |
|---|
