ICCJ. Decizia nr. 5292/2002. Civil. Despagubiri - art. 504 Cod procedura penala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 5292
Dosar nr. 4799/2002
Şedinţa publică de la 24 septembrie 2004
Asupra recursurilor civile de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1163 din 18 octombrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul I.I. împotriva pârâtului Statul român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Instanţa a reţinut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 6.000.000.000 lei cu titlu de despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 998 C. civ. combinat cu art. 504 C. proc. pen., arătând că între 25 februarie şi 23 septembrie 1997 a fost reţinut şi apoi arestat preventiv, pentru ca prin decizia penală nr. 2986/2000 a Curţii Supreme de Justiţie să fie în mod irevocabil achitat. În acţiune reclamantul a mai susţinut că prin privarea de libertate şi susţinerea unui proces îndelungat a suferit importante prejudicii materiale şi morale, fiindu-i grav afectată reputaţia de publicist şi de persoană implicată în politică.
Examinând probatoriile administrate, tribunalul a reţinut că reţinerea şi apoi arestarea preventivă a reclamantului s-au făcut în baza dispoziţiilor art. 465 şi urm. C. proc. pen., potrivit cărora luarea acestor măsuri preventive este obligatorie în cazul infracţiunilor flagrante. În consecinţă, nefiind vorba despre o arestare „pe nedrept” în sensul prevederilor art. 504 C. proc. pen. s-a apreciat că acţiunea reclamantului este „vădit neîntemeiată”.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr. 269 din 18 iunie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a fost schimbată în totalitate sentinţa şi pe fond s-a admis în parte acţiunea, dispunându-se obligarea pârâtului la plata sumei de 890.034.920 lei cu titlu de despăgubiri, din care 390.034.920 lei daune materiale şi 500.000.000 lei daune morale.
Instanţa de apel a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., deoarece împotriva inculpatului s-a luat o măsură preventivă iar în finalul procesului, în mod irevocabil, acesta a fost achitat. Chiar dacă prin decizia penală nr. 1 din 7 ianuarie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie s-a schimbat, în urma admiterii unui recurs în anulare, temeiul achitării, din art. 10 lit. a) („fapta nu există”) în art 10 lit. d) C. proc. pen. („fapta îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii”), dreptul reclamantului la despăgubiri este incontestabil.
În fixarea cuantumului concret al acestora, instanţa de apel a avut în vedere, potrivit probatoriilor administrate, că suma de 390.034.920 lei reprezentând daune materiale constituie o compensaţie echitabilă în raport de veniturile de care reclamantul a fost lipsit în cele 7 luni de arest preventiv nejustificat de cheltuielile efectuate pentru pachete şi transport.
Cu privire la daunele morale s-a apreciat că, în contextul în care fapta a existat, lipsindu-i însă un element caracteristic infracţiunii iar reclamantul a fost implicat în comiterea ei, o despăgubire de 500.000.000 lei este îndestulătoare faţă de traumele şi suferinţele produse în perioada arestării preventive.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamantul, Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului român şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În recursul său reclamantul a formulat trei categorii principale de critici vizând nelegalitatea şi netemeinicia deciziei.
S-a susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel a procedat nelegal, în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci când a dat relevanţă schimbării temeiului achitării şi nu a ţinut seama de decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale, ceea ce s-a reflectat în cuantumul prea mic al despăgubirilor acordate.
Printr-un al doilea motiv de recurs a fost inserată netemeinicia deciziei în sensul prevederilor art. 304 pct. 8 şi 10 C. proc. civ., susţinându-se că au fost ignorate probatoriile care atestă cuantumul real al pagubelor suferite.
În fine, s-a arătat că hotărârea este criticabilă în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. cu privire la daunele morale, considerate de instanţă echitabile la un nivel extrem de redus, de numai 500.000.000 lei.
Recurentul-reclamant a solicitat modificarea deciziei în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi obligarea pârâtului la despăgubiri în cuantum de 6.000.000.000 lei.
În recursul său, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Ministerul Finanţelor Publice a susţinut, sub un prim aspect, că măsura arestării preventive s-a dispus în mod corect, infracţiunea fiind flagrantă iar în subsidiar că daunele acordate sunt exagerate, în contradicţie cu probatoriile administrate.
În fine, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a criticat decizia sub trei aspecte principale.
Printr-o primă critică s-a susţinut că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.), acordând despăgubiri unei persoane arestate preventiv şi ulterior achitate pe un alt temei decât cele prevăzute limitativ în art. 504 C. proc. pen. Sub acest aspect s-a arătat că decizia nr. 45/1998 pronunţată de Curtea Constituţională constituie, cel mult, o recomandare, ea neavând valoare obligatorie pentru instanţe.
Un al doilea motiv de recurs, de fapt o reiterare a criticilor anterioare, se referă la faptul că acordarea de despăgubiri unei persoane achitate în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. constituie o aplicare greşită a legii în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fine, s-a susţinut că decizia recurată este şi insuficient motivată, astfel încât s-a solicitat casarea ei şi pe fond respingerea acţiunii.
În recurs s-au depus la dosar înscrisuri şi s-a ataşat dosarul penal în care s-au pronunţat hotărârile privindu-l pe reclamant.
Examinând întregul material probator administrat în cauză în raport de criticile formulate prin cele trei recursuri, Curtea reţine următoarele:
Curtea de apel a făcut o evaluare atentă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, pe care le-a aplicat în mod corect şi a coroborat probatoriile administrate, pronunţând o decizie legală şi temeinică sub toate aspectele.
Este de reţinut în primul rând că infirmarea soluţiei instanţei de fond de respingere a acţiunii (ca neîntemeiată) este pe deplin justificată.
Eludând prevederile legale incidente, tribunalul a motivat că infracţiunea fiind flagrantă, arestarea preventivă era obligatorie, astfel încât inculpatul reclamant, deşi achitat ulterior, nu are dreptul la despăgubiri. O asemenea concepţie ar conduce la concluzia, imposibil de acceptat din punct de vedere logic şi juridic, că prevederile art. 504 C. proc. pen. nu se aplică în cazul infracţiunilor flagrante pentru care s-a dispus achitarea.
Aşa fiind, primul motiv de recurs formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului român, este nefondat.
În ceea ce priveşte luare în considerare a prevederilor Deciziei nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale (motivul 1 de recurs al reclamantului şi motivele nr. 1 şi 2 din recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti), decizia atacată este de asemenea corectă.
Curtea Constituţională a statuat, prin decizia menţionată, că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, conform art. 48 alin. (3) din Constituţie. Or, instanţa de apel a aplicat această decizie, care este obligatorie (şi nu are caracter de recomandare, aşa cum se susţine, total neîntemeiat, în recursul parchetului) şi în baza ei a constatat dreptul reclamantului la despăgubiri. Faptul că, referindu-se la cuantumul daunelor morale, decizia a folosit, ca un considerent subsidiar, argumentul că reclamantul a fost totuşi implicat într-o faptă care a existat în materialitatea ei, nu înseamnă că în apel nu a fost luată în considerare decizia Curţii Constituţionale.
Aşadar, curtea de apel nu a depăşit competenţele puterii judecătoreşti şi nici nu a aplicat greşit legea.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate (motivul 2 al recursului pârâtului, motivele 2 şi 3 din recursul reclamantului), acesta nu este nici exagerat şi nici prea mic ci corespunde pe deplin probatoriilor administrate.
Cu o motivare detaliată şi coerentă, care evidenţiază netemeinicia criticilor bazate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decizia a analizat fiecare dovadă pe care a avut-o în vedere, primind şi înlăturând argumente, după caz, susţinerile reclamantului cu privire la cuantumul pagubelor suferite. Au fost analizate, sub acest aspect, standardul anterior de viaţă al acestuia, veniturile pe care le realiza în mod obişnuit, cheltuielile efectuate, pagubele suferite şi toate consecinţele, patrimoniale şi morale, ale arestării sale.
Coroborarea tuturor acestor elemente a condus instanţa de apel la acordarea unor despăgubiri echitabile, în concordanţă cu principiile instituite prin art. 998 C. civ., prin convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi practica judiciară constantă.
Aşa fiind, cum decizia atacată este în întregime legală şi temeinică, Curtea va respinge cele trei recursuri în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamantul I.I., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 269 din 18 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5107/2002. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4001/2002. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
