ICCJ. Decizia nr. 8370/2002. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8370
Dosar nr. 393/3/2002
Şedinţa publică din 12 decembrie 2007
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 4559 din 26 noiembrie 1998, reclamanta O.A.J.E. a chemat în judecată Consiliul General al municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti.
Cadrul procesual a fost precizat ulterior, în sensul îndreptării pretenţiilor reclamantei şi împotriva pârâţilor C.I. şi C.M., dobânditori (prin vânzare-cumpărare), a apartamentului nr. 1 situat în imobilul revendicat.
Judecata cauzei în primă instanţă a fost suspendată iniţial conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, la solicitarea reclamantei şi ulterior, potrivit art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cererii în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi (cursul procesului reluându-se după rămânerea irevocabilă a hotărârii date cu privire la valabilitatea înstrăinării).
Sub aspectul obiectului, acţiunea a fost precizată în sensul revendicării doar a apartamentului nr. 1 ocupat de pârâţii C., faţă de restituirea restului imobilului prin dispoziţia nr. 804 din 11 februarie 2003 a Primarului General al municipiului Bucureşti.
Prin sentinţa nr. 1152 din 15 septembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea reclamantei şi a obligat pe pârâţi să restituie acesteia, în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul nr. 1 din imobilul situat în Bucureşti, împreună cu terenul aferent în suprafaţă de 81,45 mp.
Pentru pronunţarea soluţiei, tribunalul a reţinut că imobilul revendicat de reclamantă a fost dobândit de autorul acesteia prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 25824 din 22 august 1927, fiind transcris în registrul de transcripţiuni şi înregistrat ca atare în evidenţele fiscale.
Ulterior, imobilul a fost trecut în patrimoniul statului prin Decizia nr. 129 din 30 noiembrie 1957 a Sfatului popular al raionului V.I.Stalin, de completare a listelor anexă ale Decretului nr. 92/1950.
La rândul lor, pârâţii au dobândit imobilul tot printr-un contract de vânzare-cumpărare, dar încheiat în anul 1997, de la stat care era un non dominus (dobândind bunul printr-un act administrativ al unui organ al administraţiei locale, fără competenţe în domeniu).
Ca atare, s-a constatat că titlul reclamantei este mai bine caracterizat, neavând relevanţă că pârâţii au fost de bună-credinţă la încheierea contractului, aşa cum s-a reţinut în procesul care a purtat asupra valabilităţii acestuia, acţiunea în nulitate fiind respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii C., care au susţinut caracterul nelegal al soluţiei, întrucât aceasta a ignorat cele statuate printr-o hotărâre irevocabilă în legătură cu buna-credinţă a apelanţilor, precum şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care au acordat preferinţă titlurilor valabil încheiate în condiţiile legii speciale, păstrându-le efectele chiar şi faţă de foştii proprietari deposedaţi abuziv, cu titlu sau fără titlu.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 60/A din 16 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale.
În considerentele deciziei s-a reţinut că în mod corect cauza a fost judecată în condiţiile dreptului comun, fără aplicarea legii speciale, faţă de împrejurarea că, după suspendarea judecăţii şi repunerea dosarului pe rol, reclamanta a înţeles să aleagă aplicarea art. 480 C. civ. şi nu a prevederilor Legii nr. 10/2001. De altfel, o astfel de soluţionare a pricinii, cu referire la noul act normativ, ar fi însemnat încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile.
Susţinerea potrivit căreia acţiunea în revendicare ar evoca fondul acţiunii în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor, a fost înlăturată cu motivarea că instanţa de fond a stabilit că ambele părţi prezintă titluri valabile cu privire la proprietatea imobilului în litigiu, verificându-se doar care dintre ele este mai bine caracterizat.
Sub acest aspect, s-a apreciat că titlul reclamantei este preferabil, având în vedere că bunul a fost dobândit de autorul acesteia în anul 1927, de la proprietar, în timp ce pârâţii au dobândit imobilul în anul 1997 de la un neproprietar.
De aceea, titlul reclamantei este mai bine caracterizat, neavând relevanţă faptul că pârâţii au fost de bună-credinţă la încheierea actului şi nici împrejurarea că acţiunea în nulitatea contractului a fost respinsă.
De asemenea, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la c.e.d.o., referitoare la protecţia dreptului de proprietate, protecţie la care este îndreptăţită reclamanta.
Împotriva deciziei au declarat recurs apelanţii-pârâţi, care au formulat critici sub următoarele aspecte:
- Hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), fiind înfrânt caracterul special al Legii nr. 10/2001, în beneficiul aplicării dreptului comun.
Astfel, acţiunea în revendicare, indiferent dacă a fost formulată înainte sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu putea fi primită, aceasta urmând a fi considerată ori inadmisibilă, ori nefondată.
Sub aspectul inadmisibilităţii, s-a susţinut că, odată cu noua lege, pentru toate imobilele care cad sub incidenţa acesteia, persoanele îndreptăţite pot obţine măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau în despăgubiri, dar în condiţiile reglementării speciale.
Pe de altă parte, dacă se trece peste aspectul inadmisibilităţii, cererea este nefondată, având în vedere că admiterea revendicării este condiţionată de constatarea în prealabil a nulităţii actului de înstrăinare, în condiţiile art. 46 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001.
- Hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind nesocotit art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
În acest sens, s-a arătat că în mod greşit instanţa fondului a făcut referire la Protocolul menţionat, pentru a justifica necesitatea recunoaşterii şi protecţiei dreptului de proprietate al reclamantei.
În realitate, textul nu garantează dreptul la restituirea bunurilor trecute în proprietatea statului în perioada totalitaristă, iar pentru protecţia dreptului la respectarea bunurilor, trebuie îndeplinite anumite condiţii şi anume: bunurile să fie actuale; calitatea persoanei de titular al bunului actual, calitate care să-i fi fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie determinată printr-o măsură legislativă care să-i confere cel puţin o speranţă legitimă de redobândire.
De aceea, instanţa de apel nu putea reţine, în favoarea reclamantei, aplicabilitatea Protocolului, întrucât, nu numai că reclamantei nu i-a fost recunoscută calitatea de titular al bunului ci dimpotrivă, i-a fost infirmată prin Decizia nr. 1612/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de recurenţi, i-a fost respinsă în mod irevocabil.
În schimb, instanţa trebuia să reţină prevalenţa dreptului apelanţilor-pârâţi, care este garantat de norma europeană şi să respingă cererea în revendicare, întrucât: calitatea lor de titulari ai bunului a fost confirmată în raport de reclamantă, potrivit hotărârii judecătoreşti menţionate anterior; bunul este actual, regăsindu-se în patrimoniul şi în posesia lor; deposedarea, prin admiterea cererii de revendicare se produce sub imperiul CEDO, adoptată în dreptul intern anterior deposedării.
Astfel, admiterea acţiunii în revendicare constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al pârâţilor, în sensul jurisprudenţei CEDO (cauza Raicu contra României).
Or, chiar dacă această ingerinţă viza un scop legitim (apărarea dreptului foştilor proprietari) ea nu păstrează criteriul proporţionalităţii între interesul general şi acela individual, întrucât prin admiterea revendicării, pârâţii sunt în imposibilitate obiectivă de a obţine dezdăunări în mod echitabil.
- S-a susţinut de asemenea, încălcarea art. 16 din Constituţia României şi a Protocolului nr. 12 din CEDO prin aceea că, admiţându-se acţiunea în revendicare, pârâţii sunt lipsiţi de folosinţa bunului, reglementată de art. 13 şi art. 15 din Legea nr. 10/2001, texte care asigură o protecţie socială beneficiarilor Legii nr. 112/1995, ale căror titluri au fost lipsite de eficienţă juridică.
- Cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea a fost criticată pentru nemotivare, arătându-se că aceasta nu a răspuns criticilor referitoare la incidenţa limitată a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care restrâng aplicabilitatea normei la situaţiile care exced legilor speciale.
De asemenea, nu s-a răspuns argumentului referitor la încălcarea art. 6 din CEDO, constând în nesocotirea dreptului pârâţilor la un proces echitabil şi încălcarea securităţii raporturilor juridice, care presupune ca soluţia dată anterior de instanţă şi rămasă irevocabilă, să nu mai poată fi pusă în discuţie.
Intimata a formulat întâmpinare, în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care s-a opus admiterii recursului, susţinând în esenţă, caracterul legal al deciziei atacate, ca o consecinţă a modalităţii corecte în care instanţa a folosit criteriile de determinare a preferabilităţii titlului său în raport cu cel exhibat de către pârâţi.
Examinând criticile formulate prin intermediul recursului, Înalta Curte constată următoarele:
- Susţinerile referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare sunt nefondate şi urmează să fie respinse în consecinţă.
Reclamanta a promovat acţiunea în revendicare în anul 1998, aceasta fiind illo tempore, calea procedurală de valorificare a dreptului de proprietate pretins, inclusiv cu privire la imobilele preluate abuziv de către stat.
Împrejurarea că pe parcursul desfăşurării procesului a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, care instituie o anumită procedură (prealabilă sesizării instanţei) pentru recunoaşterea dreptului de proprietate şi redobândirea posesiei imobilelor preluate abuziv de către stat, nu poate avea drept consecinţă inadmisibilitatea demersului judiciar anterior.
Sesizarea instanţei de judecată s-a realizat în mod corect, neputându-se impune, retroactiv, o condiţie de formă (respectarea unei proceduri prealabile) introdusă printr-o lege specială ulterioară.
- Criticile de nelegalitate ce vizează însă fondul cauzei, respectiv, modalitatea în care instanţele au apreciat asupra prevalenţei dreptului de proprietate al reclamantei urmează să fie apreciate ca întemeiate.
Astfel, în urma procesului desfăşurat între părţi, până la definitivarea căruia a şi fost suspendată prezenta judecată, în faţa primei instanţe a fondului, s-a stabilit în mod irevocabil faptul că pârâţii au încheiat cu bună-credinţă contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu (neexistând la acel moment nicio notificare sau alt demers al reclamantei, care să atenţioneze asupra nevalabilităţii titlului statului).
De aceea, acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare promovată de reclamantă, a fost respinsă irevocabil, ca nefondată (Decizia nr. 409 din 21 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă).
Reţinând această situaţie de fapt, instanţa de apel a considerat în mod greşit că ea nu are consecinţe juridice în operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părţi şi că dreptul reclamantei este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
Pentru a exista însă, o astfel de protecţie, care să impună prevalenţa dreptului subiectiv afirmat de reclamantă, este necesar, potrivit jurisprudenţei CEDO (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenţiei, în egală măsură ca şi normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia (aflat în patrimoniul său), calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii existenţa unei speranţe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Or, în speţă, nu numai că reclamantei nu i se recunoscuse dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparţinând patrimoniului pârâţilor, ca urmare a respingerii acţiunii în nulitate îndreptate împotriva titlului lor.
De asemenea, reclamanta nu putea pretinde existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situaţia de fapt concretă.
Pe de o parte, potrivit art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 (republicată) măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale (ceea ce în speţă se stabilise în mod irevocabil, prin hotărâre judecătorească).
Pe de altă parte, prin dispoziţie a Primarului General nr. 804 din 11 februarie 2003) s-a stabilit că reclamanta este îndreptăţită, pentru partea de imobil înstrăinată, la măsuri reparatorii în echivalent (asigurându-se astfel, aplicarea măsurilor legislative adoptate de stat în materia imobilelor preluate abuziv).
A considera că indiferent de circumstanţele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietăţii să creeze noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina dobânditorului actual.
În acest sens, în jurisprudenţa CEDO s-a statuat (cauza Raicu C. României) că persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Altminteri, s-ar încălca criteriul proporţionalităţii, dobânditorul bunului neavând la îndemână o acţiune care să ducă la acordarea unei compensaţii, cu o valoare apropiată, în mod rezonabil, de valoarea imobilului.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (art. 50), foştii chiriaşi ale căror contracte sunt lipsite de eficienţă juridică, pot obţine doar restituirea preţului actualizat, care nu reflectă însă, valoarea de circulaţie a bunului.
Rezultă, potrivit considerentelor expuse, că în operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate, specifică acţiunii în revendicare, instanţa a ignorat faptul că titlul pârâţilor fusese confirmat printr-o hotărâre irevocabilă, că aceştia beneficiau de un bun în sensul Convenţiei, în timp ce reclamanta nu era titulara unui bun actual şi nici chiar, a unei speranţe legitime în sensul jurisprudenţei europene, pentru a avea câştig de cauză în acţiunea în revendicare.
Ca atare, aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, în favoarea reclamantei s-a realizat în mod greşit, întrucât norma invocată era incidentă situaţiei pârâţilor şi de natură să conducă la respingerea acţiunii îndreptate împotriva lor (care tindea la lipsirea acestora de un bun recunoscut prin hotărâre judecătorească şi implicit, la lipsirea de efecte a acestei hotărâri, cu consecinţe asupra stabilităţii raporturilor juridice).
În consecinţă, urmează să se constate că Decizia atacată este lipsită de temei legal şi conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să fie admis recursul şi modificată hotărârea. Conform art. 296 C. proc. civ. va fi admis apelul şi schimbată în tot sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâţii C.I. şi C.M. împotriva deciziei nr. 60/A din 16 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, modifică Decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de pârâţii C. împotriva sentinţei nr. 1152 din 15 septembrie 2006, a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă sentinţa atacată şi în consecinţă respinge acţiunea formulată de reclamanta O.A.J.E., ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2007.
| ← CSJ. Decizia nr. 593/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6716/2002. Civil. Legea nr.115/1996. Recurs → |
|---|
