ICCJ. Decizia nr. 1481/2003. Civil. REVENDICARE. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1481
Dosar nr.3813/2003
Şedinţa publică din 24 februarie 2005
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 6 martie 1997 sub nr. 2352/1997 la Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, reclamantul B.E.G.M. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţie (parter, două etaje, mansardă, garaj şi beci) şi terenul aferent.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că imobilul a fost proprietatea tatălui său, E.B., care, fiind medic chirurg la Spitalul Colţea, făcea parte din categoriile sociale exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, aşa încât statul nu deţine bunul cu titlu valabil. Reclamantul a mai susţinut că după decesul lui E.B. (28 septembrie 1958) a locuit, în calitate de chiriaş, în unul din apartamentele imobilului, că a întreprins demersurile prevăzute de Legea nr. 112/1995 şi întrucât ele nu au fost finalizate, solicită suspendarea oricăror proceduri stabilite de amintita lege.
La data de 27 octombrie 1997 G.G. şi G.M. au formulat cerere de intervenţie principală prin care au solicitat respingerea acţiunii reclamantului cu privire la revendicarea apartamentului nr. 2 al imobilului din Bucureşti, deoarece este proprietatea intervenienţilor în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 40831 din 4 noiembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, act transcris sub nr. 1138 din 3 februarie 1997. Intervenienţii au susţinut că sunt cumpărători de bună-credinţă întrucât reclamantul nu a făcut „nici un fel de diligenţe" nici înainte şi nici după apariţia Legii nr. 112/1995, iar bunul le-a fost vândut cu mult înainte de introducerea acţiunii în revendicare.
În cursul litigiului, prin Hotărârea nr. 1214 din 16 martie 1998, Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, a restituit în natură reclamantului apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului din str. G., şi i-a acordat despăgubiri pentru apartamentul nr. 4 situat la etajul 1, pentru etajul 2, subsol, garaj şi terenul în suprafaţă de 152,17 mp ale aceluiaşi imobil. Reclamantul a contestat în justiţie această hotărâre (dosar nr. 8308/1998 al Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti) demers suspendat în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., având în vedere acţiunea în revendicare de faţă.
La data de 10 octombrie 2001 numitul M.G. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu prin intermediul căreia a solicitat: să se constate că imobilul din Bucureşti, a trecut în proprietatea statului cu încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950; să fie obligaţi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC C. SA, G.G. şi G.M. să le lase intervenientului şi reclamantului B.G.M. în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, şi, prin compararea titlurilor de proprietate, să se constate că titlul reclamantului şi al intervenientului este preferabil celui exhibat de pârâţi; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 40831 din 4 noiembrie 1996 încheiat de pârâţii G.G. şi G.M. pentru fraudă la lege şi încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995.
În motivarea cererii de intervenţie principală s-a susţinut că moştenitorii fostului proprietar E.B. sunt reclamantul B.G.E., în calitate de descendent de gradul I, cu o cotă de ¾ din averea defunctului şi M.(fostă B.)F., în calitate de soţie supravieţuitoare. Moştenitorul acesteia din urmă este intervenientul M.G., în calitate de soţ supravieţuitor.
La data de 12 noiembrie 2001 reclamantul B.E.G.M. şi intervenientul M.G. au fosrmulat o precizare a cererilor adresate instanţei în sensul că au chemat în judecată în calitate de pârâţi pe G.G., G.M., SC C. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa: să se constate nulitatea deciziei de trecere în proprietatea statului a imobilului din Bucureşti; prin operaţiunea de comparare a titlurilor şi determinarea celui preferabil, să fie obligaţi pârâţii să le lase reclamantului şi intervenientului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul de mai sus; să se dispună nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 40831 din 4 noiembrie 1996 încheiat de pârâţii G.G. şi G.M. cu încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi prin fraudă la lege.
Cu referire la acest ultim capăt de cerere reclamantul şi intervenientul au precizat că pârâţii-cumpărători G.G. şi G.M., care au locuit în imobil de mai mult timp, cunoşteau situaţia juridică a nemişcătorului şi că există moştenitori ai fostului proprietar care au întreprins demersuri pentru retrocedarea imobilului.
La data de 26 noiembrie 2001 pârâţii G.G. şi G.M. au chemat în garanţie pe SC C. SA, Primăria Municipiului Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca, în situaţia în care vor cădea în pretenţii, să se constate imposibilitatea clauzei de exonerare de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului cuprinsă în contractul de vânzare-cumpărare nr. 40831 din 4 noiembrie 1996, a cărui nulitate absolută se solicită a se dispune, precum şi obligarea chemaţilor în garanţie, în solidar, la restituirea preţului achitat pentru apartament, actualizat cu rata inflaţiei.
La 3 decembrie 2001 pârâţii G.G. şi G.M. au promovat o cerere reconvenţională prin care au cerut obligarea reclamantului şi a intervenientului, în cazul în care cererile acestora vor fi admise, să le achite pârâţilor contravaloarea, actualizate, a îmbunătăţirilor pe care pârâţii le-au adus apartamentului cumpărat.
Sesizată iniţial cu soluţionarea cauzei Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, având în vedere valoarea nemişcătorului revendicat, prin sentinţa civilă nr. 293 din 21 ianuarie 2002, şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
La data de 29 octombrie 2001, în dosarul nr. 11412/2001 al Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, pe cale separată, B.E.G.M. şi M.G. au formulat o acţiune identică cu aceea promovată la data de 12 noiembrie 2001 în dosarul nr. 2352/1997 al aceleaşi judecătorii. Şi în dosarul nou astfel format, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 681 din 11 februarie 2002, şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Astfel sesizat, Tribunalul Bucureşti, prin încheierea din 10 iunie 2002, a conexat cele două dosare pentru a fi soluţionate împreună.
Prin sentinţa nr. 1090 din 28 iunie 2002 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunile conexe, precizate şi completate, a constatat ca fiind nelegală Decizia de trecere în proprietatea statului a imobilului din Bucureşti, şi a obligat pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC C. SA să lase reclamantului şi intervenientului în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat la etajul II al imobilului, garajul, beciul şi terenul aferent.
Prin aceeaşi sentinţă tribunalul a admis cererea de intervenţie principală formulată de G.G. şi G.M. şi s-a constatat calitatea lor de cumpărători de bună-credinţă ai apartamentului nr. 2 situat la etajul I al imobilului din Bucureşti, şi al terenului aferent, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 40831 din 4 noiembrie 1996.
S-au respins capetele de cerere referitoare la constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 40831 din 4 noiembrie 1996 şi la revendicarea apartamentului deţinut de pârâţii G.G. şi G.M., prin compararea titlurilor de proprietate şi s-au disjuns cererile de chemare în garanţie şi reconvenţională.
Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de reclamantul B.E.G.M. şi de intervenientul M.G., au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 180 din 15 aprilie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţele interpretând prevederile art. 1 şi art. 6 din Legea nr. 112/1996 şi art. 3, art. 4 şi art. 5 din HG nr. 11/1997, au ajuns la concluzia că pârâţii G.G. şi G.M. au fost cumpărători de bună–credinţă, aspect care paralizează acţiunea în revendicare a fostului proprietar sau a moştenitorilor acestuia. Întrucât reclamantul a precizat oral, la termenul când s-a judecat procesul, că în procedura urmată conform Legii nr. 112/1995 a solicitat doar restituirea în natură a apartamentului în care locuieşte pentru restul imobilului doar despăgubiri, s-a considerat că probele solicitate de reclamant şi intervenient pentru a dovedi că pârâţii au fost de rea-credinţă nu sunt utile, pertinente şi concludente cauzei.
Făcând aplicaţiunea Legii nr. 10/2001 instanţa de apel a mai motivat că „prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat legal un criteriu de valabilitate şi de preferabilitate conferit de buna-credinţă, reţinută, de altfel, la analiza cauzei şi de către instanţa de fond şi care paralizează acţiunea în revendicare a imobilului preluat de către stat fără titlu valabil şi promovată de adevăratul proprietar al imobilului".
Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a menţinut sentinţa tribunalului, în termen legal, pe cale separată, au declarat recurs reclamantul B.G.M. şi intervenientul M.G. care au invocat următoarele motive de casare: instanţele au interpretat şi aplicat greşit prevederile Legii nr. 112/1995 întrucât puteau fi vândute foştilor chiriaşi doar imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu, or, în cauză, s-a reţinut că bunul a fost preluat fără titlu din proprietatea autorului recurenţilor; vânzarea apartamentului a avut lor în perioada cât se desfăşurau procedurile urmate conform Legii nr. 112/1995; greşit au fost respinse cererile de probatorii formulate de recurenţi cu care doreau să dovedească reaua-credinţă a cumpărătorilor, care locuiau în acelaşi imobil cu recurentul-reclamant şi care cunoşteau atât situaţia juridică a bunului cumpărat, cât şi demersurile recurenţilor de retrocedare a nemişcătorului; se reproşează instanţelor că în mod eronat au aplicat în litigiul de faţă prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 unui act juridic încheiat la 4 noiembrie 1996 şi în care atât vânzătorul, cât şi cumpărătorii au cunoscut pericolul evicţiunii, odată ce în contract a fost înserată o clauză de exonerare, iar cumpărătorii au dobândit pe propria lor răspundere.
Recursurile sunt fondate, în sensul considerentelor care succed:
Unul din principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp este cel al neretroactivităţii legii civile noi, potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc ori se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu situaţiilor anterioare, trecute. Într-o altă formulare, potrivit acestui principiu, trecutul scapă legii civile noi. Acest principiu este unul constituţional şi de drept civil în acelaşi timp, fiind consacrat expres prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 C. civ.
Nici prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu s-a abătut de la acest principiu, mai mult, l-a recunoscut şi l-a consacrat în mod expres. Astfel, potrivit art. 47 alin. (1) din legea citată, prevederile acesteia sunt aplicabile şi acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei.
Este evident, în speţă, că instanţa de apel a interpretat greşit această prevedere, deoarece aplicarea legii civile noi (Legea nr. 10/2001) era posibilă numai în cazul în care persoanele îndreptăţite (reclamantul şi intervenientul) îşi exprimau în mod neechivoc voinţa, fie în sensul renunţării la prezenta judecată, începută la data de 6 martie 1997 potrivit dreptului comun, fie cerând suspendarea acestei judecăţii.
Pe cale de consecinţă, reproşul adus de recurenţi instanţa de apel în sensul că a aplicat dispoziţiile legii civile noi unui proces început la 6 martie 1997 şi unui act juridic încheiat la data de 4 noiembrie 19963, se priveşte ca fondat, întrucât Legea nr. 10/2001, publicată în M. Of. nr. 75 din 14 februarie 2001, a fost aplicată raporturilor juridice dintre părţi cu încălcarea principiului constituţional şi de drept civil al neretroactivităţii legii civile.
Întrucât instanţa de apel a soluţionat litigiul în temeiul unor dispoziţii legale inaplicabile speţei, se impune admiterea recursurilor, casarea deciziei şi reluarea judecăţii în apel.
Într-un alt considerent, se constată că atât reclamantul, cât şi intervenientul au investit în cauză instanţele judecătoreşti cu o acţiune, respectiv o cerere de intervenţie, prin care au cerut, printre altele, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârâţi la data de 4 noiembrie 1996 cu referire la apartamentul nr. 2 situat la etaju I al imobilului din Bucureşti, cât şi, prin compararea titlurilor, apartamentul să fie restituit moştenitorilor fostului proprietar.
S-a susţinut de reclamant şi de intervenient că pârâţii nu au fost cumpărători de bună-credinţă în sensul că ei au cunoscut situaţia juridică a nemişcătorului, cât şi demersurile întreprinse de recurenţi în scopul retrocedării bunului şi au invocat, totodată, o situaţie atipică, dar particulară speţei: atât reclamantul, cât şi pârâţii au locuit ani buni, în calitate de chiriaşi ai statului, în imobilul revendicat. Reclamantul în apartamentul de la parterul imobilului. Pârâţii în apartamentul de la etajul I.
Pentru a dovedi cele invocate, reclamantul şi intervenientul au cerut administrarea de dovezi în scopul a demonstra că pârâţii cumpărători au fost de rea-credinţă, însă atât tribunalul (încheierea din 10 iunie 2002), cât şi instanţa de apel (încheierea din 8 aprilie 2003) le-au respins în mod nejustificat, cu toate că administrarea acestor dovezi, prin care urma să se stabilească poziţia subiectivă a părţilor faţă de actul juridic încheiat, era de esenţa litigiului. Aceasta cu atât mai mult cu cât în contractul de vânzare-cumpărare nr. 40831 din 4 noiembrie 1996 (fila 40 dosar nr. 2352/1997 al Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti) proprietarul aparent (vânzătorul), cât şi pârâţii cumpărători, au convenit ca cel dintâi să fie exonerat de obligaţia de garanţie pentru evicţiune în cazul în care bunul va fi revendicat de moştenitorii fostului proprietar, de unde rezultă că ambele părţi contractante au avut cel puţin o urmă de îndoială, dacă nu chiar convingerea, că vânzătorul nu era şi proprietarul nemişcătorului vândut.
În adevăr, cauza, fiind una dintre condiţiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziţiei subiective a părţilor faţă de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoaşterea de către cumpărători a faptului că bunul înstrăinat nu aparţine vânzătorului, poziţie subiectivă în funcţie de care cumpărătorul urmează a fi calificat ca fiind de bună sau rea-credinţă, îşi are un incontestabil reflex la nivelul cauzei.
Nici practica şi nici doctrina nu au înţeles să recunoască, în toate cazurile, eficienţă distructivă principiului potrivit căruia nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună-credinţă al bunului său iniţial, a fost preferat cel din urmă. Recunoaşterea prevalenţei interesului subdobânditorului de bună-credinţă a fost impusă, în baza unor raţiuni cu aplicare mai largă şi care au creat un adevărat principiu, de preocuparea pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilit raporturile juridice.
S-a considerat că legea, care apără proprietatea, urmează să se încline înaintea unui principiu superior de echitate şi de justiţie: buna-credinţă a cumpărătorului. Din punct de vedere juridic, soluţia şi-a aflat aşadar suport în raţiuni de ordin pragmatic, concretizat în principiul validităţii aparenţei de drept, a cărui esenţă este exprimată în adagiul erros communis facit jus.
Incidenţa acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiţii, privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună sau unanimă şi, de asemenea, invincibilă, şi a unei condiţii privind buna-credinţă a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia. În adevăr, instanţele judecătoreşti au cerut întotdeauna ca terţul cumpărător care a tratat cu proprietarul aparent să fi fost de bună-credinţă, adică să nu fi cunoscut realitatea, şi ca eroarea în care a căzut să fie generală şi mai cu seamă invincibilă, imposibil de prevăzut, imposibil de înlăturat.
Şi în temeiul acestor considerente, se impuse admiterea recursurilor şi reluarea judecăţii în apel pentru a se verifica pe bază de dovezi, susţinerile reclamantului şi ale intervenientului referitoare la faptul că pârâţii cumpărători au cunoscut, chiar mai înainte de încheierea contractului, realitatea atât cu privire la calitatea de adevăraţi proprietari a recurenţilor, cât şi cu privire la demersurile întreprinse de ei pentru apropierea bunului la care autorul lor a fost nelegal deposedat.
Totodată, instanţa de apel, ca instanţă de control judiciar, în raport, desigur, de soluţia ce o va da acţiunii şi cererii de intervenţie principală, va cerceta legalitatea măsurii luată de tribunal de disjungere a cererii de chemare în garanţie şi a cererii reconvenţionale şi va reanaliza, în rejudecare, dacă nu cumva, pentru o mai bună administrare a justiţiei şi pentru soluţionarea completă a raporturilor dintre părţi, se impune ca atari cereri să fie rezolvate împreună cu cererile principiale, printr-o unică hotărâre.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamantul B.G.M. şi de intervenientul M.G. împotriva deciziei nr. 180 din 15 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1534/2003. Civil. Conflict de munca. Recurs... | ICCJ. Decizia nr. 1222/2003. Civil. LEGEA NR.10/2001. Recurs → |
|---|
