ICCJ. Decizia nr. 1593/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1593
Dosar nr. 4099/2003
Şedinţa publică din 2 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea precizată R.B.M. şi P.P. au chemat în judecată Primăria oraşului Deta şi pe B.A., S.I., S.M. şi A.Z.M. solicitând anularea Dispoziţiei nr. 240 din 17 iulie 2002 emisă de Primăria oraşului Deta prin care le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului situat în Deta, înscris în C.F. nr. 762 Deta cu nr. top 625-626/b/1/a formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi pe cale de consecinţă să se dispună să le fie restituit în natură respectivul imobil.
De asemenea, reclamanţii au cerut ca în temeiul art. 11 alin. (1) şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 431/1964 încheiat între fostul Sfat popular al oraşului Deta în calitate de vânzător şi B.I. şi A. în calitate de cumpărători pentru imobilul înscris în C.F. nr. 762 Deta cu nr. top 625-626/b/1/a, precum şi a înstrăinărilor ulterioare, avându-se în vedere reaua credinţă cu care au fost încheiate respectivele acte.
În subsidiar, reclamanţii au solicitat efectuarea unei expertize tehnice în construcţii prin care să se stabilească valoarea (reală) de circulaţie a imobilului din Deta, înscris în C.F. nr. 762 Deta cu nr. top 625-626/b/1/a oferta de restituire prin echivalent ce le-a fost făcută prin Dispoziţia nr. 240 din 17 iulie 2002 de către primărie de 300.000.000 lei, era prea mică şi nu a fost stabilită conform art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În motivarea acţiunii reclamanţii au susţinut că prin adresa nr. 3485 din 18 octombrie 1953 emisă de fostul Sfat popular al comunei Deta, antecesorilor lor T.P. şi I. le-a fost expropriat în temeiul Legii 187/1945 imobilul compus din casă, curte şi grădină, fără a li se acorda vreo despăgubire.
Or, Legea nr. 187/1945 privind reforma agrară avea ca obiect numai exproprierea terenurilor şi a bunurilor agricole situate în extravilanul localităţilor şi prin urmare nu putea viza şi imobilul în litigiu care de altfel, a fost preluat de stat exclusiv în baza unui proces-verbal cu nr. 166 din 26 ianuarie 1946, deci abuziv şi fără vreun titlu valabil.
Ulterior, în anul 1964, imobilul a fost vândut de către Statul Român pârâţilor B.I. şi B.A., urmare unor falsuri comise în C.F. de care menţionaţii pârâţi nu erau străini.
Înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate al statului s-a făcut în mod fraudulos întrucât la dosarul de carte funciară nu a existat un titlu de proprietate pentru Statul Român, respectiv vreun act din care să rezulte exproprierea imobilului.
Pe de altă parte, la achiziţionarea imobilului în anul 1964 de către pârâţii B.I. şi B.A., acestea au fost de totală rea credinţă, la acea dată B.I. îndeplinind o înaltă funcţie politică la nivelul raionului Deta. La rândul lor, cumpărătorii subsecvenţi nu se pot prevala de buna credinţă întrucât au cunoscut împrejurările în care iniţial, imobilul în dispută, fusese dobândit de soţii B., deoarece erau rude cu aceştia. Mai mult actualii deţinători au achiziţionat imobilul la un preţ modic de 20.000 lei.
Aceste aspecte îi îndrituiesc pe reclamanţi să solicite restituirea în natură a bunului, contractul de vânzare-cumpărare fiind lovit de nulitate absolută în condiţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la oferta primăriei de restituire prin echivalent, reclamanţii au precizat că valoarea estimată de 300.000.000 lei era mult sub valoarea reală a imobilului în cauză neefectuându-se expertiză tehnică, motiv pentru care au refuzat-o.
În drept reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1, art. 2 lit. h), art. 3, art. 11 alin. (1), art. 24 alin. (2), (3), (7), (8), art. 36 alin. (3) şi (4) şi art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 152 din 28 februarie 2003 a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a stabilit că valoarea de circulaţie a imobilului situat în Deta, înscris în C.F. nr. 762 Deta cu nr. top 625-626/b/1/a este de 420.791.000 lei. A respins în rest acţiunea.
Instanţa a reţinut că, întrucât după exproprierea imobilului, acesta a fost înstrăinat prin act autentic de vânzare-cumpărare, restituirea lui în natură nu mai era posibilă iar reclamanţii nu au invocat care era motivul de nulitate absolută a respectivului contract şi nici nu au făcut vreo dovadă cu privire la susţinerile din acţiune.
Referitor la cererea subsidiară, conform art. 36 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, expertiza tehnică efectuată în cauză a stabilit valoarea imobilului în dispută la 420.791.000 lei şi sub acest aspect acţiunea urma a fi admisă.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 98 din 20 iunie 2003 a respins apelul declarat de reclamantele R.B.A. şi P.P. împotriva sentinţei nr. 152 din 28 februarie 2003 a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
În motivarea soluţiei instanţa de apel a învederat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 431/1964 imobilul în dispută a fost înstrăinat de fostul Sfat popular al oraşului Deta către pârâţii B.A. şi B.I., înscris ce a fost perfectat cu respectarea dispoziţiilor art. 948 C. civ., astfel că nu se putea reţine reaua credinţă a pârâţilor la încheierea actului cât şi la transmiterile ulterioare.
Prin urmare, nu putea fi administrată nici proba testimonială împotriva actelor autentice menţionate care potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu sunt lovite de nulitate absolută întrucât au fost încheiate cu bună credinţă. Potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ. buna credinţă se prezumă, sarcina probei, pentru a dovedi reaua credinţă revenind reclamanţilor.
Astfel fiind a fost admis numai capătul subsidiar din acţiune, iar conform expertizei valoarea imobilului în dispută a fost stabilită la 420.791.000 lei sumă pe care reclamanţii sunt îndrituiţi să o primească.
În contra acestei decizii au declarat recurs reclamantele R.B.A. şi P.P., invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. şi susţinând în esenţă că respingerea celor două capete ale cererii de chemare în judecată s-a făcut nelegal şi nemotivat.
Astfel se afirmă că au cerut constatarea nulităţii absolute a contractului autentic de vânzare-cumpărare nr. 431/1964 şi a transmisiunilor subsecvente pentru fraudă la lege şi reaua credinţă a cumpărătorilor, iar prin respingerea nejustificată a probatoriului solicitat au fost lipsiţi de posibilitatea de a-şi dovedi susţinerile.
În acest context recurenţii au afirmat că Legea nr. 187/1945 cu privire la reforma agrară viza exclusiv terenurile şi bunurile agricole situate în extravilanul localităţilor şi prin urmare nu se putea extinde şi cu privire la construcţia în dispută, iar vânzarea ei în 1964 către pârâţii B.I. şi B.A. s-a făcut contrar dispoziţiilor legale prin abuz şi posibile falsuri săvârşite la acea vreme de funcţionarul de la cartea funciară, aspecte de care pârâţii au avut cunoştinţă mai ales datorită funcţiilor politice deţinute la acea dată de pârâtul B.I. Prin urmare, nici subdobânditorii, rude cu pârâţii B.I. şi A. nu pot invoca buna credinţă în tranzacţia încheiată cu aceştia.
În fine, în evidenţele cărţii funciare nu exista procesul-verbal nr. 166 din 21 octombrie 1946 de expropriere a imobilului ceea ce îi îndrituieşte să aprecieze că la timpul respectiv s-au operat unele falsuri la cartea funciară şi oricum nu existau temeiuri pentru fostul Sfat popular al oraşului Deta să dispună exproprierea şi apoi înstrăinarea imobilului, neavând o astfel de competenţă.
Prin urmare, preluarea bunului de către stat s-a făcut în mod abuziv, iar achiziţionarea lui de către pârâţi a avut loc cu rea credinţă, la un preţ modic de 20.000 lei, ceea ce îi îndreptăţeşte să solicite restituirea în natură a imobilului, contractele de vânzare-cumpărare fiind lovite de nulitate absolută conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la capătul de cerere subsidiar recurenţii au învederat că urmează a se avea în vedere valorile stabilite prin raportul de expertiză tehnică depus la termenul din 10 ianuarie 2003, respectiv valoarea de 434.630.000 lei.
Recursul nu este fondat.
Din dosar a rezultat că în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001 R.B.A. şi P.P. au notificat Consiliul local Deta solicitând restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. nr. 762 Deta cu nr. top 625-626, b/1/a situat în Deta, compus din casă, curte şi grădină, expropriat în mod abuziv întrucât antecesorii lor şi proprietarii iniţiali ai bunului, nu îndeplineau cerinţele Legii nr. 187/1945 pentru a putea fi expropriaţi.
Totodată reclamantele au cerut ca unitatea notificată să se pronunţe dacă este de acord cu restituirea în natură sau li se va face o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzător valorii imobilului la preţul actual.
Cu dispoziţia nr. 240 din 17 iulie 2002 Primarul oraşului Deta a respins cererea de restituire în natură a imobilului înscris în C.F. nr. 762 Deta, cu nr. top 625-626/b/1/a formulată de R.B.A. şi P.P. cărora le-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri băneşti evaluate la 300.000.000 lei motivat de faptul că restituirea în natură a bunului nu mai era posibilă, imobilul fiind înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 431 din 8 aprilie 1964 de notariatul de stat al raionului Deta.
Contestând menţionata dispoziţie reclamanţii au învederat că exproprierea imobilului în dispută în baza procesului-verbal nr. 166 din 26 octombrie 1946 s-a făcut abuziv, fără titlu legal şi prin urmare conform art. 71 alin. (1) şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 erau îndrituiţi la restituirea lui în natură constatându-se totodată că înstrăinarea lui către pârâţi era lovită de nulitate absolută aceştia din urmă fiind de rea credinţă.
Din examinarea prevederilor art. 11 din Legea nr. 10/2001 rezultă că acestea instituie reguli speciale pentru restituirea imobilelor expropriate, textul fiind aplicabil în toate cazurile de expropriere, indiferent dacă a fost făcută cu titlu valabil sau fără titlu valabil şi fără a distinge după cum s-a plătit ori nu o despăgubire.
În această ordine de idei potrivit textului invocat, imobilele expropriate şi ale căror construcţii nu au fost demolate se pot restitui integral în natură persoanelor îndreptăţite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispoziţiilor legale. Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu indicele de inflaţie.
Astfel fiind, criticile recurentelor potrivit cărora exproprierea imobilului în dispută în baza Legii nr. 187/1945 s-a făcut abuziv şi deci preluarea lui de către stat a avut loc fără titlu valabil sunt irelevante cauzei întrucât aşa cum deja s-a arătat, prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile chiar şi imobilelor expropriate fără titlu valabil.
Pe de altă parte, potrivit art. 26 din Decretul-lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 drepturile reale se vor dobândi fără înscrierea în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere, titularul nu va putea însă dispune de ele prin cartea funciară decât după ce s-a făcut înscrierea.
Din această perspectivă, cu referire la cazul în speţă, rezultă fără echivoc că independent de înscrierea în cartea funciară, statul a devenit proprietarul imobilului în dispută la data exproprierii, iar procesul-verbal nr. 166, Deciziunedin 26 ianuarie 1946, întocmit de Comitetul local de expropriere şi împroprietărire din comuna Deta, judeţul Timiş, Torontal atestă că imobilul înscris în C.F. nr. 762 Deta cu nr. top 625-626/b/1/a a fost expropriat în baza art. 3 pct. 1 din Regulamentul pentru aplicarea legii pentru înfăptuirea reformei agrare ca înscris în G.E.G., expropriere totală.
Prin urmare, statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu la data exproprierii ce a avut loc în anul 1946, iar înscrierea lui în cartea funciară care s-a produs în anul 1963 s-a făcut, aşa cum o arată expres dispoziţiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru a putea dispune de respectivul drept.
Aşa se şi explică existenţa decalajului între data exproprierii şi data intabulării.
Oricum, cât timp reclamantele nu au produs nici o dovadă cu privire la presupusele falsuri comise de funcţionarul de carte funciară, susţinerile lor pe acest aspect nu pot fi primite.
Referitor la cererea reclamantelor de a se constata nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare vizând imobilul în litigiu conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţele au respins-o cu motivarea că acestea au fost încheiate cu bună credinţă. Potrivit art. 1899 C. civ. buna credinţă se prezumă, astfel că revenea recurenţilor-reclamanţi sarcina de a dovedi că în anul 1964, când a avut loc vânzarea-cumpărarea, pârâţii dobânditori au fost de rea credinţă. Or, aşa cum rezultă din prevederile art. 1899 C. civ., buna credinţă este „credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate înscrisurile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea". În acest context şi în lipsa unor alte dovezi, este greu de crezut că în conjunctura anului 1964, cumpărătorii ar fi putut avea vreun dubiu cu privire la dreptul de proprietate al statului cu atât mai mult cu cât acest drept fusese şi înscris în C.F., conform art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Recurenţii au invocat şi prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 susţinând că înstrăinarea de către stat a imobilului în dispută şi apoi şi celelalte înstrăinări succesive s-au făcut prin fraudă la lege fără însă a indica dispoziţiile legale pretins fraudate pentru a putea verifica aceste susţineri.
Pe de altă parte, chiar prin notificare, recurentele au formulat şi o cerere alternativă, respectiv aceea de restituire prin echivalent, corespunzător valorii imobilului la preţul actual.
În acest sens, în cauză a fost efectuată o expertiză tehnică care urmare obiecţiunilor pârâtei Primăria oraşului Deta a stabilit valoarea actuală a imobilului în situaţia iniţială (fără adăugiri, modernizări) la 420.791.000 lei, sumă necontestată de reclamante. Este adevărat că iniţial, acelaşi expert a evaluat imobilul la 434.630.000 lei, însă valoarea finală după obiecţiunile formulate de primărie a fost de 420.791.000 lei, sumă aşa cum deja s-a relevat ce nu a fost contestată de reclamantele-recurente cu ocazia dezbaterilor în fond la tribunal.
Faţă de cele ce preced criticile formulate de recurente apar a fi neîntemeiate şi prin urmare recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii R.B.A. şi P.P. împotriva deciziei civile nr. 98 din 20 iunie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Respinge cererea formulată de intimaţi pentru acordarea cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1656/2003. Civil. Despagubiri - legea... | ICCJ. Decizia nr. 16/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
