ICCJ. Decizia nr. 2093/2003. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2093
Dosar nr. 2191/2003
Şedinţa publică din 16 martie 2005
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 26 august 1999 reclamantul H.W.G.O.R. a chemat în judecată pe pârâta B.I. pentru ca aceasta să fie obligată la restituirea sumei de 55.000 mărci germane şi dobânda de 5% anual pentru împrumutul acordat conform contractului încheiat la data de 24 iunie 1996; obligarea pârâtei la restituirea tuturor veniturilor născute din utilizarea împrumutului de la primirea acestuia şi până în prezent precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 9389 din 21 octombrie 1999 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti întrucât valoarea litigiului depăşeşte suma de 200.000.000 lei.
Prin cererea din 2 martie 2000, reclamantul şi-a precizat cererea de chemare în judecată solicitând obligarea pârâtei să-i restituie suma de 55.000 DM conform contractului de credit din 24 iunie 1996 precum şi cheltuieli de judecată ocazionate de proces.
Pârâta a depus întâmpinare la dosar şi a menţionat că i-a restituit reclamantului suma împrumutată aşa încât acţiunea acestuia urmează a fi respinsă.
Tribunalul a încuviinţat probe cu înscrisuri, interogatorii şi efectuarea unor expertize criminalistice pentru a se stabili dacă semnătura reclamantului de pe înscrisul redactat în limba engleză din data de 11 martie 1998 privind restituirea sumei de 55.000 mărci germane, este sau nu preexistentă textului.
Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 196 din 12 martie 2002 a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului H.W.G.O.R. şi l-a obligat să plătească pârâtei, suma de 49.500.000 lei cheltuieli de judecată.
Din probele administrate tribunalul a reţinut că la data de 24 iunie 1996 între părţi s-a încheiat un contract de împrumut prin care reclamantul i-a împrumutat pârâtei suma de 55.000 mărci germane până la data de 31 decembrie 1996 stabilind totodată şi o dobândă de 5% pe an.
La data de 11 martie 1998 s-a întocmit o chitanţă prin care reclamantul recunoaşte că a primit de la pârâtă suma de 55.000 mărci germane.
În cauză s-au efectuat trei expertize criminalistice prin care s-a urmărit să se stabilească dacă semnătura reclamantului este anterioară sau ulterioară scrierii din care rezultă că a primit suma menţionată.
Experţii ce au efectuat primele două expertize au concluzionat în sensul că tehnic, nu se poate stabili dacă semnătura aflată pe înscrisul din data de 11 martie 1998 în ce priveşte restituirea sumei de 55.000 mărci germane este sau nu preexistentă textului în limba engleză.
Cea de-a treia expertiză efectuată la 19 septembrie 2001 de trei experţi cuprinde concluzia că semnătura reclamantului de pe înscrisul din 11 martie 1998 este preexistentă textului (a fost dată „în alb").
Tribunalul a omologat concluziile primelor două expertize din care rezultă că în cazul intersectării unor înscrisuri diferite, nu se poate stabili care dintre acestea este anterior.
S-a considerat că orientarea fibrelor celulozice de la suprafaţa hârtiei nu este un element de luat în seamă deoarece atât în situaţia în care semnătura ar fi preexistat scrisului cât şi atunci când ar fi ulterioară, orientarea ar fi aceeaşi.
Mai mult, în cazul celor trei expertize a fost folosită aceeaşi aparatură, respectiv „Combina VSC 2000".
Pe de altă parte, tribunalul a avut în vedere că „nimeni nu-şi poate invoca propria turpitudine pentru apărarea unui drept" astfel că reclamantul dacă a dat o semnătură „în alb" debitorului şi-a asumat întreaga responsabilitate a semnăturii înscrisului, respectiv faptul că a primit suma de 55.000 mărci germane.
Ca urmare, reţinând că la data de 11 martie 1998, pârâta a dovedit cu înscrisul depus la dosar că a restituit suma de 55.000 mărci germane împrumutată, tribunalul a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 51/A din 3 februarie 2003 a respins ca nefondat apelul reclamantului şi a respins ca nedovedită cererea pârâtei pentru acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, în principiu, în cazul înscrisului sub semnătură privată singura condiţie care se cere pentru valabilitatea acestuia este semnătura părţilor.
Că, în speţă, intimata a prezentat o chitanţă liberatorie a cărui scriptură a fost imprimată şi semnătura apelantului-reclamant, a fost necontestată sub aspectul autenticităţii sale.
Apelantul reclamant a contestat scriptura textului imprimat care nu exprimă realitatea, întrucât suma împrumutată nu a fost restituită de intimată, susţinând că a semnat în alb hârtia pe care s-a adăugat ulterior textul.
Instanţa de apel a considerat că toate criticile aduse de apelant înscrisului sub semnătură privată nu sunt fondate.
Astfel, formalitatea multiplului exemplar este cerută în cazul contractelor sinalagmatice, caracter pe care nu-l are chitanţa liberatorie din data de 11 martie 1998, iar menţiunea „bun şi aprobat" este cerută înscrisurilor sub semnătură privată ce constată convenţii unilaterale, lipsa acestei menţiuni putând fi invocată, conform art. 1180 C. civ., doar de intimata-pârâtă (debitor).
Apelantul reclamant, contestând scriptura înscrisului din 11 martie 1998, a susţinut că a semnat „în alb" o hârtie pe care i-a înmânat-o intimatei–pârâte în scopul încheierii unui act de vânzare cumpărare, însă aceasta a confecţionat ulterior pe înscris textul din care rezultă că i-a achitat împrumutul de 55.000 mărci germane.
A fost înlăturată ca derizorie apărarea apelantului că i-ar fi înmânat intimatei un înscris cu semnătură în alb, pentru a cumpăra un imobil cu motivarea că faţă de experienţa profesională şi funcţia de demnitate publică ce o ocupa, nu a dat dovadă de minime diligenţe referitor la consecinţele unui asemenea act.
Pe de altă parte, s-a avut în vedere că în cadrul relaţiilor dintre părţi, apelantul, atunci când a cumpărat sau a vândut un imobil din România, întotdeauna i-a dat intimatei procură autentificată, aşa cum rezultă din cele două contracte de vânzare cumpărare depuse la dosar. Din această perspectivă, apelantul cunoştea procedura de încheiere în formă autentică a contractelor de vânzare cumpărare şi apărarea sa este neverosimilă.
Instanţa de apel a considerat că tribunalul în mod judicios a înlăturat concluziile expertizei efectuate la data de 19 septembrie 2001, câtă vreme cele trei expertize au la bază întrebuinţarea aceleiaşi aparaturi.
Primele două expertize au concluzionat în sensul că nu se poate stabili cu certitudine dacă semnătura de pe înscrisul sub semnătură privată este preexistent textului imprimat, în timp ce expertiza efectuată la data de 19 septembrie 2001 stabileşte, fără dubii, că semnătura primitorului sumei este preexistentă, dată în alb.
Cum potrivit Codului de procedură civilă, niciuna din probe nu poate avea un caracter absolut, instanţa de apel a constatat că ultima lucrare de expertiză nu se coroborează cu alte probe administrate în cauză, aşa încât validarea concluziilor expertizelor anterioare de către tribunal este judicioasă.
Aplicând în completare principiul in dubio pro reo şi faptul că nimeni nu-şi poate invoca propria culpă în promovarea unei cereri, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.
În termenul prevăzut de lege împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul cât şi pârâta.
Recurentul-reclamant îşi fundamentează cererea pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ. şi solicită casarea hotărârilor şi admiterea acţiunii sale.
Recurenta-pârâtă invocă dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. arătând că, în mod greşit, instanţa de apel i-a respins ca nedovedită cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată deşi această dovadă a fost ataşată concluziilor scrise şi s-a omis a fi analizată. Sub acest aspect a solicitat modificarea hotărârii şi obligarea apelantului-reclamant să-i plătească cheltuielile de judecată în sumă de 34.700.000 lei.
În motivarea recursului său reclamantul susţine în esenţă că Decizia pronunţată de instanţa de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină deoarece s-a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a fost denaturat mijlocul de apărare invocat în combaterea susţinerilor intimatei (art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.).
Totodată, se susţine că hotărârea este nelegală şi netemeinică (art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.) prin aceea că s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale incidente privind regulile legale de probaţiune ce limitează dreptul de apreciere al judecătorului şi pe de altă parte instanţa nu s-a pronunţat motivat asupra dovezilor legal administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
În dezvoltarea primului motiv de casare, recurentul precizează că instanţa de apel, deşi reţine că, nu s-au administrat probe în această fază, totuşi analizează contractele de vânzare–cumpărare autentice depuse şi le denaturează valoarea spre împrejurări extrinseci raportului dedus judecăţii, folosindu-se de prezumţii judiciare inapte să rezolve în concret litigiul.
Astfel, pe baza recunoaşterilor, explicaţiilor, apărărilor făcute de părţi la interogatoriu coroborate cu înscrisurile depuse (contractul de credit din 24 iunie 1996 şi chitanţa liberatoare din 10 martie 1998) instanţa era datoare să clarifice dacă înscrisul sub semnătură privată din 10 martie 1998 prezentat de intimată are funcţia de chitanţă liberatoare de plată şi are puterea de a dovedi stingerea obligaţiei.
Justa interpretare a probelor în aplicarea art. 1091, art. 1096, art. 1104, art. 1177, art. 1178 şi art. 1169 C. civ. era concluzia că înscrisul invocat de intimată nu este regulat întocmit ci este realizat prin imprimarea unui text în limba engleză pe o coală de hârtie pe care preexista semnătura recurentului.
Că acest înscris sub semnătură privată din 10 martie 1998, necontestat sub aspectul semnăturii de către recurent, nu beneficiază de prezumţia de autenticitate în ce priveşte conţinutul ce s-a adăugat ulterior semnăturii. Or, prezumţia de autenticitate a fost răsturnată prin dovada contrară, respectiv expertiza întocmită la data de 19 septembrie 2001 ce concluzionează în sensul că semnătura recurentului este preexistentă scripturii în limba engleză.
Se menţionează că instanţa de apel nu a soluţionat legal mecanismul probatoriu privind realitatea adăugării textului imprimat posterior semnăturii pe înscrisul din 10 martie 1998 şi nu a avut în vedere regulile legale impuse de art. 1177 C. civ. şi art. 177 alin. (1) C. proc. civ. ce o obligă să verifice autenticitatea actului.
Prin contractul de credit părţile au convenit că plata datoriei să aibă loc prin transfer bancar în ţara de domiciliu a recurentului (Germania) astfel că plata în numerar a 55.000 mărci germane în loc de 58.800 mărci germane, plată pretins făcută prin înscrisul din 10 martie 1998, al cărui conţinut a fost adăugat ulterior, nu este aptă a o elibera de datorie pe intimată, mai ales că proba ştiinţifică (expertiza din 19 septembrie 2001) stabileşte, fără dubii, că semnătura recurentului era preexistentă pe act.
Expunând concluziile celui de-al treilea raport de expertiză ce fusese şi completat şi înlăturându-l, instanţa de apel, fără o motivare concretă, ce semnifică neanalizarea mijlocului de probă administrat a pronunţat o hotărâre nelegală şi nu a avut în vedere valoarea probantă, hotărâtoare, a acestei lucrări în cauză.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat.
1. Referitor la recursul declarat de reclamant, Curtea îl va admite ca fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Este necontestat că părţile au lucrat împreună în perioada în care recurentul reclamant, în calitate de expert al Uniunii Europene, era şeful grupului de experţi de la Comisia Naţională de Statistică unde intimata-pârâtă era angajată la serviciul de protocol al instituţiei.
Pe parcursul colaborării între părţi, s-a instalat între aceştia un climat de încredere reciprocă explicat prin împrejurarea că recurentul a mandatat-o pe intimată să-i cumpere şi apoi să-i vândă un apartament pe teritoriul României (înscrisuri depuse în apel) precum şi de faptul că intimata a primit de la recurent diverse sume de bani cu titlu de împrumut, aşa cum aceasta a recunoscut la interogatoriul luat de instanţa de fond.
În cauză, este în discuţie împrumutul în sumă de 55.000 mărci germane acordat de recurent intimatei prin contractul de credit nr. 02.VI/ 1996 din 24 iunie 1996 pentru ca aceasta să-şi achiziţioneze un apartament.
S-a fixat ca termen de restituire a împrumutului data de 31 decembrie 1996.
Recurentul-reclamant, prin acţiunea promovată, susţine că suma de 55.000 mărci germane nu i-a fost restituită de pârâtă.
Intimata-pârâtă a prezentat în instanţă înscrisul sub semnătură privată din data de 11 martie 1998, semnat de recurent şi din conţinutul căruia rezultă că acestuia i-a fost remisă suma de 55.000 mărci germane, deci obligaţia s-a stins prin plată.
Prin răspunsul la interogatoriu, recurentul–reclamant şi-a recunoscut semnătura pe acest înscris dar a susţinut că textul în limba engleză a fost adăugat ulterior semnăturii sale.
A mai precizat că i-a dat intimatei un înscris cu semnătura sa „în alb" pentru a-i cumpăra un apartament.
În acest context, instanţele erau datoare să stabilească dacă înscrisul sub semnătură privată datat 11 martie 1998, semnat de recurent, are valoarea juridică a unei chitanţe liberatorii de plată prin conţinutul său.
Instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, a considerat că înscrisul sub semnătură privată din 11 martie 1998 reprezintă dovada plăţii împrumutului către recurentul-reclamant care şi-a recunoscut semnătura pe această chitanţă.
Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului precum şi modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor incidente cauzei constată că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii.
Astfel, potrivit art. 177 alin. (1) C. proc. civ. „Acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator, fie să recunoască, fie să tăgăduiască scrisul ori semnătura". În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 1177 C. civ.
În cauza de faţă, recurentul-reclamant şi-a recunoscut semnătura dar a contestat textul în limba engleză redactat pe computer, susţinând că a fost adăugat ulterior.
Fiind în discuţie autenticitatea conţinutului înscrisului, sarcina probei incumbă intimatei pârâte.
La cererea recurentului-reclamant s-au efectuat în cauză trei expertize criminalistice pentru a se stabili dacă semnătura acestuia pe chitanţa din 11 martie 1998 este preexistentă textului redactat pe calculator în limba engleză.
În expertiza criminalistică întocmită de expertul G.P., la data de 27 septembrie 2000, se conchide în sensul că nu se poate stabili dacă semnătura reclamantului este sau nu preexistentă textului.
La data de 11 aprilie 2001, expertul criminalist V.T. arată în lucrarea sa că orientarea fibrelor celulozice pe direcţia traseului pastei de pix nu poate conduce la stabilirea ordinii imprimării textului şi semnăturii deoarece cele două procedee inscriptorii sunt diferite ca tip (imprimarea cu jet de cerneală şi respectiv depunere de pastă de pix). În consecinţă, orientarea fibrelor celulozice de la suprafaţa hârtiei este dată de trasarea elementelor grafice ale semnăturii, atât în situaţia în care semnătura ar fi preexistentă textului, cât şi atunci când se imprimă mai întâi textul.
Se conchide în sensul că, tehnic, nu se poate stabili dacă semnătura de pe înscrisul din 11 martie 1998 este sau nu preexistentă textului.
La data de 19 septembrie 2001, experţii C.D., C.M. şi C.G. din cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice conchid în lucrarea efectuată că semnătura reclamantului pe înscrisul din 11 martie 1998 este preexistentă textului ( a fost dată „în alb").
S-a constatat că în cazul unei suprapuneri a celor două materiale de scriere (semnătura cu pastă albastră şi textul cu cerneală neagră) ca în cazul de faţă, dacă mai întâi a fost pasta şi apoi cerneala se observă o suprafaţă uniformă de culoare neagră iar în caz contrar o suprafaţă cu fond de culoare neagră peste care apar creste şi muchii ale fibrelor de celuloză acoperite cu pastă de culoare albastră.
Pentru finalizarea constatărilor s-a procedat la examinarea traseelor respective cu ajutorul unui convertizor de imagine video spectral comparator (VSC 4C-Foster & Freeman, fabricaţie 2001) şi s-a stabilit că trăsăturile de imprimantă sunt peste trăsăturile de pastă.
Aceste aspecte de ordin tehnic au fost coroborate cu aşezarea atipică a textului pe hârtie ceea ce demonstrează că semnătura a fost executată cea dintâi şi apoi textul.
Răspunzând la obiecţiunile intimatei la această ultimă lucrare, experţii au precizat că imposibilitatea stabilirii succesiunii trăsăturilor intersectate, concluzie conţinută de lucrările de expertiză anterioare se poate explica prin aceea că, la momentul efectuării lor, experţii nu au dispus de aparatura nouă achiziţionată de institut în vara anului 2001.
Totodată s-a menţionat că succesiunea traseelor intersectate nu poate fi stabilită, de regulă, în cazul examinării acelora redate cu acelaşi instrument şi cu acelaşi material de scriere, dar în cazul de faţă atât instrumentele cât şi materialele de scriere au fost diferite, ceea ce a permis stabilirea succesiunii traseelor grafice.
Categoric, această ultimă expertiză, ca probă, nu are un caracter absolut dar concluziile lucrării se coroborează cu celelalte probe administrate, respectiv răspunsurile la interogatorii ale părţilor şi existenţa unor relaţii bazate pe încredere reciprocă între acestea.
Mai mult, chiar modul atipic de aşezare a textului imprimat pe computer, respectiv cât mai aproape de semnătura recurentului aflată pe coala de hârtie şi în mijlocul acesteia conduce la concluzia că a fost adăugată ulterior semnăturii, aşa cum au stabilit şi experţii.
Totodată, nu poate fi neglijată împrejurarea că această expertiză a fost efectuată cu o aparatură tehnică nouă pe care ceilalţi experţi nu au avut-o la dispoziţie când au întocmit lucrările.
Având în vedere concluziile expertizei efectuată la data de 19 septembrie 2001 care stabileşte că textul redactat în limba engleză a fost adăugat ulterior semnăturii recurentului pe înscrisul din data de 11 martie 1998, rezultă că această chitanţă nu are un conţinut real care să ateste că intimata a restituit împrumutul de 55.000 mărci germane recurentului, deci nu are valoarea juridică a liberării de datorie.
Considerând întrunite cerinţele art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Curtea în baza art. 312 alin. (2) şi art. 314 C. proc. civ. va admite recursul reclamantului, va casa hotărârile pronunţate în cauză şi în fond va admite acţiunea reclamantului.
Va obliga pe intimata-pârâtă să-i restituie reclamantului echivalentul în lei, la data plăţii, la cursul BNR a sumei de 28.120 EURO (respectiv 55.000 mărci germane).
În temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga pe intimata pârâtă să plătească recurentului suma de 80.556.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale conform actelor aflate la dosar.
Întrucât pârâta a declarat recurs numai pentru obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în apel, în raport de casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi admiterea acţiunii reclamantului, recursul pârâtei va fi respins ca nefondat deoarece aceasta a căzut în pretenţii şi nu i se mai cuvin cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul H.W.G.O.R. împotriva deciziei nr. 51/A din 3 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa nr. 196 din 12 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, şi în fond admite acţiunea reclamantului.
Obligă pe pârâta B.I. să-I restituie reclamantului echivalentul în lei la data plăţii, la cursul BNR a sumei de 28.120 EURO precum şi suma de 80.566.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale .
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2148/2003. Civil. Revizuire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2094/2003. Civil. Partaj bunuri comune.... → |
|---|
