ICCJ. Decizia nr. 2094/2003. Civil. Partaj bunuri comune. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2094
Dosar nr. 5978/2003
Şedinţa publică din 16 martie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 16 octombrie 2003, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva sentinţei civile 2535 din 3 aprilie 2002 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, a deciziei nr. 242/A din 6 februarie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a deciziei nr. 1540 din 19 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu motivarea că acestea au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi totodată sunt vădit netemeinice.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că la data de 11 martie 1998, reclamanta A.M. a chemat în judecată pe pârâtul A.M.T. solicitând partajarea imobilului situat în Bucureşti, dobândit în timpul căsătoriei şi să i se atribuie în proprietate exclusivă acest bun cu obligarea la plata unei sulte către pârât.
Pârâtul A.M.T. a depus la data de 30 aprilie 1998 o cerere reconvenţională prin care a solicitat partajarea imobilului în litigiu, dobândit în timpul căsătoriei cu reclamanta, cu cote de contribuţie egale. Totodată, pârâtul a mai solicitat atribuirea în exclusivitate a acestui bun şi să se stabilească sulta ce urmează a fi plătită reclamantei.
În cauză s-a efectuat o expertiză de către expert Ş.V. ce a stabilit că valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu este de 643.920.457 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 2162 din 11 martie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în baza art. 2 lit. b) C. proc. civ.
Primind spre soluţionare cauza, tribunalul a admis efectuarea unei noi expertize tehnice, lucrare întocmită de expertul A.V.
Prin lucrarea menţionată, expertul a stabilit că la data de 30 aprilie 2000, valoarea de circulaţie a imobilului supus partajării este de 979.000.000 lei din care reclamanta a achitat 78,07% iar pârâtul 21,93%.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1044 din 27 octombrie 2000 a admis atât acţiunea principală cât şi cererea reconvenţională şi a constatat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei cu cote de contribuţie de 50% fiecare apartamentul nr. 24 din Bucureşti, a cărei valoare de circulaţie este de 979.000.000 lei.
A dispus sistarea stării de indiviziune şi a atribuit imobilul pârâtului A.M.T. pe care l-a obligat să plătească drept sultă reclamantei suma de 489.500.000 lei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 144/A din 22 martie 2001 a admis apelurile declarate de A.M. şi A.M.T., a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza spre soluţionare Judecătoriei sector 4 Bucureşti cu motivarea că partajul bunurilor comune dobândite de foştii soţi, indiferent de valoarea masei partajabile, revine spre competentă soluţionare instanţei care a judecat şi acţiunea de divorţ, respectiv Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.
În fond după casare, judecătoria a admis cererea pârâtului A.M.T. pentru efectuarea unei noi expertize tehnice.
Astfel, în lucrarea efectuată de expertul I.G. se arată că valoarea de circulaţie a bunului imobil în litigiu este de 1.202.735.816 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 2535 din 3 aprilie 2002 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a fost admisă în parte acţiunea reclamantei A.M. şi în totalitate, cererea reconvenţională formulată de pârâtul A.M.T. şi drept consecinţă s-a constatat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei cu cote de contribuţie egale apartamentul nr. 24 din Bucureşti, în valoare de 1.202.735.816 lei.
S-a dispus partajul proprietăţii devălmaşe prin atribuirea imobilului către pârâtul A.M.T., ce a fost obligat să plătească reclamantei, drept sultă suma de 601.367.908 lei.
Cheltuielile de judecată efectuate de părţi au fost compensate în totalitate.
Prin considerentele sentinţei, instanţa a reţinut că apartamentul a fost dobândit în timpul căsătoriei cu plata preţului în rate, creditul acordat părţilor fiind eşalonat până în anul 2017, iar ratele fiind reţinute din salariul pârâtului.
Totodată s-a avut în vedere că, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii de divorţ, fiecare parte a virat prin mandat poştal suma de câte 350.000 lei reprezentând plata integrală a creditului, plăţile fiind făcute la data de 7 mai 1998 de către reclamantă şi la 9 iunie 1998 de către pârât.
La atribuirea apartamentului către pârâtul A.M.T., instanţa a avut în vedere că, de la separarea în fapt a soţilor, octombrie 1996, acesta a folosit în exclusivitate apartamentul şi a plătit cheltuielile de întreţinere, în timp ce reclamanta s-a mutat într-un alt apartament.
Nemulţumiţi de sentinţa pronunţată de judecătorie, atât reclamanta cât şi pârâtul au declarat apel.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin deciziei nr. 242/A din 6 februarie 2003 a admis apelul reclamantei A.M., a schimbat în tot sentinţa judecătoriei şi în fond a admis acţiunea principală şi a respins cererea reconvenţională. A constatat că reclamanta are o cotă de contribuţie de 78,07% la dobândirea imobilului în timp ce pârâtul are o cotă de 21,93% .
Totodată a dispus partajul bunului comun şi a atribuit reclamantei A.M. în exclusivitate apartamentul în litigiu, cu obligarea acesteia la plata unei sulte în valoare de 263.759.965 lei către pârâtul A.M.T.
Apelul declarat de pârât a fost respins ca nefondat.
Cheltuielile de judecată efectuate de părţi au fost compensate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că apartamentul în litigiu a fost dobândit de părţi în timpul căsătoriei, deci are caracterul unui bun comun.
La stabilirea contribuţiei părţilor s-a avut în vedere că veniturile realizate de pârât au fost mai mici decât veniturile obţinute de reclamantă iar, pe de altă parte, diferenţa de preţ de 350.000 lei a fost achitată de reclamantă la data de 7 mai 1998. Astfel, s-a stabilit că reclamanta a avut o cotă de contribuţie de 78,07% la dobândirea imobilului în timp ce pârâtul a contribuit doar cu 21,93%.
Referitor la atribuirea apartamentului către reclamantă, tribunalul în baza art. 6739 C. proc. civ. a reţinut că pe lângă cota de contribuţie mai mare la achiziţionarea apartamentului, aceasta are nevoi locative majore în raport de starea de sănătate precară constatând în aceea că suferă de TBC pulmonar secundar, microcavitar, lob superior stâng.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul A.M.T. criticând-o ca fiind nelegală în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Analizând hotărârea pronunţată în raport de motivele de nelegalitate, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1540 din 19 iunie 2003 a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul A.M.T.
Prin recursul în anulare de faţă declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie se solicită casarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză iar în fond să se respingă acţiunea reclamantei A.M. şi să se admită cererea reconvenţională formulată de pârâtul A.M.T. căruia să i se atribuie în proprietate apartamentul în litigiu ca efect al sistării indiviziunii, acesta având o cotă de contribuţie de 53,32% în timp ce, reclamanta are numai 46,68%.
În motivarea recursului în anulare în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ. se susţin următoarele motive de încălcare esenţială a legii şi vădită netemeinicie.
Astfel, se menţionează că prin sentinţa civilă nr. 8205 din 17 decembrie 1996 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a fost desfăcută căsătoria încheiată de părţi la data de 20 septembrie 1986. În timpul căsătoriei, părţile au cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3291/4/1992, cu plata preţului în rate, apartamentul în litigiu ce are caracterul unui bun comun.
Până la desfacerea căsătoriei prin divorţ, contribuţia părţilor la achiziţionarea imobilului este prezumată a fi egală conform dispoziţiilor art. 30 C. fam.
Ulterior, în perioada 1996–1998, deoarece numai pârâtul A.M.T. a contribuit din venituri proprii din afara căsătoriei la plata ratelor pentru apartament, cota sa de contribuţie este exclusivă pentru procentul aferent din preţ aşa cum a fost calculată de expertizele efectuate în cauză.
Pentru restul de preţ până la achitarea integrală, obligaţia de plată revenea ambelor părţi şi are caracter comun şi conjunct.
Împrejurarea că reclamanta A.M. a achitat la data de 7 mai 1998, după introducerea acţiunii de partaj (11 martie 1998), suma de 350.000 lei, restul de preţ până la achitarea integrală a creditului şi apoi a solicitat o contribuţie majoră la dobândirea imobilului reprezintă o plată pro causa pentru mărirea artificială a cotei sale la achiziţionarea bunului.
De altfel şi pârâtul A.M.T. a plătit la data de 6 iunie 1998 restul din preţ de 350.000 lei dar nu s-a prevalat de acest lucru pentru a pretinde o cotă de contribuţie majoră.
Faţă de această situaţie de fapt, se consideră că în mod vădit netemeinic instanţele au dat eficienţă juridică numai plăţii efectuate de reclamantă, nesocotind dreptul egal al celuilalt coproprietar de a plăti restul de preţ, prejudiciindu-l astfel, deşi acesta a acţionat cu intenţia de a-şi executa obligaţia, plătind suma la data la care a fost programat de către creditoare.
În consecinţă, ambele plăţi sunt valabile, iar cotele de contribuţie ale părţilor sunt egale pentru restul de preţ al imobilului.
Departajarea cotelor de contribuţie ale părţilor se face chiar în funcţie de ratele achitate de pârâtul A.M.T. după divorţ, în perioada 1996–1998, prin reţinerea lunară din salariul său. Conform expertizei din dosar nr. 1744/1999 al Tribunalului Bucureşti, din perspectiva enunţată cota de contribuţie a pârâtului este de 53,32% iar cota reclamantului este de 46,68%.
Se menţionează în recursul în anulare că prin atribuirea apartamentului către reclamantă, instanţele au încălcat dispoziţiile art. 6739 C. proc. civ. deoarece în favoarea pârâtului pledează mai multe din criteriile enumerate în această prevedere legală.
Astfel, se impunea atribuirea apartamentului către pârât întrucât: acesta are o cotă de contribuţie mai mare la dobândirea imobilului; după divorţ a locuit efectiv în apartament efectuând o serie de cheltuieli de întreţinere la acesta; pârâtul justifică nevoi locative mai mari prin aceea că locuieşte în imobil cu actuala soţie şi cu copilul rezultat din căsătoria lor.
Recursul în anulare este fondat numai pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În primul rând, în legătură cu excepţia de nulitate a recursului în anulare invocată de intimata-reclamantă A.M., Curtea reţine că în aplicarea art. 7 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost emise Ordinele nr. 55 din 9 iulie 2001 şi nr.73 din 15 mai 2004 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care adjunctul procurorului general este îndrituit să semneze în numele acestuia actele elaborate în cadrul secţiei judiciare civile, inclusiv recursurile în anulare declarate în conformitate cu recursurile în anulare declarate în conformitate cu art. 330 C. proc. civ.
Aşa fiind, recursul în anulare de faţă, semnat de adjunctul procurorului general în numele acestuia se încadrează în prevederile legale, astfel că excepţia de nulitate va fi respinsă ca neîntemeiată.
Critica din recursul în anulare referitoare la cotele de contribuţie ale părţilor la dobândirea imobilului bun comun este parţial întemeiată şi sub acest aspect hotărârile pronunţate sunt vădit netemeinice.
Astfel, din probele administrate rezultă că părţile s-au căsătorit la data de 20 septembrie 1986, iar prin sentinţa civilă nr. 8205 din 17 decembrie 1996 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti s-a admis acţiunea intimatei A.M. şi s-a declarat desfăcută căsătoria din vina exclusivă a pârâtului A.M.T. constatând în aceea că avea un comportament violent faţă de soţie, provoca scandaluri de proporţii ceea ce a determinat separarea în fapt a soţilor.
Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă prin neexercitarea niciunei căii de atac.
In timpul căsătoriei, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3291/4/1992 părţile au cumpărat conform Decretului-lege nr. 61/1990, imobilul în litigiu cu plata preţului în rate. Ratele în contul rambursării creditului au fost reţinute din salariul intimatului pârât.
Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că soţii au avut salarii sensibil egale pe parcursul căsătoriei, intimata-reclamantă fiind de profesie avocat cu venituri fluctuante iar intimatul-pârât, (fost revoluţionar) după ce a ocupat funcţia de viceprimar al capitalei, a devenit expert parlamentar obţinând venituri apropiate cu ale soţiei.
Prin acţiunea de împărţeală judiciară introdusă la 11 martie 1998 intimata reclamantă a solicitat să i se atribuie apartamentul bun comun, iar după achitarea sumei de 350.000 lei reprezentând restul ratelor până la achitarea integrală preţului (la data de 7 mai 1998) a solicitat oral instanţei să i se recunoască o cotă de contribuţie majoră, fără a indica cuantumul acesteia.
Prin cererea reconvenţională, intimatul pârât a pretins cote de contribuţie egale la dobândirea apartamentului în litigiu de către soţi, iar în apel a solicitat o cotă majoră, cerere ce nu era posibil a se face direct în apel conform art. 294 C. proc. civ. şi nu a fost luată în consideraţie de instanţe.
Potrivit art. 30 C. fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, achiziţionate în mod egal de soţi, în devălmăşie.
Această prezumţie relativă poate fi infirmată prin orice mijloc de probă de oricare din părţi care ar pretinde o contribuţie mai mare.
În cauză, cotele de contribuţie ale soţilor la dobândirea bunului comun se analizează numai până la desfacerea căsătoriei în mod irevocabil. Ceea ce foştii soţi au achitat din surse proprii după această dată în contul datoriilor comune, le conferă un drept de creanţă în limita părţii din debit achitate de un soţ pentru celălalt.
În speţă, plata făcută de unul din soţi pentru achitarea integrală a preţului apartamentului, după rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ, nu este de natură să-i confere o cotă de contribuţie majorată ci doar un drept de creanţă pentru partea din datorie ce revenea celuilalt soţ.
Acelaşi regim juridic îl au şi ratele achitate de intimatul pârât după divorţ.
Ca atare, în mod vădit netemeinic, instanţele au stabilit că intimata-reclamantă, achitând restul din preţul apartamentului şi având venituri sensibil mai mari decât fostul soţ, ce avea o cotă de contribuţie de 78,07% la dobândirea apartamentului în litigiu.
Până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ, părţile au contribuit egal, în proporţie de 50% fiecare la dobândirea imobilului bun comun şi cu nici un mijloc de probă nu s-a dovedit că vreunul din ei are o cotă majoră.
Sub acest aspect, recursul în anulare este întemeiat.
Nu este fondat motivul invocat prin recursul în anulare referitor la atribuirea apartamentului în proprietatea exclusivă a reclamantei.
Astfel, instanţele au respectat criteriile enumerate de art. 6739 C. proc. civ. deoarece intimata-reclamantă a fost nevoită să părăsească locuinţa comună datorită atitudinii culpabile a intimatului pârât faţă de ea. De la separarea în fapt, intimata-reclamantă locuieşte în spaţiul închiriat pentru cabinetul de avocatură iar nevoile sale locative sunt mai mari decât ale fostului soţ deoarece este bolnavă, având diagnosticul de TBC pulmonar secundar, microcavitar, lob superior stâng.
Intimatul pârât s-a recăsătorit la 18 noiembrie 2001 şi are un copil născut la data de 1 decembrie 2001, dar actuala soţie deţine un spaţiu de locuit aşa cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 6578 din 3 iulie 1985 depus în cauza de faţă.
Se impune precizarea că reţinând cote de contribuţie egale pentru părţi la dobândirea apartamentului în litigiu, Curtea va omologa valoarea de circulaţie a imobilului indicată în expertiza efectuată de expertul I.G. respectiv suma de 1.202.735.816 lei deoarece acesta este mai aproape de valoarea actuală de circulaţie, fiind ultima lucrare întocmită în cauză.
Faţă de cele ce preced, Curtea în baza art. 314 C. proc. civ. va admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, va casa deciziile pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti şi în parte sentinţa Judecătoriei sector 4 Bucureşti în sensul că va atribui intimatei reclamante A.M. apartamentul în litigiu şi o va obliga să plătească intimatului pârât A.M.T. cu titlu de sultă suma de 601.367.908 lei.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei pronunţate de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti.
Va respinge ca neîntemeiată excepţia de nulitate a recursului în anulare invocată de intimata-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 1540 din 19 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a deciziei civile nr. 242/A din 6 februarie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, precum şi a sentinţei civile nr. 2535 din 3 aprilie 2002 a Judecătoriei sectorului IV Bucureşti.
Casează deciziile atacate şi în parte sentinţa civilă nr. 2535 din 3 aprilie 2002 a Judecătoriei sectorului IV Bucureşti, în sensul că atribuie reclamantei A.M. apartamentul nr. 24 situat în Bucureşti, şi o obligă pe aceasta să plătească pârâtului A.M.T. o sultă de 601.367.908 lei.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Respinge excepţia de nulitate a recursului în anulare invocată de intimata-reclamantă A.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2093/2003. Civil. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1656/2003. Civil. Despagubiri - legea... → |
|---|
