ICCJ. Decizia nr. 4285/2003. Civil. Daune - 504 Cod procedura penala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4285
Dosar nr. 2176/2003
Şedinţa publică din 8 iunie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 2 octombrie 2002 reclamantul B.P. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, spre a fi obligat la plata sumei de 500.000 dolari SUA cu titlu de daune morale, în echivalent lei, la cursul B.N.R. din ziua efectivă a plăţii, pentru că a fost condamnat în baza art. 213 C. pen., prin Decizia penală nr. 1533/R din 14 noiembrie 2000 a Tribunalului Braşov la 1 milion lei amendă penală, iar, ulterior, prin Decizia penală nr. 20 din 8 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a fost achitat în baza art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
Ulterior, reclamantul şi-a redus pretenţiile la 50.000 dolari SUA.
Temeiul juridic al acţiunii, indicat în cererea de chemare în judecată, este cel din art. 504 C. proc. pen.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1835 din 16 decembrie 2002, a respins acţiunea ca nefondată cu motivarea, sintetizată în ultimul alineat, că „reclamantul nu a dovedit că i-a fost afectată imaginea publică ... pretinsele consecinţe ale condamnării nefiind dovedite cu probele administrate".
Prin Decizia civilă nr. 174 A din 20 martie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, a schimbat sentinţa şi Statul român, prin Ministerul Finanţelor, a fost obligat la plata unor despăgubiri în sumă de 3.200 dolari SUA plătibili în lei la cursul din ziua plăţii, reţinând că.
- „o condamnare penală, printr-o hotărâre penală definitivă, i-a încălcat fără dubii, drepturile fundamentale prevăzute de Constituţie şi anume dreptul la imagine, la integritate publică, deturnându-i activitatea spirituală spre modul de desfăşurare a procesului, de obţinere a dreptăţii în justiţie",
- „prin efectul ei, condamnarea penală, suportată concret la persoana condamnatului, a fost de natură a-i provoca suferinţe morale, echivalente unui prejudiciu, care trebuie acoperit prin despăgubiri", iar
- „intensitatea impactului avut asupra reclamantului de condamnare la o pedeapsă cu amenda penală, ce a fost în fiinţă timp de aproape 2 ani de zile, a generat un prejudiciu moral suferit, „ce poate fi compensat de 3200 dolari SUA în echivalent lei la data plăţii".
Împotriva acestei decizii definitive reclamantul nu a declarat recus, astfel că a achiesat la suma acordată cu titlu de daune morale.
Contra deciziei au declarat recurs:
Ministerul Finanţelor Publice, în numele Statului român, susţinând că „este o îmbogăţire fără just temei", cât timp reclamantul nu a fost lipsit de libertate, iar suma pretinsă nu a fost probată şi, pe de altă parte, „este mult prea mare, pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării la 1 milion lei amendă penală şi 83,6 milioane lei despăgubiri civile".
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pe temeiul din art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că:
- „în lipsa altor probe existenţa unei pagube nu se conturează",
- „din actele aflate la dosarul cauzei, nu rezultă nici măcar, că pedeapsa pecuniară de 1 milion de lei, ar fi fost executată",
- nu s-a verificat „loialitatea procesuală a inculpatului ... adică, dacă în timpul judecăţii cu intenţie sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului" (art. 504 C. proc. pen.),
- iar reclamantul „nu a fost achitat, conform apărărilor făcute, în sensul că nu a efectuat acele convorbiri telefonice, ci, întrucât, fapta sesizată nu este prevăzută de legea penală" (art. 10 lit. b) C. proc. pen.).
RECURSURILE SUNT NEFONDATE
Ambele recursuri susţin că paguba nu a fost probată, iar suma acordată este „mult prea mare", cât timp i-a fost aplicată pedeapsa cu amenda penală, care „nici măcar nu a fost executată".
Parchetul mai invocă omisiunea instanţei de apel de a verifica şi, deci, de a se proba, „loialitatea procesuală a inculpatului" în aflarea adevărului, condiţie legală pentru admisibilitatea acţiunii.
Conform art. 504 alin. (1) orice „persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea, de către stat a pagubei suferite, dacă, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare".
Condiţiile textului sunt existenţa unei condamnări definitive şi a unei hotărâri ulterioare de achitare, precum şi existenţa unei pagube suferite de cel achitat.
Textul art. 504 alin. (3) C. proc. pen., relativ la excluderea de la dreptul de reparare a pagubei a condamnatului achitat care „cu intenţie sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului", a fost declarat neconstituţională şi, apoi, abrogată prin Legea nr. 281/2003 (M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003) fiind, în mod vădit contrară art. 5 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România, la 20 iunie 1994, care se aplică, direct şi cu prioritate, conform art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia Română, aspect neobservat în recursul Parchetului.
În speţă, plângerea prealabilă, pentru infracţiunea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen., s-a înregistrat la 23 septembrie 1997, la Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, care, după 2 ani, o lună şi 2 zile, a pronunţat achitarea, pe temeiul din art. 10 lit. c) C. proc. civ., prin sentinţa penală nr. 1268 din 27 octombrie 1999.
După, aproape, 6 luni, prin Decizia penală nr. 153 R din 14 noiembrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a I a penală, a decis condamnarea reclamantului la pedeapsa de 1 milion amendă penală, şi l-a obligat la 33,6 milioane lei despăgubiri civile către părţile vătămate.
Ulterior, prin mai multe memorii adresate Procurorului General, reclamantul a obţinut declararea recursului în anulare şi fixarea primului termen de judecată la 13 noiembrie 2001, iar prin Decizia nr. 20 din 8 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, s-a dispus achitarea sa în baza art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. cu motivarea că fapta nu este prevăzută de legea penală.
Aşadar, după un proces penal, în două grade de jurisdicţie, care a durat 2 ani şi 7 luni, reclamantul a fost condamnat la 1 milion lei amendă penală, într-o cauză care nu prezintă complexitate de fapt sau juridică; ulterior, în calea extraordinară de atac, după aproape încă 2 ani, se stabileşte că fapta nu este prevăzută de legea penală, pronunţându-se achitarea reclamantului.
Rezultă, deci, că eroarea judiciară este evidentă: ea constă într-o condamnare definitivă pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală şi s-a produs într-un proces simplu care a durat peste 2 ani şi 7 luni.
Pe de altă parte, prezenţa judiciară a reclamantului, în calitatea sa de inculpat, timp de peste 4 ani şi jumătate şi statutul acordat de condamnat definitiv, pentru o faptă neprevăzută de legea penală, timp de peste 2 ani, constituie elemente semnificative pentru conturarea prejudiciului moral suferit de acesta, un prejudiciu psihic de netăgăduit, un prejudiciu de imagine multiplu şi complex, un prejudiciu de familie şi matern, dar şi un prejudiciu relativ la viaţa sa privată şi la condiţia umană, cum, în mod convingător, sunt relevate în cererea de chemare în judecată.
Toate aceste forme ale prejudiciului moral trebuie privite în raport şi cu personalitatea complexă a reclamantului, definită prin următoarele elemente:
- prestigiul dobândit, timp de 25 ani, ca sportiv internaţional (în loturile naţionale de rugby), de participant la campionate europene şi la alte competiţii internaţionale,
- notorietatea de arbitru divizionar de rugby din anul 1979 şi internaţional din anul 1990,
- rezultatele profesionale deosebite timp de peste 25 de ani, ca inginer, absolvent al Institutului Politehnic Bucureşti,
- alte numeroase manifestări la care a participat, după 1993 când este pensionat medical, ca persoană cu handicap (amputate ambele picioare), toate conferindu-i o personalitate cu o imagine publică pozitivă, relevată şi în mass-media (conform anexelor la acţiune).
Rezultă, aşadar, fără îndoială, că prejudiciul moral complex a fost produs şi dovedit, că s-au încălcat şi alte drepturi fundamentale garantate de Constituţie, dar şi de art. 5 şi art. 6 din C.E.D.O. (dreptul la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil, ş.a.).
În ce priveşte, întinderea despăgubirii la care reclamantul este îndreptăţit, statuând în echitate, instanţa de apel, a avut în vedere, desigur printr-o apreciere pertinentă a elementelor relevate, privind, mai ales: a) consecinţele suferite pe plan fizic şi psihic, b) expunerea la dispreţul public în calitate de inculpat şi de condamnat definitiv şi c) atingerea gravă a onoarei şi demnităţii sale, d) aducerea sa în incinta instanţelor, în mod repetat şi tărăgănarea, timp de peste 4 ani şi 6 luni, a rezolvării unei cauze simple vizând o faptă, considerată eronat infracţiune, deşi nu este prevăzută de legea penală, dar şi e) sentimentul de frustare accentuată creat reclamantului şi de dezamăgire, precum şi de dificultăţile fizice datorită handicapului major cu care s-a prezentat în pretoriul instanţelor.
Toate aceste elemente au fost îndestulătoare pentru a se contura o evaluare adecvată a daunelor morale compensatoare, instanţa de apel fiind moderată şi echilibrată în a le evalua, în mod echitabil, la suma de 3.2000 dolari SUA, acceptată, în final, şi de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul român prin ministerul Finanţelor Publice şi pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 174/A din 20 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4504/2003. Civil. Conflict de munca. Recurs... | ICCJ. Decizia nr. 446/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
