ICCJ. Decizia nr. 446/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 446.
Dosar nr. 702/2003
Şedinţa publică din 10 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea formulată la 6 august 2001, O.I.I. a cerut SC S. România SRL, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 150 mp, amplasat sub hotelul Parâng situat în oraşul Băile Olăneşti, judeţul Vâlcea.
Prin dispoziţia nr. 1 din 26 februarie 2002, SC S. România SRL a respins cererea cu motivarea că petentul nu a făcut dovada că la data exproprierii mai era proprietarul terenului sau că nu ar fi primit despăgubiri sau alt teren în schimb. Totodată, s-a mai reţinut că, avându-se în vedere categoria terenului, arabil, şi preţurile practicate, oferta nu poate depăşi suma de 75.000.000 lei.
La 28 martie 2002, persoana îndreptăţită O.I.I. a contestat această dispoziţie solicitând instanţei, în contradictoriu cu SC S. România SRL, Prefectura Judeţeană Vâlcea, oraşul Băile Olăneşti şi Consiliul local al oraşului Băile Olăneşti să dispună obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor băneşti aferente preţului de circulaţie al terenului.
Ulterior, la 2 iulie 2002, reclamantul şi-a precizat cererea în sensul că solicită acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin compensarea cu alte bunuri sau servicii, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Investit cu soluţionarea litigiului, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 478 din 13 septembrie 2002 a respins plângerea formulată de O.I.I. ca neîntemeiată. A admis excepţiile invocate de Consiliul local Olăneşti şi oraşul Băile Olăneşti şi a respins acţiunea faţă de aceste pârâte pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că terenului î n litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 conform cărora pentru imobilele ce aveau, la data preluării, altă destinaţie decât aceea de locuinţă, restituirea se face prin măsuri reparatorii în echivalent, şi nu prin despăgubiri băneşti, aşa cum a solicitat reclamantul.
Cu aceeaşi motivare, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 99/A din 5decembrie 2002 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul O.I.I.
În cauză, a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul O.I.I.
În motivarea recursului, se susţine în esenţă că soluţia instanţelor, este contrară spiritului Legii nr. 10/2001 potrivit căreia ori de câte ori restituirea în natură a imobilelor, preluate abuziv, cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, nu mai este posibilă, persoana îndreptăţită are dreptul la stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
Recursul se priveşte ca fondat, pentru considerentele ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cazul imobilelor care aveau numai altă destinaţie decât aceea de locuinţă şi care au fost demolate sau a căror restituire în natură, în tot sau în parte, nu este posibilă, restituirea prin măsuri reparatorii în echivalent se face prin acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, de acţiuni ale societăţii comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital ori prin prin compensarea cu alte bunuri sau servicii, oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite.
Această modalitate de restituire este o măsură cu caracter secundar, subsidiar, faţă de regula principală a restituirii în natură a bunului, legiuitorul instituind o paletă amplă de măsuri reparatorii în echivalent menită să asigure, pe cât posibil, repararea prejudiciului suferit de persoana îndreptăţită, în această ipoteză fiind exclusă doar posibilitatea reparaţiei prin despăgubiri băneşti.
Ca atare, cum reparaţia prin echivalent se poate face numai prin celelalte trei modalităţi prevăzute de textul mai sus citat, este certă obligaţia unităţii deţinătoare de a face persoanei îndreptăţite o ofertă concretă pentru ca aceasta să poată opta pentru una din formele de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
În speţă, din actele cauzei rezultă că terenul în litigiu a intrat în proprietatea reclamantului la 1 februarie 1944 şi a fost preluat abuziv de stat în anul 1978, nefiind inclus în suprafaţa de 9.720 mp expropriată, specificată în Decretul nr. 132 din 10 aprilie 1978 şi respectiv tabelele anexă.
În prezent, terenul în suprafaţă de 150 mp este ocupat în totalitate de Baza de Tratament a SC S. Olăneşti, neputând fi restituit în natură.
Ca atare, notificarea formulată de persoana îndreptăţită şi ulterior acţiunea în justiţie trebuia să conducă la obligarea deţinătorului de a emite o ofertă în spiritul art. 9 alin. (2) din lege şi nicidecum la „sancţionarea" reclamantului, prin pierderea oricărui drept asupra bunului de care a fost deposedat abuziv.
De altfel, deşi a reţinut corect că terenului în litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prima instanţă şi-a fundamentat soluţia pe caracterul exclusiv al pretenţiilor reclamantului care, se susţine, nu solicită decât despăgubiri băneşti", fără să observe că la 2 iulie 2002, O.I.I. şi-a precizat cererea în sensul că solicită acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin compensarea cu alte bunuri, sau servicii.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar respinge apelul, în esenţă cu aceeaşi motivare, deşi reţine că măsurile reparatorii în echivalent solicitate de reclamant, trebuiau să facă obiectul unei oferte din partea deţinătorului.
În concluzie, cazul dedus recursului de faţă, pune de fapt în discuţie conduita culpabilă a unităţii deţinătoare care, în condiţiile existenţei unei cereri privind stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru un imobil preluat în mod abuziv, ce nu poate fi restituit în natură, nu şi-a îndeplinit obligaţia ce derivă din lege de a face o ofertă concretă în urma căreia persoana îndreptăţită să-şi poată manifesta opţiunea.
Ca atare, recursul se priveşte ca fondat urmând a fi casate ambele hotărâri şi cauza trimisă la rejudecare, la instanţa de fond.
În rejudecare, tribunalul va solicita persoanei juridice notificată de reclamant, să emită o decizie sau dispoziţie care să cuprindă una din măsurile reparatorii prin echivalent prevăzută de lege şi în raport de opţiunea persoanei îndreptăţite, instanţa de trimitere va soluţiona litigiul în temeiul dovezilor administrate şi a particularităţilor cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de O.I.I. împotriva deciziei nr. 99/A din 5 decembrie 2002 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa nr. 478 din 13 septembrie 2002 a Tribunalului Vâlcea, secţia civilă, şi trimite cauza la acelaşi tribunal pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4285/2003. Civil. Daune - 504 Cod procedura... | ICCJ. Decizia nr. 421/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
