ICCJ. Decizia nr. 5889/2003. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5889
Dosar nr. 6857/2003
Şedinţa publică din 26 octombrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 iunie 1996 sub nr. 8714 pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu, reclamantul D.G.P. a chemat în judecată pe pârâţii D.R. şi D.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună stabilirea masei succesorale cotele care se cuvin părţilor, şi sistarea stării de indiviziune, privind bunurile rămase în urma decesului mamei pârâţilor D.M.
A solicitat de asemenea obligarea pârâţilor să raporteze la masa succesorală bunurile mobile sustrase după decesul autoarei sale şi instituirea unui sechestru judiciar. Pârâtul D.R.R. a formulat o cerere reconvenţională, solicitând să se constate că în masa succesorală intră doar ½ părţi din construcţia şi anexele situate în Tg. Jiu, să se dispună reducţiunea donaţiei asupra imobilului – teren în suprafaţă de 382 mp şi construcţie situat în comuna Româneşti şi a celei privind suma de 9.000 lei reactualizată, să se completeze masa succesorală cu mai multe bunuri, printre care un cavou şi terenul aferent situat în Cimitirul Eroilor din Tg. Jiu, de asemenea să se scoată din masa bunurilor partajabile o serie de bunuri care sunt proprietatea sa.
În cauză au formulat cerere de intervenţie în interes propriu S.R. şi S.C. solicitând să se constate că în masa succesorală nu intră terenul atribuit lor prin titlul de proprietate nr. 438872/1995.
După un prim ciclu procesual, Curtea de apel Craiova, prin Decizia civilă nr. 1447 din 4 martie 1999 a admis contestaţia în anulare formulată de către D.R., a anulat Decizia civilă nr. 6774 din 5 noiembrie 1998 pronunţată de Curtea de Apel Craiova şi a fixat termen pentru soluţionarea recursului declarat de către D.R.
Prin Decizia nr. 245 din 15 aprilie 1999, Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, a admis recursul, a casat hotărârile pronunţate de către instanţa de apel şi instanţa de fond precum şi încheierea de admitere în principiu şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Tg. Jiu.
Curtea Supremă de Justiţie, prin încheierea nr. 1838 din 26 mai 2000, a strămutat judecarea cauzei la Judecătoria Sibiu.
Prin sentinţa civilă nr .9207 din 18 decembrie 2001, rejudecând cauza după casarea cu trimitere, judecătoria a admis în parte în principiu şi în fond acţiunea principală şi cererea reconvenţională, a admis în fond cererea de intervenţie în interes propriu şi, în consecinţă:
- a dispus dezmembrarea imobilului teren situat în Tg. Jiu în suprafaţă de 1841,86 mp în trei corpuri de câte 613,95 mp fiecare, conform raportului de expertiză (efectuată în cauză de către expertul M.I.) varianta A.
- a constatat că în urma decesului lui D.M. la data de 27 februarie 1996 a rămas masa succesorală formată din bunurile enumerate 1-245 în dispozitiv.
- a constatat că D.R. a efectuat la imobilul din Tg. Jiu un adaus de 14.371.250 lei care nu intră în masa succesorală (cotă de 1/3 din construcţii).
- a constatat că terenul în suprafaţă de 1000 mp situat în extravilanul comunei Româneşti aparţine conform titlului de proprietate nr. 438872/1995 intervenienţilor S.R. şi S.C.
- a constatat că sunt moştenitori în calitate de fii D.G.P., D.A. şi D.R., având fiecare o cotă de 1/3 din masa succesorală.
- a dispus sistarea stării de indiviziune prin formarea de 3 loturi.
a) Lotul I format din bunurile de la numerele 1-72 inclusiv, în valoare de 36.545.074 lei care va fi atribuit reclamantului D.G.P.
b) Lotul II format din bunurile menţionate de la nr. 73 până la 153 inclusiv, în valoare de 36.610.257 lei care va fi atribuit pârâtului D.A.
c) Lotul III format din bunurile de la nr. 154 până la 245 inclusiv, în valoare de 70.164.639 lei care va fi atribuit pârâtului D.R.
În vederea egalizării loturilor a obligat pe pârâtul D.R. să plătească reclamantului D.G.P. suma de 11.228.249 lei cu titlu de sultă, şi pârâtului D.A., suma de 11.163.066 lei cu acelaşi titlu.
- a respins celelalte capete de cereri.
- a compensat cheltuielile de judecată.
Tribunalul Sibiu, prin Decizia civilă nr. 431 din 22 mai 2002, a respins apelurile formulate de către D.R. şi D.A. împotriva acestei hotărâri, ca nefondate.
Prin Decizia civilă nr. 2880 din 4 decembrie 2002, Curtea de apel Alba Iulia a respins ca nefondate recursurile declarate de D.R. şi D.A. împotriva hotărârii pronunţate de către Tribunalul Sibiu.
Recurenţii au fost obligaţi la plata sumei de 800.000 lei cheltuieli de judecată către intimat.
În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva acestor hotărâri mai înainte menţionate pronunţate de Judecătoria Sibiu, Tribunalul Sibiu şi Curtea de apel Alba Iulia, considerând că au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Totodată a considerat că aceste hotărârii sunt şi vădit netemenice.
Se susţine în recursul în anulare că în conformitate cu art. 741 alin. (2) C. civ. la formarea şi compunerea loturilor se va evita fărâmiţarea peste măsură a imobilelor care i-ar modifica acestuia destinaţia economică.
În acest sens se arată că terenul de 1846 mp pe care este construit imobilul, plus anexele gospodăreşti şi adăugirile construite de către pârâtul D.R., după decesul autorului părţilor, formează un tot unitar, respectiv gospodăria pârâtului, deci nu poate fi fragmentat.
Se susţine de asemenea că deşi pârâtul D.R. a efectuat un adaus la imobilul succesoral, valoarea acestuia a fost stabilită de către instanţă cu motivarea că pârâtul nu a cerut suplimentarea expertizei pe acest aspect încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care prevăd că instanţa trebuia să dispună chiar din oficiu suplimentarea probelor.
O altă susţinere este în legătură cu faptul că instanţele au apreciat nelegal şi netemeinic că nu se poate face raportul donaţiilor.
O ultimă critică în legătură cu netemeinicia hotărârilor priveşte împrejurarea că deşi existau probe în legătură cu pretenţiile privind cavoul, s-a considerat că existenţa acestui bun în masa succesorală nu a fost dovedită.
Aceleaşi critici au fost formulate şi cu privire la investiţiile pe care pârâtul D.R. a susţinut că le-a efectuat la imobilul succesoral, altele decât adaosul, susţinându-se că instanţele nu au respectat nici dispoziţiile art. 315 C. proc. civ..
Recursul în anulare este nefondat. Este de reţinut în primul rând că recursul în anulare a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. vizând ambele ipoteze prevăzute de acest text de lege respectiv, existenţa unei „încălcări esenţiale a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond" şi cea de a doua ipoteză „hotărârea este vădit netemeinică".
Analizând ipotezele prevăzute de acest text de lege urmează a reţine cu privire la prima ipoteză că pentru a considera existenţa acestui motiv de recurs în anulare este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiţii respectiv:
1) existenţa unei încălcări esenţiale a legii care să fie determinat
2) o soluţionare gresită a cauzei pe fond şi
3) dezlegarea greşită a cauzei să fi avut loc printr-o hotărâre judecătorească.
Fiind vorba de condiţii cumulative ele trebuie să fie îndeplinite toate; ori condiţia „încălcării esenţiale a legii" nu este îndeplinită întrucât prin această formulare juridică sunt avute în vedere nu orice încălcări ale unor dispoziţii legale, ci numai acele de ordine publică , ceea ce în cazul în speţă nu se regăseşte.
În acest sens urmează a constata că textele de lege invocate în recursul în anulare care nu ar fi fost respectate respectiv art. 741 alin. (2) C. civ. şi art. 67310 alin. (1) C. proc. civ. nu au fost încălcate.
Astfel art. 741 C. civ. în alin. (1) statorniceşte principiul egalităţii partajării în natură respectiv că „la formarea şi compunerea loturilor, trebuie să se dea fiecărei părţi „PE CÂT SE POATE" (deci nu imperativ) aceeaşi cantitate de mobile şi imobile".
În alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că „se va evita cât va sta în putinţă" (deci nu imperativ).
Textul din codul de procedură civilă invocat 67310 consfinţeşte şi el principiul prevăzut de Codul civil având acelaşi caracter de recomandare, nefiind o dispoziţie imperativă.
În consecinţă, chiar în ipoteza în care nu ar fi fost respectate dispoziţiile legale mai înainte menţionate, tot nu ar reprezenta o „încălcare esenţială a legii" în sensul art. 330 alin. (2) C. proc. civ. pentru considerentele arătate cu ocazia analizării acestei prevederi legale.
În cauză, partajarea terenului în suprafaţă de 1841,86 mp a fost făcută cu respectarea art. 741 C. civ. şi art. 67310 C. proc. civ. avându-se în vedere varianta I a expertizei efectuată de M.I., confirmată şi de contraexpertiza efectuată de R.D., R.P. şi D.N., împărţirea acestui imobil în trei loturi egale cuprinzând şi construcţiile aflate pe terenul respectiv, pârâtului D.R. menţinându-i-se astfel gospodăria.
Referitor la pretinsul „adaus" făcut la construcţie prin contribuţia exclusivă a pârâtului D.R., urmează a reţine că acesta nu a făcut dovada efectuării acestor lucrări în anul 1976, perioadă în care proprietari ai imobilului erau părinţii pârâtului care erau în viaţă şi locuiau în imobil.
De menţionat că în certificatul de moştenitor nr. 725 din 14 august 1985 eliberat de notariatul de stat judeţean Gorj, în masa succesorală rămasă în urma decesului tatălui părţilor, figurează respectivele construcţii cu menţiunea că „au fost construite de defunct cu soţia supravieţuitoare".
Pârâtul D.R.R. este în calitate de fiu moştenitor pentru cota de ¾ din masa succesorală, situaţie stabilită prin certificatul de moştenitor.
De reţinut că acesta nu a solicitat anularea acestui certificat, în atare situaţie şi reţinând şi că părţile, cu ocazia judecării apelului, au declarat în mod expres că nu mai au probe de solicitat nu se poate imputa instanţelor că nu au avut rol activ conform art. 129 C. proc. civ.
De altfel şi sub aspect teoretic nu se poate reţine că nerespectarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. ar reprezenta „o încălcare esenţială a legii" conform art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
De menţionat de asemenea că nici cu privire la dovedirea proprietăţii cavoului şi locului de veci situat în Cimitirul eroilor, pârâtul-reclamant (în reconvenţională) D.R., nu a produs probe necesare, întrucât, fiind vorba de un bun imobil cu o destinaţie specială, era necesar să existe un act care să emane de la Administraţia cimitirului eroilor.
Referitor la susţinerea din recursul în anulare că instanţele nu au respectat nici prevederile art. 315 C. proc. civ., urmează a constata că în speţă nu este vorba de nici o problemă de drept rezolvată de instanţa de casare.
Cu privire la „necesitatea administrării unor probe" stabilite de către instanţa de casare, de asemenea nu este vorba întrucât „considerentul" prin care instanţa de casare a apreciat că este necesară suplimentarea probelor fără o indicaţie concretă, nu poate reprezenta şi pentru considerentele mai înainte arătate, că fiind o nerespectare a prevederilor art. 315 C. proc. civ.
Cu privire la susţinerile referitoare la faptul că instanţele nu au procedat la reducţiunea donaţiilor urmează a reţine că cele două donaţii au fost făcute la datele de 22 februarie 1973 pentru suma de 18.000 lei în favoarea lui D.A., respectiv la data de 29 martie 1974 pentru imobilul teren-loc de casă din comuna Româneşti nr. 115 în favoarea lui D.G.P., iar ca urmare a decesului donatorului D.G.R. a fost emis certificatul de moştenitor nr. 725 la data de 14 august 1985.
Pârâtul-reclamant în cererea reconvenţională D.R.R. nu a solicitat însă anularea certificatului moştenitor prin care el devenise unicul fiu moştenitor întrucât ceilalţi doi fii (fraţii săi) renunţaseră la succesiune tocmai pentru că fuseseră gratificaţi prin cele două donaţii.
În consecinţă, întrucât nu s-a solicitat anularea certificatului de moştenitor de către D.R.R., iar acţiunea în anularea certificatului de moştenitor este o acţiune personală, ea este prescriptibilă în termenul de 3 ani conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 deci în această situaţie pârâtul reclamant nu mai putea solicita reducţiunea donaţiilor.
Astfel fiind, faţă de considerentele mai înainte arătate, reţinând că nici una din criticile formulate nu este întemeiată urmează a respinge recursul în anulare ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 9207 din 18 decembrie 2001 a Judecătoriei Sibiu, a deciziei civile nr. 431 din 22 mai 2002 a Tribunalului Sibiu şi a deciziei civile nr. 2880 din 4 decembrie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, 26 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 589/2003. Civil. Conflict de muncă. Recurs... | ICCJ. Decizia nr. 5860/2003. Civil. Revizuire → |
|---|
