Pretenţii. Decizia nr. 817/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 817/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 12-12-2013 în dosarul nr. 4381/97/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 817/2013
Ședința publică de la 12 Decembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. M. C.
Judecător M. A. M.-vicepreședinte
Judecător A. N.
Grefier E. M. H.
Cu participarea Ministerului Public prin P. Curții de Apel A. I. reprezentat prin domnul procuror V. L.
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGRFP Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara și P. de pe lângă Tribunalul Hunedoara, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței legala îndeplinire a procedurii de citare și faptul că se solicită judecarea în lipsă.
Se constată că s-a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței la data de 5.12.2013, calea de atac formulată de P. de pe lângă Tribunalul Hunedoara, intitulată „apel”, înregistrat cu data de 24.10.2013.
Față de cele ce preced, instanța pune în discuție calificarea căii de atac.
Procuror V. L. solicită ca instanța să aprecieze că este vorba despre un recurs în cauză și nu apel, fiind clară voința de atacare a sentinței instanței de fond, iar motivele invocate îndeplinesc toate elementele unei căi de atac valide.
Instanța, având în vedere temeiurile de drept al acțiunii de față, respectiv art. 504 – 506 C. proc. pen., precum și modificările aduse de Legea nr. 202/2010 cu privire la existența unei singure căi de atac în astfel de cauze, respectiv cea a recursului, recalifică apelul declarat de P. de pe lângă Tribunalul Hunedoara ca fiind recurs.
Se constată încheiată faza probatorie, cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public.
Procuror V. L. solicită admiterea recursului declarat de parchet, modificarea sentinței și înlăturarea dispozițiilor de despăgubire întrucât antecesorul reclamantelor a fost achitat în anii 50, acțiunea fiind prescrisă în raport de prevederile art. 504 – 506 C. proc. pen.
Mai mult, apreciază că este nejustificată și repunerea reclamantelor în termen, în condițiile în care acțiunea a fost inițiată pe temeiul Legii nr. 221/2009 și nu se justifică acordarea de daune morale.
Cu privire la recursul pârâtului, consideră că se impune și admiterea acestuia, deci admiterea ambelor recursuri declarate în cauză, cu consecința modificării sentinței și respingerii în tot a acțiunii reclamantelor.
Față de lucrările dosarului, cauza rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursurilor civile de față,
Prin acțiunea civilă precizată – disjunsă din dosarul nr._, conform încheierii de ședință din 30.05.2012, reclamantele L. C. și N. E. au solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 500.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR, la data efectivă a plății, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării, pe nedrept, pentru crima de insurecție armată contra puterii statului a soțului, respectiv, a tatălui lor, L. L., decedat, prin sentința penală nr. 1813/1958 de către Tribunalul M. al Regiunii a III-a Cluj.
În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat, în esență, că, prin hotărârea menționată, Tribunalul M. Cluj l-a condamnat pe L. L. la muncă silnică pe viață și confiscarea totală a averii personale, pedeapsă ce a fost comutată prin Decretul nr. 5/1963 la 25 de ani muncă silnică din care a executat, efectiv 5 ani temniță grea și respectiv la 9 luni și 15 zile, fiind grațiat în baza Decretului nr. 176/1964.
Reclamantele au susținut că, în anul 1997, instanța supremă a casat respectiva hotărâre de condamnare și a dispus achitarea defunctului L. L., în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d din Codul penal, soluție care, însă, nu i-a fost comunicată vreodată, decesul acestuia intervenind în data de 04.03.2009. Au susținut că în aceste împrejurări, se impune repunerea în termenul prevăzut de art. 504 Cod procedură penală, pentru repararea prejudiciului moral creat defunctului lor tată și soț, prin eroarea judiciară a cărei victimă a fost acesta și restabilirea ordinii de drept prin acordarea despăgubirilor pretinse.
În fine, reclamantele au susținut că prin condamnarea penală suferită, defunctului lor tată și soț, i-a fost restrânsă ilegal libertatea, i-a fost lezată onoarea și prestigiul, atât lui cât și familiei sale, care, datorită acestui fapt, intră în categoria victimelor indirecte ale nedreptății judiciare, ceea ce justifică dezdăunarea.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 504-506 Cod procedură penală (f.3-11;38-40).
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara a solicitat respingerea precizării de acțiune ca fiind tardiv introdusă, raportat la prevederile art. 132 alin. 1 coroborat cu art. 103 alin. 1 Cod procedură civilă, arătând că anterior acesteia, au existat în cauză opt termene de judecată, ceea ce justifică excepția procedurală invocată, în condițiile în care reclamantele pot beneficia din partea instanței, la prima zi de înfățișare, doar de un singur termen pentru întregirea cererii sau modificarea ei, precum și pentru a propune noi dovezi, și, că, în cauză, operează decăderea reclamantelor sub aspectul noilor temeiuri de drept pe care le-au invocat.
Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii reclamantelor pentru repararea pagubei pentru eroare judiciară, ca tardiv introdusă, față de termenul de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată sau a ordonanței procurorului, raportat la data Deciziei nr. 75/14.04.1997, prin care defunctul L. L. a fost achitat de către Curtea Supremă de Justiție, ca urmare a admiterii recursului în anulare declarat de procurorul general, precum și ca fiind prescrisă, raportat la dispozițiile art. 135 și 139 din Noul Cod Civil, dispoziții invocate de reclamante în susținerea cererii lor.
A arătat că sub acest aspect, în cauză operează termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1968, care se calculează de la data când persoana păgubită trebuia să cunoască atât paguba cât și autorul ei.
Prin sentința nr. 188/19.06.2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara-secția I civilă, a fost respinsă excepția de tardivitate, invocată de pârât. Pe fond, a fost admisă cererea de repunere în termen, precum și acțiunea civilă formulată de reclamantele L. C. și N. E., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință a fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 50.000 euro sau echivalentul în lei la data plății cu titlu de despăgubiri morale, precum și suma de 2500 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta L. C. are calitatea de soție supraviețuitoare a defunctului L. L., iar reclamanta N. E. are calitatea de descendentă gradul I al acestuia, în calitate de fiică.
Acesta a fost judecat într-un lot de inculpați, ca membru al organizației subversive „Garda Albă” și condamnat prin sentința penală nr. 1813/1958 a Tribunalului M. al Regiunii a III-a Cluj, definitivă prin Decizia nr. 476/1958 a Colegiului militar al Tribunalului Suprem al RPR, pentru crima de insurecție armată, prev. și ped. de art. 211 și art. 157 Cod penal anterior, modificat prin Decretul nr. 318/1958, la muncă silnică pe viață și confiscarea totală a averii personale. Pedeapsa s-a executat parțial, condamnatul fiind eliberat, prin grațiere, în baza Decretului nr. 176/1964. (verzi dosarul acvirat).
Prin Decizia nr. 75/1997, Curtea Supremă de Justiție, în completul de 9 judecători, a casat atât Sentința nr. 1813/1958 a Tribunalului M. al Regiunii a III-a Cluj cât și Decizia nr. 476/1958 a Tribunalului Suprem al RPR – Colegiul militar – și l-a achitat pe inculpatul L. L., pentru infracțiunea respectivă, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. d din Codul penal, înlăturând, totodată și pedeapsa complementară ce i-a fost aplicată, apreciind că la data condamnării acestuia, nu erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunii ce a atras condamnarea lui. (f. 12-24).
Prin această soluție, instanța supremă, în examinarea recursului în anulare promovat de către Procurorul General a constatat caracterul nelegal al condamnării, atestând calitatea inculpatului L. L., în prezent decedat, de victimă a unei erorii judiciare, în sensul clasic, al noțiunii.
Potrivit art. 504 alin. 1 Cod procedură penală, persoana care a fost condamnată definitiv, are dreptul la repararea prejudiciului suferit, dacă în urma rejudecării cauzei sale, s-a pronunțat o hotărâre definitivă, de achitare.
Dreptul la atare acțiune în despăgubiri, este recunoscut și persoanelor care, la momentul condamnării, se aflau în întreținerea sa.
Deci, pentru antrenarea răspunderii statului pentru erori judiciare, se cer întrunite cumulativ următoarele condiții: persoana să fi suferit o condamnare și în urma rejudecării cauzei sale, persoana să fi fost achitată prin hotărâre definitivă, fie pentru că nu a săvârșit fapta, fie pentru că fapta nu există.
În cauză, L. L. a fost condamnat pentru o infracțiune cu caracter politic, executând parțial pedeapsa aplicată, iar ulterior, în urma rejudecării cauzei, prin consecința admiterii recursului în anulare declarat de Procurorul General al României, acesta a fost achitat, instanța supremă constatând că infracțiunea de insurecție armată prev. de art. 211 Cod penal anterior, nu a existat, nefiind întrunite elementele constitutive ale acesteia. (f. 22).
Pe cale de consecință, s-a apreciat că acțiunea reclamantelor L. C. (soție supraviețuitoare) și N. E. (fiică), este întemeiată în condițiile art. 504-506 Cod procedură penală, fiind de prezumat că ambele se aflau în întreținerea condamnatului, prima în calitate de soție supraviețuitoare, casnică la momentul respectiv, iar a doua, minoră, în vârstă de 9 ani (vezi dosarul acvirat).
Art. 504 Cod procedură penală se referă generic la noțiunea de prejudiciu fără însă a fi însă reglementate cu strictețe criteriile de evaluare a daunelor morale, fiind menționate prin art. 505(1) Cod procedură penală, doar unele repere orientative, ceea ce denotă intenția legiuitorului de a lăsa stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri, la aprecierea instanței de judecată.
Literatura de specialitate și jurisprudența Curții de la Strasbourg, au consacrat principiul compensator al suferințelor fizice, psihice, emoționale, precum și a stresului și a lezării unor valori personal nepatrimoniale specific umane, precum libertatea, reputația, onoarea, prestigiul, etc., pe considerentul că acestea nu pot fi cuantificate, iar consecințele lor nu pot fi cu certitudine determinate și înlăturate decât fie prin repunerea victimei într-o situație similară cu cea avută anterior, fie prin acordarea unei sume de bani în echivalent, menită să ofere victimei o satisfacție adecvată, valoarea ei urmând să acopere atât prejudiciul suferit, cât și beneficiul nerealizat (damnum emergens + lucrum cessans) și că, deși implică o doză de aproximare, aceste despăgubiri trebuie să aibă la bază niște criterii pertinente, astfel încât să ofere victimei o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral suferit și nu să se transforme într-un instrument facil pentru realizarea altor scopuri decât cel vizat de instituția ce le reglementează.
Or, în cauză, L. L., la vârsta de 48 ani, cu o familie formată din soție și doi copii (între care și reclamanta în cauză), avea o reputație de persoană decentă, onestă și muncitoare, un loc în societate și o perspectivă profesională, toate aceste valori fiind pierdute prin condamnarea politică suferită, tendințele și practicile regimului comunist de exterminare a tuturor opozanților, fiind de notorietate, precum și metodele de excludere din viața publică și socială a persoanelor indezirabil politic, prin expunerea lor oprobriului public, prin permanenta supraveghere, șicanare și persecutare, iar aceste consecințe se extindeau și asupra membrilor familiei condamnatului și chiar asupra rudelor acestuia, care, constituiau un cerc subsecvent al victimelor regimului comunist. (vezi dosarul acvirat nr._ – f. 22; 33).
Deci, raportat la cele reținute, s-a apreciat că suma de 50.000 euro sau echivalentul în lei la data plății este rezonabilă și poate compensa prejudiciul suferit de soțul, respectiv tatăl reclamantelor, L. L. – decedat, prin eroarea judiciară a cărui victimă a fost, precum și al reclamantelor personal, ca victime colaterale.
De altfel, instanța supremă a examinat, în detaliu, situația acestei categorii de persoane, la pronunțarea Deciziei nr. 148/2008.
Ca urmare, s-a apreciat de prisos examinarea acțiunii reclamantelor și din perspectiva dispozițiilor noului cod civil – în condițiile în care prin art. 5 din Legea nr. 71/2011 de aplicare a acestuia, este prevăzut expres că reglementările lui se aplică doar actelor și faptelor încheiate, produse ori săvârșite după ., fiind evident și faptul că nu se mai impune nici examinarea excepției invocate de pârât, sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune al reclamantelor.
Văzând dispozițiile art. 137 Cod procedură civilă, potrivit cărora instanța este îndatorată a soluționa cu prioritate excepțiile de procedură ce se ridică înaintea sa și că, în cauză, s-a invocat excepția de tardivitate a precizării acțiunii și excepția de tardivitate a acțiunii în despăgubiri pentru eroare judiciară, tribunalul a constatat că reclamantele și-au precizat acțiunea introductivă, invocând în susținerea ei, dispozițiile art. 504-506 Cod procedură penală, în condițiile în care prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, care reglementa dreptul lor la despăgubiri morale pentru condamnarea politică a defunctului L. L., această normă juridică a devenit lipsită de orice eficacitate. Ca urmare, tribunalul a apreciat că această împrejurare justifică demersul lor procedural de a invoca și alte dispoziții juridice în vigoare incidente, aceasta determinând și disjungerea acțiunii lor, pe acest temei de drept, în condițiile art. 164 Cod procedură civilă.
Sub aspectul excepției de tardivitate a acțiunii în despăgubiri, s-a constatat că aceasta a fost întemeiată pe art. 504-506 Cod procedură penală, în condițiile în care Curtea Constituțională a României a pronunțat Decizia nr. 1358/2010, precum și în condițiile în care autoritatea națională cu atribuțiuni în conservarea și păstrarea dosarelor politice constituite de fostul regim politic comunist, a comunicat între alte documente relevante privind pe condamnatul politic L. L. și Decizia nr. 75/1997, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție a României, după Revoluția din 1989, creând reclamantelor ocazia reparării prejudiciului moral suferit de defunctul lor tată și, respectiv, soț din perspectiva instituției răspunderii statului pentru erori judiciare, în condițiile în care acesta fusese achitat în urma recursului în anulare declarat de Procurorul General al României, fără ca hotărârea respectivă să-i fi fost vreodată comunicată.
De altfel, aceste circumstanțe constituie motivul de admitere a cererii reclamantelor de repunere în termen, pe care tribunalul l-a apreciat ca suficient și obiectiv.
Pe cale de consecință, în soluționarea cauzei, raportat la cele ce preced, tribunalul a respins excepția de tardivitate invocată de pârât, a admis cererea de repunere în termen și a admis acțiunea precizată formulată de către reclamante împotriva pârâtului S. R., pe care l-a obligat, în temeiul art. 504-506 Cod procedură penală la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către defunctul L. L. prin condamnarea sa de către Tribunalul M. al Regiunii a III-a Cluj, pentru săvârșirea crimei de insurecție armată, achitat, prin Decizia nr. 75/1997, de către Curtea Supremă de Justiție.
Văzând și dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă și că se justifică cheltuieli de judecată în sumă de 2500 lei, au fost acordate.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara și P. de pe lângă Tribunalul Hunedoara.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii în despăgubiri formulată de reclamante, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice a antecesorului, respectiv soțului, L. L., decedat, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, pârâtul susține că în dosar nr._, reclamantele au precizat acțiunea cu privire la despăgubirile morale întemeiate pe art. 504-506 cod procedură civilă, doar la al optulea termen de judecată, precizare disjunsă și cu care s-a format prezentul dosar. Consideră că instanța de fond în mod greșit a acceptat precizarea de acțiune, care era tardivă față de dispozițiile art. 132 alin. 1 cod procedură civilă, reclamantele fiind decăzute din dreptul de a preciza acțiunea potrivit art. 103 cod procedură civilă.
În ceea ce privește susținerea reclamantelor în sensul că au avut cunoștință de hotărârea de achitare dată de ICCJ doar după demararea acțiunii întemeiate pe Legea 221/2009, aceasta este contrazisă de chiar motivarea acțiunii, în care se arată că prin sentința de achitare dată de ICCJ, s-a consemnat că nu a existat fapta care a stat la baza condamnării.
Reclamantele au indicat în cuprinsul acțiunii introductive înregistrată la data de 10.05.2010, că autorul lor a fost achitat și că a fost beneficiarul Decretului lege 118/1990, ceea ce înseamnă că aveau cunoștință despre această sentință. Art. 506 cod procedură penală stabilește că acțiunea pentru repararea pagubei se introduce în 18 luni de la data rămânerii definitive a sentinței de achitare și nu de la comunicare, cum greșit au susținut reclamantele.
În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, apreciază că au fost acordate la o valoarea care nu se justifică și solicită a se aplica art. 274 alin. 3 cod procedură civilă.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii excepției tardivității acțiunii și respingerea acțiunii reclamantelor.
În motivare, susține că art. 505 C. pr. pen. prevede expres că termenul de introducere a acțiunii în despăgubiri este de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare pronunțată de instanță, și repunerea în termen se poate face doar pentru motive temeinic justificate. Comunicarea sau necomunicarea hotărârii pronunțate în recursul în anulare nu schimbă data la care aceasta a rămas definitivă, neexistând motiv pentru repunere în termen. Pe de altă parte, se arată că în art. 5 alin. 4 din legea 221/2009 se prevede că legea specială se aplică și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire legea specială și care au obținut desființarea, casarea sau anularea hotărârilor de condamnare ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac până la data intrării în vigoare a legii speciale, cu condiția să nu fi beneficiat de acordarea de despăgubiri. În aceste condiții, singura cale de a obține despăgubiri este cea întemeiată pe Legea 221/2009, acțiunea întemeiată pe art. 504-506 cod procedură penală, fiind prescrisă.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, din oficiu și prin prisma motivelor de recurs, raportat la art. 304 cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Potrivit art. 506 alin. 2 cod procedură penală, acțiunea în repararea pagubei produsă persoanei care a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, stabilită prin hotărâre definitivă de achitare, se introduce în 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de achitare.
Împrejurarea că reclamantele nu au avut cunoștință despre această hotărâre nu are relevanță pentru stabilirea termenului de la care începe să curgă prescripția.
În mod greșit tribunalul a apreciat că imposibilitatea reclamantelor de a obține despăgubiri în temeiul Legii 221/2009 pentru condamnarea politică a soțului, respectiv tatălui reclamatelor constituie motiv temeinic pentru repunerea în termenul prevăzut de cod procedură penală. Între cele două modalități de acoperire a prejudiciului cauzat printr-o eroare judiciară nu există nici o legătură de interdependență. Izvorul despăgubirilor este diferit și nu se condiționează reciproc. Constatarea neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a din legea 221/2009 care oferea posibilitatea acordării de dune morale persoanelor condamnate pe motive politice nu deschide calea repunerii în termenul de formulare a acțiunii întemeiate pe art. 504 cod procedură penală.
În acțiunea introductivă formulată de reclamante, înregistrată la Tribunalul Hunedoara la data de 10.05.2010 se menționează că prin sentința penală nr. 14/14.04.1997 CSJ a achitat toți condamnații politici din procesul „Garda A.” în care a fost condamnat și L. L.. Din această susținere rezultă că reclamantele au avut cunoștință despre acest procesul penal. Pe de altă parte, hotărârile pronunțate în căile extraordinare de atac în materie penală nu se comunică. De aceea, termenul de prescripție prevăzut de art. 506 cod procedură
(continuarea deciziei civile nr. 817/12.12.2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
penală, curge de la pronunțare. Față de această dată, este tardivă acțiunea în despăgubiri de față și urmează a fi respinsă.
În fine, în partea introductivă a deciziei nr. 75/15.12.1997 a CSJ prin care a fost achitat L. L., decedat, alături de alte persoane, s-a menționat că procedura este legal îndeplinită, cu citare. De aceea, se poate considera că au fost citate succesoarele defunctului, având cunoștință despre procesul penal.
Față de toate aceste aspecte, se constată că sunt întemeiate cele două recursuri și urmează a fi admise, în temeiul art. 312 cod procedură civilă. Se reține că tribunalul a interpretat greșit prevederile legale privitoare la prescripție, astfel că se va modifica sentința în sensul respingerii acțiunii ca prescrisă. Fiind respinsă acțiunea nu se vor acorda nici cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Admite recursul declarat de P. de pe lângă Tribunalul Hunedoara și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara împotriva sentinței civile 188/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția I Civilă și în consecință:
Respinge acțiunea civilă formulată de reclamantele L. C. și N. E. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru daune morale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12 decembrie 2013.
Președinte, C. M. C. | Judecător, M. A. M. | Judecător, A. N. |
Grefier, E. M. H. |
Redc. A.N.
Tehn. E.H/A.N.
2 ex/14.01.2014
Jud. fond: I. M.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 62/2013. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 360/2013. Curtea de Apel ALBA... → |
|---|
