Revendicare mobiliară. Decizia nr. 359/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 359/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 14-05-2013 în dosarul nr. 248/195/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 359/2013
Ședința publică de la 14 Mai 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N.
Judecător C. M. C.
Judecător M. A. M.-vicepreședinte
Grefier N. P.
Cu participarea din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Procuror A. P.
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanta H. M., împotriva deciziei civile nr. 215/A/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._, având ca obiect revendicare mobiliară.
Procedura legal îndeplinită.
Se constată că s-au înregistrat la dosar, prin registratura instanței, concluzii scrise formulate de M. Public.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din data de 09 mai 2013, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. sub nr._ reclamanta H. M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. Națională a României, restituirea contravalorii materialului prețios, aur ars în cantitate de 8,085 kg calculate la prețul practicat de BNR la data plății.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că este unica fiică a defunctei Resiga E., care la rândul său a fost unica fiică a numitului Resiga Aviron, bunicul său, de la care organele de miliție au confiscat cantitatea de 8,085 kg aur ars, ceea ce s-a consemnat prin procesul verbal din data de 8 mai 1965. Reclamanta a arătat că nu a avut cunoștință de acest lucru, găsind procesul verbal de confiscare doar la sfârșitul anului 2010 într-o casetă de lemn mai veche.
Acțiunea a fost întemeiată în drept pe OUG 190/2000.
Reclamanta a formulat cerere de repunere în termen, față de prevederile art. 26 alin. 1 din OUG 190/2000, motivând că nu a cunoscut că bunicului său i-a fost confiscată cantitatea de material prețios și nici nu a găsit procesul verbal prin care a fost confiscat materialul prețios de la bunicul său.
Prin sentința civilă nr. 133/2012 a Judecătoriei B. a fost respinsă cererea de repunere în termen formulată de reclamanta H. M., a fost respinsă acțiunea reclamantei ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune și excepției inadmisibilității acțiunii.
Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția G. a Finanțelor Publice Hunedoara, formulată de pârâta B. Națională a României prin Sucursala A..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că măsura reparatorie reglementată de OUG 190/2000 este o acțiune în revendicare specială, supusă unui regim juridic aparte, nefiind admisibilă o acțiune promovată pe calea dreptului comun, în revendicare mobiliară, întemeiată pe dispozițiile Codului civil.
În această ordine de idei, s-a reținut că, prin decizia nr. 33/09.06.2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, și s-a stabilit că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Prin asimilare și observând concluzia care se desprinde din textul recursului în interesul legii menționat, s-a hotărât că cererea reclamantei nu poate fi privită decât din perspectiva legii speciale, respectiv a OUG 190/2000.
Cu privire la excepția tardivității formulării cererii, s-a reținut că legea specială prevede dispoziții imperative cu privire la termenul de promovare a acțiunilor de acest gen, că potrivit dispozițiilor art. 26 alin. 1 din OUG 190/2000 privind regimul metalelor prețioase și a pietrelor prețioase în România, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 82/02.04.2007, persoanele fizice și juridice ale căror obiecte din metale prețioase și pietre prețioase au fost preluate abuziv de către stat puteau solicita restituirea acestora instanțelor de judecată în raza cărora domiciliază își au reședința sau sediul, până la data de 31.12.2009. Reclamanta a depus cererea la data de 22.02.2011, deci la interval mai mare de un an de la încetarea aplicabilității.
În ceea ce privește cererea de repunere în termen, s-a constatat că, în materia repunerii în termen, dreptul comun l-a reprezentat, în momentul începerii curgerii termenului de prescripție, precum și la data introducerii prezentei acțiuni, Decretul 167/1958. Potrivit art. 19 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 „ cererea de repunere în termen va putea fi făcuta numai în termen de o luna de la încetarea cauzelor care justifica depășirea termenului de prescripție”.
Ori, cererea de repunere în termen a fost formulată numai la data de 26.10.2011, cu depășirea termenului prevăzut de lege; însă, chiar acceptând, prin ipoteză, că cererea de repunere în termen ar fi fost formulată în interiorul termenului prevăzut de lege, ar fi urmat să se constate că aceasta nu este dovedită și întemeiată, în condițiile în care, chiar dacă s-ar putea dovedi cu certitudine data la care reclamanta a găsit procesul verbal de confiscare, ar fi urmat să se constate că nu ar putea fi credibilă susținerea reclamantei în sensul că nu a cunoscut efectiv faptul că antecesorului său i-au fost confiscate metale prețioase, situația în care reclamanta putea formula acțiunea, și să solicite instanței să ordone înfățișarea înscrisurilor deținute în arhiva pârâtei, fiind vorba de o perioadă de timp de 9 ani în care putea fi formulată o astfel de cerere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta H. M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, apelul său fiind respins prin decizia civilă nr. 215/A/2012.
Instanța de apel a reținut în considerentele deciziei că natura și temeiul juridic al cererii reclamantei se circumscriu reglementărilor speciale ale OUG nr. 190/2000 și nu dispozițiilor dreptului comun invocate de reclamantă, sens în care s-a pronunțat, cu titlul obligatoriu, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008.
Conform dispozițiilor art. 26 din OUG nr. 190/2000, persoanele fizice și juridice ale căror obiecte din metale prețioase au fost preluate abuziv de către stat pot solicita restituirea acestora până la data de 31.12.2009.
În cauză, moștenitoarea defunctul Resiga A. zis V., de la care se susține că a fost confiscată cantitatea de 8,085 kg. de aur, a fost numita Resiga E..
Acesta din urmă în calitate de persoană îndreptățită la restituire avea posibilitatea de a formula acțiune la judecătorie până la termenul limită de 31.12.2009.
Tribunalul a constatat că Resiga E. a decedat doar la data de 14.02.2010 și în timpul vieții sale nu a înțeles să formuleze cerere de restituire a aurului confiscat tatălui său. Astfel, nu au fost primite apărările reclamantei, vis-a-vis de invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în sensul că nu a aflat mai devreme despre confiscare, cât timp legea a prevăzut un termen de decădere până la care să fie formulate astfel de acțiuni.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care a solicitat desființarea acesteia, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În expunerea de motive s-a arătat că OUG 190/2000 are un caracter restrictiv și limitativ în sensul că limitează perioada în care se pot depune cereri pentru restituirea metalelor prețioase confiscate la data de 31.12.2009, contravenind dispozițiilor Constituției României și Convenției Europene a Drepturilor Omului care garantează dreptul de proprietate mobiliară și imobiliară. De asemenea, recurenta arată că este vorba de o revendicare mobiliară care este imprescriptibilă, chiar și față de Decretul 167/1958 raportat la termenul de 3 ani de la data decesului mamei sale Resiga E., unica fiică a lui Resiga Aviron de la care s-a confiscat metalul prețios.
Recursul nu a fost întemeiat în drept.
Pârâții intimați B. Națională a României și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.
CURTEA, analizând legalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor formulate constată următoarele:
Obiectul acțiunii reclamantei îl reprezintă restituirea metalelor prețioase, cerere care putea face obiectul OUG 190/2000, legislație specială care reglementează regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase în România și care acordă posibilitatea persoanele fizice și juridice ale căror obiecte din metale prețioase și pietre prețioase de natura celor prevăzute la art. 4 au fost preluate abuziv de către stat, să solicite restituirea lor judecătoriei în raza căreia domiciliază sau își au sediul, până la data de 31 decembrie 2009, conform art. 26 alin. 1 din acest act normativ.
Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe această lege specială, însă a pierdut termenul de introducere a unei astfel de cereri, motiv pentru care a și formulat cerere de repunere în termen.
Curtea apreciază că instanțele de fond au considerat în mod corect că reclamanta este decăzută din dreptul de a mai solicita restituirea metalelor prețioase în baza acestei legi, nefiind credibilă susținerea acesteia cu privire la momentul de la care a luat cunoștință de procesul verbal de confiscare încheiat pe numele bunicului său, de organele de poliție. Aceasta cu atât mai mult cu cât antecesoarea sa Resiga E. a fost în viață până la data de 14.02.2010, deci în toată perioada în care se puteau formula cereri de restituire a metalelor și pietrelor prețioase prevăzute de art. 4 din OUG 190/2010.
Prin urmare, sancțiunea decăderii din dreptul la restituire prevăzut de legea specială a operat față de antecesoarea sa, Resiga E., aceasta fiind cea care a pierdut termenul prevăzut de legea specială, motiv pentru care repunerea în termen trebuia discutată mai întâi prin raportare la această persoană, și nicidecum față de reclamantă, care nu putea moșteni un drept care nu se mai afla în patrimoniul antecesoarei sale la data decesului.
Susținerile recurentei în sensul că prevederile OUG 190/2000 ar contraveni Constituției și Convenției Europene, prin limitarea perioadei în care se puteau depune cereri de restituire, sunt neîntemeiate întrucât, pe de o parte termenul prevăzut de această lege este cu mult mai mare decât termenele prevăzute de alte legi de reparație, cum este de exemplu Legea 10/2001 care a stabilit un termen de un an pentru depunerea cererilor de restituire a imobilelor sau Legea 221/2009 care a stabilit un termen de 3 ani pentru a solicita despăgubiri pentru contravaloarea bunurilor imobile confiscate.
Invocarea prevederilor Convenției Europene nu duce la o altă concluzie, instanța europeană amintind în nenumărate rânduri că adoptarea Convenției Europene nu impune statelor contractante o obligație generală de a repara abuzurile comise de regimurile politice anterioare. Atunci când însă se adoptă o legislație specială în acest sens, drepturile trebuie exercitate în conformitate cu această legislație specială, or OUG 190/2000 a reglementat posibilitatea restituirii acestor bunuri prin stabilirea unui termen suficient de lung pentru depunerea cererilor și prin reglementarea unei proceduri exclusiv judiciare și contencioase care s-a dovedit eficientă și efectivă în sensul art. 6 din Convenția Europeană.
Instituirea unor termene speciale prevăzute sub sancțiunea decăderii este necesară pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește restituirea bunurilor preluate abuziv în perioada regimului comunist, indiferent că este vorba de bunuri mobile sau imobile. Recunoașterea sine die a posibilității persoanelor interesate de a declanșa procedura de restituire a metalelor sau pietrelor prețioase preluate abuziv de stat ar fi de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății mobiliare, admisibil pe termen scurt, în considerarea finalității reparatorii urmărite, dar intolerabil într-un stat de drept, o perioadă îndelungată sau nelimitată. Imprescriptibilitatea dreptului de proprietate invocată de recurentă, chiar dacă este consacrată cu titlu de principiu în legislația noastră, nu ține de esența dreptului de proprietate mobiliară sau imobiliară și ca atare nu este consacrată de Constituție, astfel că legiuitorul poate, în considerarea unor rațiuni majore, să deroge de la acest principiu, așa cum a procedat prin normele legilor speciale de reparație, indiferent că a vizat restituirea de bunuri mobile sau imobile.
În fine, atâta timp cât există o procedură specială care permite restituirea acestor bunuri, persoanele interesate nu pot apela la procedura de drept comun, neexistând nici un drept de opțiune în acest sens, așa cum corect a sesizat Tribunalul Hunedoara prin analogie cu prevederile Legii 10/2001, interpretate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008.
Pentru motivele mai sus expuse, Curtea constată că Tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii, astfel încât în temeiul art. 312 alin. 1 cod pr. civilă Curtea va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
(continuarea deciziei civile nr. 359/14.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta H. M. împotriva deciziei civile nr. 215/A/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14.05.2013.
Președinte, A. N. | Judecător, C. M. C. | Judecător, M. A. M. |
Grefier, N. P. |
Redc. /Tehn. CMC
2 ex./27.06.2013
Jud. fond – M. R.
Jud. apel – M.A.C./C.A.N.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 57/2013. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 59/2013. Curtea de... → |
|---|
