Revendicare imobiliară. Decizia nr. 39/2013. Curtea de Apel BRAŞOV

Completul compus din:

PREȘEDINTE C. J.

Judecător A. P.

Grefier G. G.

Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului declarat de reclamanții T. D. B. I. și T. M. Ș. Nicolas, împotriva sentinței civile nr. 14/2013, pronunțată de Tribunalul B. în dosarul civil nr._ .

La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.

Procedura îndeplinită.

Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 9 mai 2013, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie.

În vederea deliberării, instanța a amânat pronunțarea cauzei pentru 15 mai 2013.

CURTEA

Constată că prin sentința civilă nr. 14/2013, Tribunalul B. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții T. D. B. I. și T. M. Ș. Nicolas, în contradictoriu cu pârâții M. B. prin Primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. B..

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că reclamanții au calitatea de moștenitori ai defunctei Feger V. Z. E., fostă T., născută B., în calitate de fii, potrivit certificatului de moștenitor nr. 29/2006 eliberat de notarul public R. Elfe G..

Imobilul înscris inițial în c.f._ B., nr. top. 8858/1/1/1/1/1/10/2, a constituit proprietatea defuncților T. B. și B. V., cu titlul de drept cumpărare, potrivit înscrierilor de sub B 3, 4 din cartea funciară menționată.

Ulterior, imobilul construcție a fost dezmembrat pe apartamente, renotându-se în favoarea acelorași proprietari, iar la data de 12.05.1975 s-a înscris dreptul de proprietate al Statului R., în baza Decretului nr. 223/1974m asupra apartamentelor nr. II, III și IV, pentru ca la data de 30.01.1984 să se înscrie dreptul de proprietate al Statului R., în baza aceluiași act normativ, și asupra apartamentului nr. 1, devenit între timp proprietate a autoarei reclamanților (cota de ½ - prin moștenire).

La data de 23.12.1991 s-a dispus radierea construcțiilor înscrise la A 5, 6, 7, 8, ca fiind demolate, iar terenul cu nr. top. inițial a fost trecut în c.f. 17.849 B., c.f._ fiind sistată.

Potrivit lucrării extrajudiciare întocmite de ing. M. R., terenul înscris inițial în c.f._ B., nr. top. 8858/1/1/1/1/1/10/2 ocupă parțial o suprafață de 283,21 mp din nr. cadastral 5025, înscris în c.f._ B., 126,23 mp din nr. cadastral 5026, înscris în c.f._ B. și 476,88 mp din nr. cadastral 8493, înscris în c.f._ B., iar din acest din urmă teren 404,17 mp reprezintă terenul de sport de la Hidromecanica, iar 72,71 mp reprezintă zona de acces și zona liberă din spatele clădiri noi a Primăriei B..

Conform lucrării de expertiză judiciară întocmită de expertul A. G., imobilul revendicat nu este teren liber, fiind ocupat de zona de acces și parcarea situate la Sud de blocul cu sedii administrative (noua Primărie), precum și de terenul de sport situat la nord de clădirea Hidromecanica, peste .>

Valorile imobilelor revendicate (construcții demolate și teren) au fost stabilite prin raportul de expertiză întocmit de expertul C. Z..

În legătură cu natura juridică a cererii deduse judecății, instanța reține că aceasta se prezintă ca o acțiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun, prin care reclamanții solicită obligarea pârâților de a le lăsa în deplină proprietate și posesie un imobil teren și de a le plăti contravaloarea construcțiilor demolate ce s-au aflat pe acest teren.

La solicitarea expresă a instanței, reclamanții, prin reprezentant convențional, au precizat că nu au urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv nu au formulat notificare în vederea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de acest text de lege.

Acțiunea în revendicare este definită în doctrină drept acțiunea proprietarului posesor împotriva posesorului neproprietar, astfel că prima condiție care trebuie îndeplinită pentru admisibilitatea acestei acțiuni este dovada calității de proprietar a reclamantului.

În speță, reclamanții nu fac această dovadă, având în vedere că dreptul de proprietate asupra parcelei de teren revendicate este înscris în c.f._ B. pe numele Statului R., carte funciară în care acesta a fost comasat cu alte imobile, astfel cum s-a constatat atât prin lucrarea extrajudiciară întocmită la cererea reclamanților, cât și prin expertiza întocmită în cauză de expertul A. G..

Reclamanții nu au formulat un capăt de cerere prin care să solicite constatarea caracterului nevalabil al preluării imobilului (abuziv, fără titlu etc.) sau constarea existenței dreptului lor de proprietate, corelativ cu constatarea inexistenței dreptului vreunuia dintre pârâți, astfel că, față de înscrierile de carte funciară, instanța reține că proprietarul tabular al terenului revendicat este S. R., această înscriere nefiind rectificată până în prezent; de asemenea, reclamanții nu au prezentat nici o hotărâre judecătorească anterioară cu care să facă dovezi în sensul celor de mai sus.

Revendicarea imobiliară presupune compararea titlurilor exhibate de părți, ori, raportat la data la care au avut loc înscrierile, instanța constată incidența Decretului-lege nr. 115/1938, guvernat de principiul forței probante absolute a înscrierii în cartea funciară, sintetizat la art. 32 din acest act normativ, text de lege potrivit cu care, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei (alin. 1), respectiv dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există (alin. 2).

În consecință, instanța a constatat că reclamanții nu au făcut dovada calității de proprietari ai imobilului, pentru a putea promova acțiunea în revendicare, și nici nu au solicitat constatarea inexistenței dreptului de proprietate al pârâtului.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata contravalorii suprafeței de teren revendicate, Tribunalul a reținut că, în drept, s-au invocat prevederile art. 480, 481 din Codul civil aflat în vigoare la data formulării acțiunii, precum și cele ale art. 1 și 2 pct.2 din Legea nr. 10/2001.

În regimul dreptului comun, acțiunea în revendicare imobiliară presupune, în ipoteza admiterii acesteia, obligarea pârâtului de a lăsa reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul uzurpat, așadar reparația încălcării acestui drept real constă întotdeauna în restabilirea, în materialitatea lor, a prerogativelor dreptului ce au fost încălcate.

Acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480-481 din vechiul cod civil tinde întotdeauna – și nu poate avea alt rezultat – la reparația în natură, necunoscând reparația în echivalent.

Aceasta din urmă este creația legilor speciale de reparație (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 10/2001), însă reclamanții nu pot invoca în beneficiul lor prevederile art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu au înțeles să uzeze de calea deschisă de acest act normativ, deși imobilul preluat intra sub incidența acestui act normativ, raportat la momentul preluării și la modalitățile de preluare (Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, acte de preluare ce sunt prevăzute expres de art. 1.3. din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007).

Instanța a apreciat totodată că reclamanții nu pot invoca în mod simultan atât prevederile legii generale (Codul civil), cât și pe cele ale legii speciale (Legea nr. 10/2001), întrucât, pe de o parte, este aplicabil principiul potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală (specialia generalibus derogant), iar pe de altă parte aceștia nu se pot prevala de legea specială, întrucât nu au înțeles să uzeze de procedura de restituire prevăzută de aceasta și care debutează cu formularea notificării.

Chiar dacă nici Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, și nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu exclud, de plano, posibilitatea formulării unor acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, după . Legii nr. 10/2001, instanța reține totodată că atari acțiuni trebuie să rămână circumscrise, respectiv să se întemeieze în drept pe dispozițiile dreptului comun, măsurile reparatorii prevăzute de legea specială nefiind deschise persoanelor care nu au înțeles să recurgă la calea specială; cu alte cuvinte, atâta vreme cât au înțeles să renunțe la beneficiul legii speciale, persoanele care ar fi avut calitatea de persoane îndreptățite în înțelesul acesteia nu se pot prevala de măsurile reparatorii în echivalent pe care numai legea specială le prevede, nefiind admisibil un „amalgam” între dreptul comun și legea specială.

Aceeași este și situația capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea construcțiilor preluate și demolate, precum și a diferenței de teren până la suprafața de 886,32 mp, valoarea de circulație a acestora, determinată potrivit standardelor internaționale de evaluare, fiind un criteriu prevăzut exclusiv de Legea nr. 10/2001 pentru ipoteza restituirii în echivalent a imobilelor, instituie necunoscută dreptului comun și la care, din motivele arătate mai sus, reclamanții nu pot recurge.

Nu mai puțin, restituirea unui imobil preluat de Stat prin echivalent în modalitatea restituirii unui alt imobil în compensare este de asemenea o modalitate de restituire prevăzută numai de legea specială, o atare cerere constituind o modificare de acțiune, motiv pentru care instanța a constatat tardivitatea depunerii acesteia.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții T. D. B. I. și T. M. Ș..

În motivarea cererii de apel se arată că în anul 1991, urmare a scoaterii din funcțiune, construcția a fost demolată, iar terenul a fost trecut în CF_ B., ca proprietate a Statului R. .

Ulterior, terenul a făcut obiectul unor comasări, schimburi de terenuri, afectat de detalii de urbanism și sistematizare, astfel încât nu mai poate face obiectul restituirii în natură.

Evaluarea celor două imobile, casă și teren, a fost realizată prin expertiza tehnică întocmită de expert Z. C..

Cât privește condițiile preluării imobilului, instanța de fond nu face nici o referire legată de acest aspect.

Preluarea imobilului în litigiu în baza Legii nr. 4/1973 și a Decretului nr. 223/1974 este neavenită, măsura contravenind Constituției din 1965, Codului civil și declarației Universale a Drepturilor Omului.

Textul art. 481 asigură protecția dreptului de proprietate, care poate suferi atingeri numai în caz de deposedare pentru o cauză ce se înscrie în noțiunea de utilitate publică, ce echivalează cu o expropriere. Norma constituțională consacră principiul preeminenței dreptului internațional, dacă legile interne consacră o situație nefavorabilă. Neparcurgerea procedurii administrative, prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu poate duce la lipsirea apelanților de despăgubirile la care sunt îndreptățiți ca urmare a deposedării autorilor lor de imobilul pe care l-au deținut în proprietate. Raportându-se și la cuprinsul deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este admisibilă acțiunea în revendicare, implicit în acordarea de despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, Decizia nr. 33/2008 nu exclude, de plano, admisibilitatea unor acțiuni în justiție, întemeiate pe dreptul comun, fiecare speță urmând a fi analizată în funcție de particularitățile ei.

Intimatul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a formulat în cauză întâmpinare, combătând criticile invocate în apel de către reclamanți.

Examinând sentința apelată în raport cu criticile invocate de apelanți și a temeiurilor de drept, Curtea constată că apelul este nefondat.

Conform documentației de carte funciară, terenul în suprafață de 886,32 mp, care formează obiectul litigiului, a fost înscris inițial în CF_ B., iar ulterior a fost înregistrată construcția și dezmembrarea acesteia pe apartamente. Cele patru apartamente au trecut în proprietatea Statului R. în temeiul Decretului nr. 223/1974. În anul 1991, construcția a fost demolată, iar terenul a făcut obiectul unor comasări, schimburi de terenuri, astfel încât nu mai poate face obiectul restituirii în natură, fiind afectat de detalii de urbanism și sistematizare.

Critica privind lipsa de analiză a condițiilor de preluare a imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974 și a Legii nr. 4/1973, este nefondată, întrucât excede cadrului procesual supus judecății, instanța nefiind sesizată cu o cerere în acest sens, prin care să se constate caracterul abuziv al preluării imobilului.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de către stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Simpla analiză a nevalabilității titlului statului nu ar fi prezentat efectul scontat de reclamanți, sub aspectul admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun și a înlăturării Legii 10/2001, deoarece acest act normativ recunoaște dreptul la reparație, indiferent de natura titlului statului, cu condiția de a se urma procedura administrativă prealabilă.

Acțiunea în revendicare formulată de reclamanți în temeiul art. 480, 481 cod civil ca acțiune imobiliară petitorie, prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, în mod legal a fost respinsă de instanța de fond, întrucât reclamanții nu sunt titularii unui bun sau unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că au cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate în sensul jurisprudenței Curții Europene.

Pe de altă parte, acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480,481 cod civil, tinde la reparația în natură și nu la reparația în echivalent.

Această premisă a admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa reclamanților care au stat în pasivitate, inclusiv în raport de Legea nr. 10/2001, pe care nu sunt în măsură să o invoce, raportându-se la raționamentul Curții Europene.

Decizia nr. 33 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, astfel cum susțin și apelanții, însă stabilește că, după . Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, concursul dintre legea specială și legea generală, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale. Aplicarea unor dispoziții ale legii speciale, poate fi înlăturată, dacă acestea contravin convenției europene, atât din perspectiva accesului la justiție, cât și al respectării art. 1 din Protocolul nr. 1.

Aceeași este situația și în cazul acordării de despăgubiri reprezentând contravaloarea construcțiilor preluate și demolate, precum și a diferenței de teren la valoarea de circulație, deoarece criteriile și modalitatea de evaluare sunt prevăzute exclusiv de Legea nr. 10/2001, pentru ipoteza restituirii în echivalent a imobilelor, lege la beneficiile căreia reclamanții nu au recurs.

Măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu pot fi considerate de plano ca fiind iluzorii, însă acestea trebuie mai întâi solicitate pe calea procedurilor interne. Ori, nu este suficient ca legea să consacre un drept de restituire, fiind necesar ca acest drept să fie recunoscut de autorități, care să constate dacă sunt îndeplinite condițiile necesare pentru acordarea acestui drept.

Parcurgerea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție, care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat atțt constituțional, cât și prin art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea europeană a statuat că dreptul de acces la Tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admis, chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept. Accesul la justiție presupune, în mod necesar, ca după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată, să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.

Prin Legea nr. 10/2001, au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire ci și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.

În aceste condiții existența legii speciale, de care reclamanții nu au uzat, exclude promovarea unei acțiuni în despăgubiri pe calea dreptului comun.

În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenție, textul protejează dreptul de proprietate asupra unui bun, dar și speranța legitimă de a obține un bun. Cu toate acestea, în jurisprudența CEDO s-a statuat că speranța legitimă, protejată în aceeași măsură ca și dreptul de proprietate, deja obținut, este o creanță certă, cel puțin din punct de vedere al existenței, adică reprezintă dreptul cert al unei persoane de a obține un bun.

Dacă însă, dreptul de a obține un bun este supus, ca în cazul de față, potrivit legii interne, unor condiții a căror îndeplinire este discutabilă, se va considera că persoana în cauză nu are un bun actual și nici o speranță legitimă de a-l obține, astfel încât art. 1 din Protocolul nr. 1, nu este aplicabil.

Prin urmare, instanța reține că reclamanții nu au dovedit în cauză existența în patrimoniul lor a unui bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care să facă posibilă admiterea cererii de despăgubire. În schimb, speranța de a li se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată de timp, nu poate fi considerat ca „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 ( cauza L. sau Cauza C. vs. România).

Față de considerentele ce preced, în baza art. 286 cod procedură civilă, Curtea de Apel va respinge apelul declarat de reclamanți ca nefondat.

Pentru aceste motive,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge apelul declarat de apelanții reclamanți T. D. B. I. și T. M. Ș. Nicolas împotriva sentinței civile nr. 14/14.01.2013 pronunțată de Tribunalul B. pe care o păstrează.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică azi 15 mai 2013.

Red. CJ – 29.05.13

Dact. GG – 11.06.13

6 ex.

Red. Fond – C.F.