Uzucapiune. Decizia nr. 44/2015. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 44/2015 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 21-01-2015 în dosarul nr. 33703/325/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,
de conflicte de muncă și asigurări sociale
DECIZIA CIVILĂ NR.44/R DOSAR NR._
Ședința publică din 21 ianuarie 2015
Completul constituit din:
Președinte - C. B. - judecător
- G. C. - judecător
- L. F. - judecător
- L. N. - grefier
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de reclamantul S. VIKTOR, împotriva deciziei civile nr.549/. 2014 pronunțate de Tribunalul B. – Secția I Civilă, în dosarul civil nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa recurentului reclamant S. Viktor și a intimaților pârâți M. R. D., M. Z. E. și K. A..
Procedura este îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 07 ianuarie 2015, când partea prezentă a pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța, pentru a da posibilitate recurentului să formuleze și să depună concluzii scrise, în baza prevederilor art. 156 alin.2 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 14 ianuarie 2015, iar în vederea deliberării, în temeiul prevederilor art.260 alin.1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 21 ianuarie 2015.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față:
Constată că prin decizia civilă nr.549/. Tribunalul B. a admis apelurile declarate de apelanta parata K. A., pe de o parte și de către apelanții parați M. R. I. si M. Z. E., pe de alta parte, în contradictoriu cu intimatul reclamant S. V., împotriva sentinței civile nr.1657 din 14.02.2014 pronunțată în cauză de Judecătoria B., pe care a schimbat-o în tot în sensul că:
A respins ca nefondata acțiunea civila formulata de reclamantul S. V., cu domiciliul procesual ales in Timișoara, .. 6, ., in contradictoriu cu parații K. A., cu domiciliul ales la Cabinet avocat M. B. din B., ., . si M. R. I. si M. Z. E., cu domiciliul ales in Timișoara, . nr. 76, ..
A obligat intimatul reclamant S. V. sa plătească apelanților parați M. R. I. si M. Z. E. suma de 14.582,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecata in ambele cicluri procesuale.
A obligat pe intimatul reclamant S. V. să plătească apelantei parate K. A. suma de 4.610 lei cu titlu de cheltuieli de judecata in ambele cicluri procesuale.
În motivarea hotărârii se arată că prima instanță a respins excepția autorității de lucru judecat a acțiunii de fata prin raportare la cea soluționata irevocabil prin decizia Curții de Apel Timișoara, mai sus redata, omițând din analiza sa faptul că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform reglementarii art.1201 cod civil și art. 166 Cod procedură civilă), dar și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze anumite aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform reglementarii art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. 2 Cod civil).
Dacă în manifestarea sa ca excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 Cod civil (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, in ceea ce privește dezlegarea data anterior asupra anumitor aspecte litigioase prin care s-au manifestat raporturile dintre părți, împiedicând posibilitatea de a se statua diferit.
Aceasta înseamnă că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Potrivit art.1200 pct.4 cu referire la art.1202 alin.2 Cod civil din 1864, în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, iar numai în relația dintre părți și terțe persoane aceasta are un caracter relativ si, in consecința, ar putea fi răsturnata printr-o proba contrara, ulterior produsa.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în mai multe hotărâri că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului convenției, care enunța preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată.
În speța de fata, chiar dacă între acțiunea ce a făcut obiectul dosarului civil nr._ și acțiunea prezentului dosar, nu există identitate totală de părți, obiect și cauză, iar excepția autorității de lucru judecat (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată) a fost în mod corect respinsă de prima instanță, chestiunile litigioase dezlegate în dosarul precedent si soluționat irevocabil prin decizia Curții de Apel Timișoara anterior menționată, au intrat în putere de lucru judecat și nu mai pot fi contrazise printr-o altă hotărâre judecătorească.
Astfel, prin hotărârile judecătorești pronunțate in cauza anterioara de către Judecătoria Reșița, Tribunalul C.-S. si in final, Curtea de Apel Timișoara, cauză in care au figurat ca părți toate părțile prezentului litigiu, s-au stabilit irevocabil următoarele:
1.că imobilul evidențiat în CF nr. 570 B. Nou, nr. top %, teren intravilan în suprafața de 4.568 mp. a intrat în masa succesorală rămasă de pe urma defunctului S. L.;
2.că in urma defunctului S. L. au rămas ca si moștenitori soția supraviețuitoare S. Barbara, S. Wolfgang in calitate de fiu (tatăl reclamantului) si S. (căsătorita Eckert) Barbara, in calitate de fiica (mama paratei K. A.);
3.că in urma decesului soției supraviețuitoare S. Barbara au rămas ca si moștenitori S. Wolfgang (tatăl reclamantului) și S. (născuta Eckert) Barbara (mama paratei), in calitate de descendenți direcți;
4.că după defunctul S. Wolfgang a rămas ca moștenitor acceptant reclamantul S. V., iar după defuncta S. (căsătorită Eckert) Barbara a rămas ca unic moștenitor acceptant pârâta K. A. și
5.că imobilul care inițial a făcut parte din masa succesorala rămasă de pe urma defunctului S. L. in cele din urma a fost vândut, cu acordul moștenitorilor, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 602/2008, pârâților M. R. D. și M. Z. – E., statuându-se in ceea ce ii privește pe aceștia din urma ca sunt terți dobânditori de buna credința.
Mai mult, instanțele au respins nulitatea contractului de vânzare - cumpărare către terți, confirmând atât validitatea actului cat si buna credința a dobânditorilor, stabilind totodată, în mod implicit, ca pârâta K. A. este îndreptățită, în calitatea sa de coproprietară, să păstreze parte din prețul vânzării către parații M..
D. urmare, stabilind irevocabil si cu valoare absolută asupra acestor chestiuni, instanțele anterioare au statuat si asupra modului de dobândire in proprietate de către cele două parți in ceea ce privește terenul mai sus identificat, respectiv că acesta a constat exclusiv in succesiune și, mai ales, asupra dreptului pârâtei asupra imobilului in discuție, dar si asupra faptului că reclamantul a fost de acord atât cu dezbaterea simplificată a succesiunii, cu vânzarea terenului, cât si cu împărțirea prețului intre moștenitori.
Atâta vreme cât în mod irevocabil o instanța de judecată a reținut, cu putere de lucru judecat, buna credință a cumpărătorilor, in speța a apelanților M., nu mai era posibil ca o altă instanță, in speță instanța de fond, la mai puțin de doi ani de zile, să rețină contrariul, respectiv că terții ar fi fost de rea credință la dobândirea imobilului.
Pe de alta parte, reținându-se cu putere de lucru judecat acordul intimatului reclamant la înstrăinarea imobilului, acțiunea ulterioară a acestuia in revendicare îndreptată împotriva cumpărătorilor nu mai poate fi primită deoarece este paralizată de obligația acestuia de garantare împotriva evicțiunii, obligație prevăzută de art.1336 alin.1 pct.1 si art.1339 Cod civil 1864.
Pe de alta parte, acțiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară este acea acțiune prin care se cere îndreptarea sau suprimarea unor înscrieri necorespunzătoare făcute în cuprinsul acesteia, pentru a pune de acord starea tabulară cu situația juridică reală a imobilului.
Cazurile de exercitare a acestei acțiuni sunt prevăzute în mod limitativ de dispozițiile art. 908 din Noul Cod civil.
Astfel, orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil, ori actul in temeiul căruia a fost făcuta înscrierea a fost desființat, în condițiile legii, dreptul înscris a fost greșit calificat, nu mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, ori dacă înscrierea în cartea funciară nu mai este în concordantă cu situația reală actuală a imobilului.
În speța de față este fără dubiu că reclamantul intimat nu poate invoca niciunul din cazurile mai sus enumerate ca temei al radierii dreptului cumpărătorilor si înscrierii dreptului său, in contextul in care actul de dobândire al cumpărătorilor nu numai ca nu a fost desființat, dar, mai mult, a fost confirmat ca valabil printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Având îin vedere considerațiile teoretice anterior expuse, demersul de desființare, printr-o noua acțiune, a dreptului irevocabil stabilit in favoarea paratei, printr-o acțiune in constatarea uzucapiunii care urmărește afirmarea reclamantului ca unic proprietar, nu mai poate fi primit.
Deoarece, așa cum s-a mai arătat, intre aceleași parți puterea de lucru judecat devine o prezumție absoluta, care nu mai poate fi răsturnata prin proba contrara, iar o soluție pronunțata in sensul scontat de reclamant, nu numai ca ar statua in contradictoriu cu cele deja stabilite, dar ar lipsi de efecte o hotărâre judecătoreasca irevocabila, or, acest lucru nu poate fi acceptat.
De altfel, tribunalul a apreciat ca relevantă în speță atitudinea reclamantului însuși care a ales promovarea demersului judiciar anterior, in locul celui de față, asumându-si consecințele juridice ale neinvocării dintr-un început a pretinsei uzucapiuni.
Indiferent daca invocarea uzucapiunii nu este limitată in timp, aceasta nu înseamnă că nu poate fi paralizată de statuări contrare si irevocabile rezultate din judecați anterioare.
Intimatul reclamant, inițiind demersul judiciar anterior (copia acțiunii aflata la fila 95 si copia concluziilor din recurs aflate la filele 96 – 107 vol. II dosar fond), a ales să invoce in scopul apropierii întregului imobil, faptul că autoarea paratei nu ar fi acceptat in termen succesiunea după tatăl si mama sa, nicidecum faptul că bunul trebuia exclus din masa succesorală deoarece ar fi fost dobândit de reclamant si autorul său prin uzucapiune si că astfel, nu mai putea exista nici in patrimoniul bunicii sale la data decesului acesteia si nici in patrimoniul mamei paratei.
În consecința, tribunalul a apreciat că este întemeiată principala critică formulată de apelanți, referitoare la modalitatea in care instanța de fond a înțeles să lipsească de eficientă juridică aspectele statuate irevocabil in dosarul civil nr._ al Judecătoriei Reșița, dar si suficientă pentru admiterea apelurilor si modificarea in tot a sentinței apelate, in conformitate cu dispozițiile art.296 Cod procedură civilă, în sensul respingerii cererii de chemare in judecată.
Pe de alta parte, făcând analiza susținerilor reclamantului referitoare la pretinsa sa posesie utilă, tribunalul apreciază că probele administrate de acesta nu au fost de natură să facă dovada certa, mai presus de orice dubiu a faptului că acesta, împreună si in continuarea tatălui său, a posedat imobilul in litigiu sub nume de proprietar, neîntrerupt si netulburat.
Joncțiunea posesiilor înseamnă adăugarea la termenul posesiei actuale a posesorului a timpului cat bunul imobil a fost posedat de autorul sau. Invocarea joncțiunii posesiilor este posibila numai daca este vorba despre o posesie propriu-zisa, detenția precara neputând fi unita cu posesia deoarece detentorul precar nu este posesor si daca cel care invoca joncțiunea este un succesor in drepturi al autorului.
Având in vedere ca reclamantul a invocat in susținerea dreptului său joncțiunea posesiei sale cu cea a autorului său, respectiv tatăl său, momentul începerii posesiei reclamantului nu se poate situa in mod firesc decât după decesul autorului sau, care a intervenit numai la data de 05.01.1990.
Ori, împrejurarea certa că reclamantul a părăsit tara in anul 1990, coroborată cu aspectele relevate pe de o parte de chiar martorul propus de acesta la fond, Zimmerer F., care a declarat ca intre anii 1990 – 1997 terenul a rămas nefolosit (fila 215), dar si cu declarațiile martorilor propuși de parata apelanta, care au arătat ca in anul 1991 terenul a fost dat în grija numitului A. I. chiar de către pârâtă, în scopul pășunatului animalelor acesteia, nu mai fac posibila reținerea mai presus de orice îndoială a faptului că posesia reclamantului, care se presupune că trebuia să înceapă după decesul autorului său, respectiv în chiar perioada în care acesta părăsea țara pentru o buna perioadă de timp, a fost la rândul ei una neîntreruptă și neechivocă (echivocul putând rezulta cu ușurința din starea de coproprietate).
Împotriva hotărârii a declarat recurs reclamantul S. Viktor solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare pentru analizarea fondului litigiului, iar în subsidiar modificarea deciziei în sensul respingerii apelului și menținerii hotărârii instanței de fond.
În motivarea recursului se arată că în mod greșit a reținut instanța de apel efectul pozitiv al puterii de lucru judecat întrucât în dosarul nr.1569/2008 au fost stabilite doar drepturile succesorale, iar contractul de vânzare-cumpărarea a fost analizat doar ca act subsecvent certificatului de moștenitor nr. 324/2007. Reținerile ce au aptitudinea juridică de a se bucura de puterea de lucru judecat privesc exclusiv stările de drept, astfel că stările de fapt cu privire la existența pretinsului acord și a presupusei bune credințe nu puteau fi luate în considerare de instanța de apel. Considerentele nu se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel că instanța a făcut o interpretare greșită a legii, acordând prezumția puterii de lucru judecat și situației faptice.
Reținerea calității de moștenitor și apartenența bunului la masa succesorală nu produce efect paralizant asupra uzucapiunii declarate în contra celuilalt comoștenitor. Pretinsa înțelegere între comoștenitori nu paralizează acțiunea în rectificare de carte funciară pe temeiul intervenirii obligației de garantare împotriva evicțiunii, întrucât reclamantul nu a avut calitatea de vânzător. Pretinsa bună-credință a dobânditorilor a fost stabilită raportat la certificatul de moștenitor, ori dobânditorii au recunoscut că nu au încheiat contractul cu comoștenitoarea Eckert Barbara, astfel că actul încheiat pe numele unei persoane decedate este nul absolut.
Temeiul rectificării de carte funciară este legat de neconcordanța dintre situația juridică actuală cu cea din cartea funciară. Uzucapiunea are ca temei posesia utilă exercitată anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ori instanțele anterioare au apreciat buna-credință raportat la drepturile succesorale și nu la posesia utilă.
Analizarea probelor de instanța de apel a dus la o interpretare greșită a acestora. Faptul că reclamantul a părăsit țara nu echivalează cu o renunțare la dreptul de proprietate asupra bunurilor deținute, acesta fiind cunoscut ca moștenitor și proprietar chiar dacă nu a locuit în țară. Recurentul putea solicita constatarea uzucapiunii fără a face dovada joncțiunii posesiilor. Instanța de apel nu a observat că legea prezumă că o posesie începută publică și sub nume de proprietar are acest caracter pe toată durata, iar folosirea terenul de alte persoane nu are efect întreruptiv.
Posesia utilă a început în anul 1946 când tatăl reclamantului s-a întors de pe front și s-a împlinit în 1976, astfel că acesta a avut un dreptul de proprietate ce s-a transmis prin succesiune către reclamant. Posesia a fost continuă, neîntreruptă, publică și sub nume de proprietar, fiind aptă de a uzucapa dreptul comoștenitoarei, a mamei pârâtei. Folosirea temporară a imobilului în anul 1950 de către mama pârâtei nu a constituit un act întreruptiv de posesie, aspect confirmat și prin declarația dată în 1952 de aceasta prin care a arătat expres că nu are pretenții asupra moștenirii. Și dacă s-ar reține că posesia ar fi început în 1952, tot s-ar fi împlinit termenul necesar pentru a se constata uzucapiunea potrivit Decretului-lege 115/1938.
Rectificarea cărții funciare are ca temei art.35 și 36 din Legea nr.7/1996. Probele administrate au confirmat notorietatea calității de proprietar a reclamantului și reaua-credință a dobânditorilor care nu au depus diligențele necesare pentru a verifica cine este proprietarul terenului. Scopul încheierii contractului pentru care nu s-a plătit nici prețul, a fost acela de a scoate bunul din masa succesorală a defunctului S. L.. Nefolosirea terenului după cumpărarea acestuia denotă dezinteresul dobânditorilor, iar lipirea unui afiș pe gard nu are nici o semnificație juridică.
Analizând hotărârea recurată în raport cu motivele de recurs și actele dosarului, în baza art. 312 alin.3 și 304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă se constată următoarele:
Dispozițiile art. 312 alin.3 Cod procedură civilă permit trimiterea cauzei spre rejudecare în situația în care instanța ce a pronuțat hotărârea recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, iar modificarea hotărârii nu este posibilă fiind necesară administrarea de probe noi. În cauză, instanța de apel a cercetat fondul litigiului, a reținut efectele lucrului judecat din procesul precedent, a analizat susținerile reclamantului legate de pretinsa posesie utilă, a făcut referire la probele administrate, s-a pronunțat pe joncțiunea posesiilor invocată, a verificat îndeplinirea condițiilor privind acțiunea în rectificare de carte funciară, astfel că în mod greșit apreciază recurentul că sunt îndeplinite condițiile legale pentru trimiterea cauzei spre rejudecare. Teza administrării de probe noi nu a fost susținută de recurentul reclamant care nu a propus în recurs alte probe, astfel că nici sub acest aspect nu se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prevederile art.304 pct. 7 Cod procedură civilă vizează situația de modificare a hotărârii în cazul în care aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când există motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Recurentul reclamant nu a precizat în mod expres și nu a identificat lipsa motivării și nici a motivelor contradictorii sau străine, apărările sale fiind axate pe modul de aplicare a legii, de interpretare a probelor și a stării de fapt. Aceste susțineri fiind motive de netemeinicie ale hotărârii nu pot fi analizate pe calea dispozițiilor art.304 pct.7 Cod procedură civilă în condițiile abrogării art. 304 pct.11 Cod procedură civilă.
Dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă se referă la ipoteza în care nu se poate determina dacă legea a fost corect aplicată, sau când a avut loc o încălcare și o aplicare greșită a legii. Prima ipoteză a textului de lege nu a fost invocată de recurentul reclamant întrucât instanța de apel a indicat prevederile legale pe care și-a fundamentat soluția pronunțată, respectiv art. 1201 Cod civil, art.166 Cod procedură civilă, art.6 CEDO, art.1336-1339 Cod civil și art.908 Noul Cod de procedură civilă. În consecință, doar argumentele din cuprinsul recursului ce se bazează pe modul de aplicare sau încălcare a legii pot face obiectul analizei prezentului recurs.
Motivul de recurs privind greșita reținere a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a fost apreciat de recurent ca o încălcare a dispozițiilor legale, acesta considerând că situațiilor de fapt nu li se poate aplica prezumția. Poziția recurentului nu are o acoperire într-o dispoziție juridică expresă, astfel că acesta nu poate susține cu succes că a avut loc o încălcare a legii în sensul art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
Efectul de lucru judecat, rezultat din dispozițiile legale corect reținute de instanța de apel, presupune faptul că o constatare făcută într-un proces anterior este acceptată, fără rezerve, ca valabilă pentru soluționarea unui proces în care interesează raportul juridic, sau chestiunea tranșată prin hotărârea pronunțată în procesul precedent. P. urmare, prezumția absolută că hotărârea dată în primul proces reprezintă adevăratele raporturi juridice dintre părți se referă atât la starea de fapt, cât și la corecta aplicare a normei legale corespunzătoare. Cu alte cuvinte, prezumția că hotărârea judecătorească reprezintă adevărul are, așadar, un conținut mai larg, ea relevând faptul că hotărârea judecătorească intrată în puterea lucrului judecat este corectă, ceea ce înseamnă că nu numai starea de fapt a fost bine stabilită, dar că au fost aplicate și textele legale corespunzătoare. A accepta posibilitatea reanalizării situațiilor de fapt soluționate într-un proces precedent, ar însemna o încălcare a securității raporturilor juridice, aspect corect reținut de instanța de apel.
Recurentul apreciază că situațiile de fapt reținute în procesul precedent referitoare la existența presupusului acord al moștenitorilor cu privire la vânzarea lucrului și buna credință a dobânditorilor nu se pot bucura de efectul de lucru judecat, însă aceste susțineri nu pot fi reținute ca întemeiate întrucât ar înfânge principiul mai sus enunțat.
În cadrul dosarului nr.1569/2008 instanțele de judecată au reținut acordul reclamantului cu privire la dezbaterea simplificată a moștenirii și la vânzarea terenului, astfel că instanța de apel în mod corect a dat eficiență efectului puterii de lucru judecat cu privire la acest aspect, iar în mod greșit apreciază recurentul că s-a reținut o stare de fapt nereală. Acordul recurentului reclamant cu privire la vânzarea terenului a fost reținut nu doar în considerentele sentinței civile nr.2048/21.06.2010, ci și în dispozitivul hotărârii, susținerile recurentului privind lipsa autorității de lucru judecat sub acest aspect nefiind fondate.
În legătură cu buna-credință a dobânditorilor, s-a stabilit în procesul precedent că probele administrate nu au dovedit încălcarea condițiilor de validitate la încheierea contractului și nici reaua-credință a cumpărătorilor. Nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost invocată anterior de reclamant ca efect al nulității certificatului de moștenitor și ca urmare a încheierii actului fără a se observa calitatea sa de moștenitor acceptant al succesiunii. În procesul pendinte, recurentul reclamant nu a mai solicitat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, astfel că în mod greșit apreciază că, în cadrul acțiunii în rectificare de carte funciară, se impunea reanalizarea condițiilor de validitate ale contractului sub aspectul lipsei consimțământului vănzătoarei, a lipsei procurii de reprezentare, a lipsei semnăturii mandatarei și a neplății prețului. Buna credință a dobânditorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare raportat la nulitatea certificatului de moștenitor, reținută în procesul precedent a fost stabilită de instanța de apel ca efect al puterii de lucru judecat, astfel că nu se justifică susținerea recurentului referitoare la prezentarea unei situații nereale.
Recurentul nu a contestat faptul că în litigiul precedent s-a statuat în mod irevocabil cu privire la modul de dobândire a dreptului de proprietate al părților asupra bunului în litigiu pe cale succesorală, însă a apreciat că poate invoca un alt mod de dobândire al dreptului de proprietate prin uzucapiune în contra comoștenitorului. Ca regulă, posesia exercitată de moștenitori asupra bunurilor succesorale are caracter echivoc și nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, moștenitorii fiind presupuși că stăpânesc bunurile moștenirii unii pentru alții cât timp se găsesc în stare de indiviziune. P. excepție însă, stăpânirea de către unul dintre comoștenitori a unui bun succesoral este aptă să ducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, dacă a intervenit o manifestare exterioară din partea sa, care să demonstreze că a înțeles să transforme posesia din comună în exclusivă.
În speță însă, dobândirea dreptului de proprietate pe cale succesorală a fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească în favoarea ambilor comoștenitori, astfel că analizarea unui alt mod de dobândire al proprietății, prin uzucapiune pe aceeași perioadă, în favoarea unui singur moștenitor, ar încălca efectul puterii de lucru judecat, aspect corect reținut de instanța de apel. Recurentul arată că reținerea calității de moștenitor și apartenența bunului la masa succesorală nu produce efect paralizant asupra uzucapiunii, succesiunea fiind temeiul uzucapiunii. Acceptând acest punct de vedere al dobândirii bunului pe cale succesorală, recurentul încearcă să justifice posesia neechivocă asupra bunului în cadrul moștenirii, însă omite a observa că același drept succesoral a fost stabilit irevocabil și cu efect declarativ și în favoarea pârâtei K. A., astfel că nu poate susține cu succes o intervertire a posesiei pe aceeași perioadă în care s-au stabilit și drepturile succesorale ale acesteia. Uzucapiunea în contra comoștenitoarei presupunea o transformare a posesiei comune într-una exclusivă, însă pentru perioada din litigiu deja se stabilise un mod de dobândire al proprietății pentru cei doi comoștenitori, astfel că nu mai era posibilă o reanalizare a caracterului posesiei exercitate de recurent.
În ceea ce privește obligația de garantare împotriva evicțiunii, greșit apreciază recurentul reclamant că această împrejurare ar fi fost reținută de instanță pentru respingerea acțiunii în rectificare de carte funciară. Instanța de apel a constatat că existența acordului de vânzare paraliza acțiunea în revendicare formulată de reclamant. În privința acțiunii în rectificare instanța a reținut neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 908 Noul cod civil față de cazurile limitativ prevăzute pentru admisibilitatea unei atari acțiuni.
În motivarea recursului, reclamantul arată că acțiunea în rectificare a fost greșit respinsă întrucât era îndeplinită condiția existenței unei neconcordanțe dintre situația juridică actuală și cea de carte funciară. Argumentele aduse sunt însă o consecință a petitului privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, ori în condițiile în care uzucapiunea nu a fost admisă, o rectificare de carte funciară nu era admisibilă. Stabilirea relei credințe a dobânditorilor nu constituie un motiv de rectificare de carte funciară cum greșit apreciază recurentul o asemenea ipoteză neregăsindu-se nici în prevederile art.908 Noul cod civil și nici în cele ale art.35 și 36 din Legea nr.7/1996.
În legătură cu modul de apreciere a probelor, susținerile recurentului nu pot fi analizate în recurs, acestea constituind motive de netemeinicie ce formau obiectul dispozițiilor art. 304 pct.10 Cod procedură civilă abrogate. Recurentul reclamant readuce în discuție probele administrate, analizează depozițiile martorilor, face aprecieri asupra declarației din 17.05.1952 și fixează două momente distincte, anul 1946 sau 1952 în vederea aprecierii posesiei exercitate de autorul său, însă aceste argumente nu se circumscriu analizei din perspectiva art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, astfel că urmează a fi respinse.
Raportat la aceste considerente, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă urmează a respinge recursul declarat și a menține ca legală și temeinică hotărârea instanței de apel.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă față de culpa procesuală a recurentului reclamant, acesta va fi obligat să plătească cheltuieli de judecată intimatei K. A. suma de 8600 lei și intimaților M. R. D. și M. Z. suma de 4863 lei.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE :
Respinge recursul declarat de reclamantul S. Viktor împotriva deciziei civile nr.549/A/3.10.2014 pronunțate de Tribunalul B. –secția I civilă pe care o menține.
Obligă recurentul să plătească intimatei K. A. suma de 8600 lei și intimaților M. R. D. și M. Z. suma de 4863 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 21 ianuarie 2015.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. B. G. C. L. F.
Grefier,
L. N.
Red.: C.B./21.01.2015
Tehnored.: L.N./ 27.01.2015 / -2 ex-
Judecător fond: S.L. E.
Judecători apel: C. D.-P.; D. N.
| Succesiune. Decizia nr. 54/2015. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
