Partaj judiciar. Decizia nr. 473/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 473/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-05-2016 în dosarul nr. 473/2016

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 473

Ședința publică de la 16.05.2016

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - D. A. B.

JUDECĂTOR - I. B.

JUDECĂTOR - G. S.

GREFIER - L. C.

* * * * * * * * * *

Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă I. D., împotriva deciziei civile nr. 4323 A din 16.11.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. A. și M. P..

Cauza are ca obiect – partaj judiciar.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocatul I. T., în calitate de reprezentant al recurentei reclamante I. D., în baza împuternicirii avocațiale nr. 2444551din 03.02.2016, emisă de Baroul București, aflată la fila 19 din dosar și avocatul I. R., în calitate de reprezentant al intimaților pârâți M. A. și M. P., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 07.03.2016, emisă de Baroul București, aflată la fila 51 din dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,

Apărătorul recurentei reclamante, depune la dosar chitanța CEC în sumă de 2.784,50 lei reprezentând dovada achitării celei de-a doua tranșe a taxei judiciare de timbru.

Părțile, prin reprezentanți, depun la dosar chitanțe arătând că reprezintă dovezile cheltuielilor de judecată pentru această fază procesuală, și arată că nu mai au cereri de formulat sau probe de solicitat.

Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat sau probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea, și respectiv combaterea motivelor de recurs.

Apărătorul recurentei reclamante, având cuvântul, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei civile recurate, și a sentinței civile apelate, și menținerea soluției în privința capătului de cerere referitor la tranzacția părților cu privire la partajul voluntar al imobilului din litigiu.

Menționează că hotărârea atacată nu a fost motivată, prin prisma dispozițiilor art.261 pct.5 din Codul de procedură civilă, iar discuția cu privire la modul în care instanța a încercat să motiveze ceea ce i s-a pus în vedere prin decizia de casare se regăsește în primele patru pagini ale motivelor de recurs. O eroare de fapt, și greșita încadrare a situației de fapt creează premizele erorii de drept, și nu poate fi pusă în discuție o astfel de excepție care ar antama o nulitate a căii de atac, în condițiile în care a arătat în ce măsură această apărare era subsumată criticii privind caracterul nemotivat al deciziei .

Precizează că, de asemenea, a arătat în ce măsură toate problemele de drept învederate nu au fost soluționate, respectiv critica cu privire la răsturnarea prezumției prevăzută de art.845 din Codul civil, pe care se întemeiază fondul cauzei. Instanța de apel nu a arătat motivul pentru care dispozițiile art.845 din Codul civil nu sunt aplicabile în cauză. Nelegalitatea hotărârii judecătorești rezidă din faptul că nu s-a dat eficiență juridică deplină instituției reglementate de dispozițiile art.845 din Codul civil, instanța de apel nemotivând, sub aspectul probațiunii, cauzele pentru care s-ar fi răsturnat și înlăturat prezumția juris tantum de donație deghizată a actului de vânzare-cumpărare cu clauza de uzufruct contestat .

Apreciază că motivarea instanței de apel este superficială, generală sub aspectul răsturnării prezumției, sarcina probațiunii revenind pârâților intimați, și nu reclamantei, acest caracter deghizat fiind conferit de însuși conținutul normei legale de drept civil. Or, niciunul dintre elementele din probațiunea administrată nu au demonstrat că, într-adevăr, actul de vânzare-cumpărare contestat ar fi fost un act juridic real, și nu unul simulat, fiind greu de crezut că a fost efectuată plata prețului, astfel că nu ne aflăm în fața unei donații simulate, dat fiind că, anterior, între părți s-a încheiat un alt act de donație.

În ceea ce privește critica de nelegalitate adusă instanței de apel referitor la analizarea contractului de donație încheiat cu privire la terenurile din Județul Argeș, solicită a se avea în vedere poziția reclamantei fundamentată pe cauza ilicită. Confuzia creată de intimați, și aprecierea eronată a instanței este evidentă, dat fiind faptul că aceștia stabilesc o echivalență între cauza ilicită într-un contract de donație și încălcarea rezervei succesorale.

Se arată că, o altă critică adusă în discuție prin prisma nelegalități în care instanța a înțeles să motiveze cu privire la cererea de raport al donației și a prescriptibilității, o constituie poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție, din care rezultă că trebuie stabilit momentul obiectiv efectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție în această materie; însă instanța nu a stabilit un moment obiectiv, ci momentul de la data deschiderii succesiunii. Din punctul său de vedere, este un termen care trebuie stabilit în mod obiectiv, în funcție de circumstanțele la care a început, la data luării la cunoștință de cuprinsul actului.

La interpelarea instanței, relativ la această critică, în sensul dacă are în vedere și probele avute în vedere de instanță pentru a stabili data la care termenul de prescripție curge, apărătorul recurenților reclamanți, arată că nu, tangențial, prin modul de interpretare sau de aplicare, ci, plecând de la aceiași teză, respectiv data cunoașterii liberalității; instanța nu poate reaprecia probele, ci poate observa dacă considerentele instanței pot fi încadrate în teza lor, dacă de la momentul deschiderii succesiunii, sau dacă avea obligația să stabilească în funcție de probatoriu, să nu aprecieze, de plano, odată cu deschiderea succesiunii. În acest sens, se raportează la dispozițiile Legii nr.167/1958, conform cu care termenul curge de la data nașterii dreptului .

Cu privire la raportul donației, arată că această critică este subsumată dispozițiilor art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, prin prisma interpretării și aplicării greșite a art. 751 din Codul civil de la 1865, în sensul că instanța trebuia să observe raportul donației.

Contractul de donație contestat a fost încheiat, și a operat modul în care a fost acceptat de către donatar, în speță de intimata pârâtă M. A., și a precizat că a achiesat la teza Înaltei Curte de Casație și Justiție și la teza profesorului F. D., în sensul că nerespectarea dispozițiilor privind rezerva succesorală sunt sancționate cu nulitate absolută.

Un contract de donație care încalcă limitele acestei rezerve, în condițiile în care depășesc termenul de prescripție, nu se mai poate pune în discuție acest aspect.

Consideră că s-a urmărit modul în care a fost încheiat acest contract, și faptul că acesta a fost încheiat tocmai prin încălcarea normelor legale care disciplinează această instituție, fiind afectat de nulitate absolută; în acest sens, nu se mai putea pune în discuție un termen de prescripție, fiind vorba de un motiv de nulitate absolută.

A invocat în toate fazele procesuale faptul că intimata pârâtă, în condițiile în care a acceptat moștenirea în nume propriu, trebuie să aibă calitate de donatar, și donatorul trebuie să fie ascendent; or, câtă vreme donația este primită personal, există obligativitatea efectuări raportului donației, pentru că nu există o donație scutită de raport. Din punctul său de vedere, erau norme imperative care au fost încălcate, iar cealaltă critică pusă în discuție era subsumată acestor motive de recurs. Față de aceste aspecte, apreciază că ne aflăm în fața unei greșite interpretări și aplicări a legii.

În ceea ce privește caracterul nemotivat, arată că a fost luată în calcul poziția unei părți, iar referitor la argumentele și poziția recurenților, instanța de apel nu s-a aplecat asupra acestora; nu a avut în vedere cheltuielile de deplasare.

Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată, conform chitanței depusă la dosar.

Apărătorul intimaților pârâți, având cuvântul, apreciază că recursul este nul, având în vedere dispozițiile art.302 ind.1 alin.1 lit. c din Codul de procedură civilă, întrucât recurenta critică soluția pronunțată de Tribunalul București sub aspectul modalității în care instanța a soluționat prescripția dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere referitor la raportul donațiilor, că nu ar fi dat eficiență juridică deplină prezumției de donație reglementată de dispozițiile art.845 din Codul civil, și respectiv că ar fi refuzat să constate caracterul ilicit al contractului de vânzare-cumpărare din anul 2002 și al contractului de donație din anul 2009.

Menționează că toate criticile recurentei se poziționează unei reinterpretări a probelor, și, din punctul său de vedere, aceste critici sunt inadmisibile, motiv pentru care solicită admiterea excepției nulității recursului.

În situația în care se apreciază că motivele invocate de recurentă se încadrează într-unul din punctele prevăzute de art.304 din Codul de procedură civilă, solicită a se avea în vedere că recursul este nefondat, întrucât decizia pronunțată de instanța de apel răspunde în mod corect la toate criticile, argumentele și capetele de cerere invocate de recurentă.

Cu titlu prealabil, solicită a se avea în vedere că, în concluziile orale, apărătorul recurentei reclamante a expus în fața instanței o nemotivare a deciziei pronunțată de Tribunalul București, însă motivele de recurs se referă doar la punctul 9 din art.304 din Codul de procedură civilă, respectiv la interpretarea greșită a legii, și nu a fost invocat pct.7 din art. 304 din Codul de procedură civilă. Din acest punct de vedere este inadmisibilă completarea motivelor de recurs la termenul de dezbateri.

Raportat la modalitatea în care instanța de apel ar fi soluționat prescripția dreptului material la acțiune, solicită a se avea în vedere dispozițiile art. 751 din Codul civil, și practica și doctrina indicată, care în mod corect au fost reținute de către instanța de apel; faptul că nu poate fi stabilit obiectiv termenul de la care începe să curgă cei 3 ani la momentul aprilie 2010, dată de la care recurenta reclamantă susține că ar fi luat la cunoștință de cele două contracte, întrucât există certificatul de moștenitor din anul 2005, certificat cu ocazia căruia recurenta a fost reprezentată, și instanța a reținut în mod corect acest aspect.

Consideră că din acel moment, respectiv din anul 2005, începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani de zile, și, din acest punct de vedere, soluția pronunțată de instanța de apel este legală și corectă; având în vedere admiterea acestei excepții nu mai era necesară analizarea de către instanță a criticilor formulate de recurentă referitor la raportul donațiilor.

În ceea ce privește presupusul caracter simulat al contractului de vânzare –cumpărare, și prezumția de donație reglementată de art.845 din Codul civil invocat de recurentă, solicită a se avea în vedere că instanța nu a pus în vedere recurentei să răstoarne prezumția de donație, ci intimații au făcut acest lucru, iar probele administrate la dosarul cauzei justifică faptul că această prezumție relativă a fost răsturnată. În acest sens, indică prețul contractului de vânzare-cumpărare din anul 2002 în care se menționează expres prețul vânzării, raportat la art.100 alin.3 din Legea nr. 36/1995, a Notarilor publici această declarație ar trebui înscrisă în fals, ceea ce nu s-a întâmplat, motiv pentru care această mențiune corespunde adevărului.

De asemenea, solicită a se avea în vedere declarația martorului I., audiat la instanța de fond, care confirmă faptul că înstrăinarea imobilului a avut loc ca urmare a achitări unui preț, precum și răspunsul la interogatorul intimaților pârâți, care confirmă faptul că primirea sumei de bani prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare a fost folosită pentru a trata pe cât posibil boala defunctei și pentru traiul zilnic al acestora.

Cu privire la caracterul ilicit al contractului de vânzare-cumpărare, arată că nu există nici o probă la dosar, depusă de către recurenta reclamantă, care să demonstreze caracterul ilicit al contractului, ci dimpotrivă solicită a fi avute în vedere dispozițiile art.100 alin.3 din Legea nr.36/1995 a Notarilor publici.

Mai arată că, în speță, nu se vorbește de faptul că, la momentul încheieri contractului de vânzare-cumpărare, defuncta nu ar fi fost deplasabilă, ci de faptul că defuncta nu se putea deplasa singură; însă recurenta nu a invocat o eventuală lipsă a capacității de exercițiu a defunctei, care să afecteze consimțământul acesteia la momentul încheierii contractului, iar la dosar nu există un raport de expertiză medico–legală referitor la consimțământul defunctei.

Mai arată că există probe la dosar, respectiv declarația martorului I., care menționează faptul că defuncta a fost lucidă înainte de deces, așa cum a fost pe toată perioada vieții.

În ceea ce privește pretinsa nulitate a contractului de donație, arată că recurenta reclamantă nu a depus nici o probă care să releve că intenția defunctei ar fi fost alta decât aceea de a o gratifica pe intimata pârâtă, având în vedere că intimata pârâtă și soțul acesteia au depus eforturi susținute în sensul reconstituirii dreptului de proprietate la care se referă titlurile de proprietate din anii 1992, 1993 și 2001. Solicită respingerea recursului, ca nefundat, și a se avea în vedere că recurenta dorește o reanalizare a probelor, ceea ce este inadmisibil în recurs.

Concluzionând, solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, conform chitanței depusă la dosar.

În replică, apărătorul recurentei reclamante, solicită a se avea în vedere că martorul I. a menționat că a avut o discuție cu autoarea reclamantei la data la care aceasta se afla în spital, și a făcut această dovadă cu înscrisurile depuse la dosar.

CURTEA

Asupra recursului civil de față:

Prin sentința civilă nr.8561/10.11.2011, Judecătoria sectorului 6 București a admis în parte cererea formulată de reclamanta I. D., în contradictoriu cu pârâții M. A. și M. P.; a dispus partajarea imobilului situat în ., compus din construcție alcătuită din 11 încăperi; a atribuit pârâtei M. A. în deplină proprietate și posesie imobilul; a obligat pârâta M. A. la plata sumei de 8881,25 de lei, cu titlu de sultă, către reclamantă, în termen de 2 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii; a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr._/03.12.2001; a respins cererea de constatare a caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager autentificat sub nr.820/20.02.2002; a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager autentificat sub nr.820/20.02.2002; a respins cererea de constatare a includerii în masa succesorală rămasă de pe urma defunctei M. O. a bunurilor care au făcut obiectul acestor contracte, și de ieșire din indiviziune cu privire la acestea, ca neîntemeiată; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru cererea de raport al donațiilor; a respins cererea de raport al donațiilor ca prescrisă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:

Contractul de donație s-a încheiat în contextul demersurilor pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din județul Argeș, făcute de pârâtă și soțul acesteia, S. F., intenția donatoarei fiind aceea de a o gratifica, iar nu de a exclude aceste bunuri din masa succesorală. Reclamanta nu a administrat nicio probă care sa susțină acest lucru, dar data eliberării titlurilor de proprietate pentru aceste terenuri (10.11.1992, 30.07.1993 și 19.01.2001), raportat la data încheierii contractului de donație, 03.12.2001, nu conduce la această concluzie, având în vedere că donatoarea a decedat la 27.02.2002, deci la un an după încheierea contractului de donație, astfel încât, in condițiile in care relațiile dintre parți erau relații normale de familie - după cum recunoaște chiar reclamanta - nu se susține ideea potrivit căreia defuncta a urmărit un an înainte de a deceda să-și înlăture cealaltă fiică de la succesiune. Având în vedere și faptul că două dintre titlurile de proprietate au fost emise în anii 1992-1993, iar reclamanta afirmă că s-a stabilit în SUA la începutul anilor 1990, dar a păstrat legături strânse cu familia, iar pârâtul M. P. chiar a vizitat-o de mai multe ori, nu se susține afirmația acesteia că nu a cunoscut în niciun fel existența dreptului de proprietate al mamei sale asupra acestor terenuri.

În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare cu clauza de uzufruct viager încheiat la data de 20.02.2002, aceleași probe susțin concluzia potrivit căreia defuncta și pârâtul M. P. au primit întreaga sumă de bani menționată în cuprinsul contractului, drept preț al înstrăinării nudei proprietăți. Nu s-au reținut susținerile reclamantei referitoare la caracterul fictiv al prețului, întrucât, așa cum rezultă din declarația vânzătorilor consemnată în cuprinsul contractului, dată în fața notarului, cât și din depoziția martorei, prețul a fost plătit defunctei și pârâtului. În același sens, susținerile legate de faptul că suma de bani nu a fost găsită după decesul defunctei, pentru a fi inclusă în masa succesorală, demonstrează faptul că aceasta nu a existat niciodată, sunt simple alegații, fără nicio bază, nefiind dovedite. Mai mult chiar, în condițiile în care defuncta a suferit de o boală gravă, aspect necontestat, există nu doar o prezumție că această sumă a fost cheltuita tocmai potrivit destinației pe care defuncta a menționat-o în convorbirile cu martora, pentru a se îngriji. Toate aceste aspecte sunt confirmate și de răspunsurile pârâtului M. P. la interogatoriul administrat, precum și de declarația martorei de la fond.

S-a mai reținut că înscrisurile medicale depuse de reclamanta nu dovedesc afirmațiile acesteia în sensul că defuncta nu se mai putea deplasa, înscrisurile demonstrând că defuncta a fost internată de urgență pe data de 25.02.2002, cu două zile înainte de deces, ceea ce nu înseamnă că pe data de 20.02.2002 nu se putea prezenta la notar pentru a încheia contractul, după cum nu contrazic declarația martorei, care a arătat că, trei zile înainte de a deceda, defuncta i-a relatat despre încheierea contractului de vânzare, și că primise bani pentru imobil pe care îi folosise cu tratamentele medicale.

În același timp, instanța nu a reținut vreun viciu care să fi dus la alterarea consimțământului defunctei la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, faptul că înainte cu două zile de a deceda defuncta nu se mai putea deplasa, aspecte confirmate de răspunsul pârâtului M. P. la întrebarea nr.10 din interogatoriu neavând semnificația faptului că defuncta nu mai avea reprezentarea actelor încheiate. Pe de altă parte, reclamanta nu a arătat nicio cauză de natură a afecta valabilitatea acestui act în privința pârâtului M. P., în condițiile în care caracterul simulat nu este susținut de materialul probator.

Referitor la cererea de raport al donațiilor, s-a reținut că, întrucât aceasta este o acțiune patrimonială, ea se prescrie în termen de 3 ani de la data deschiderii moștenirii. Conform probelor, reclamanta a fost reprezentata la dezbaterea succesiunii defunctei M. O., finalizată cu eliberarea certificatului de moștenitor nr.50/23.08.2005 de BNPA V. G. și R. J., de S. F., în baza unui mandat autentic. Prin urmare, acesta este momentul de la care termenul de prescripție începe sa curgă. Astfel, susținerea reclamantei în sensul că nu a avut cunoștința de contractul de donație este nejustificata, in contextul in care aceasta a participat prin mandatar la dezbaterea succesiunii, iar masa succesorala reținuta in certificatul de moștenitor cuprinde doar cota de 1/2 din construcția situata în județul Argeș, și în cuprinsul certificatului de moștenitor este menționat contractul de donație, precum și un alt contract de vânzare-cumpărare încheiat cu privire la cealaltă cota de 1/2. Ca atare, dacă reclamanta este nemulțumită de modalitatea în care a fost reprezentată, se poate îndrepta împotriva mandatarului său.

Pe de altă parte, înscrisurile de la filele 75-76, 78-81 dosar arată că susținerile conform cărora drepturile sale ar fi fost încălcate de mandatar, în sensul că nu i-a comunicat niciodată certificatul de moștenitor, nu sunt întemeiate atât timp cât a continuat să-l împuternicească pe acesta până în anul 2008, în cadrul mai multor proceduri în legătura cu alte terenuri provenite de la autori ai defunctei sale mame, situate în județul Argeș.

Față de considerentele expuse, instanța nu a reținut că în masa succesorala rămasa de pe urma defunctei sunt cuprinse și bunurile care au făcut obiectul contractului de donație și contractului de vânzare-cumpărare, respingând și cererea de ieșire din indiviziune cu privire la acestea ca neîntemeiată.

În raport de prevederile art.728 C.pr.civ., instanța a dispus partajarea imobilului situat în ., în raport de criteriile prevăzute de art.673⁹ C.pr.civ., atribuind imobilul pârâtei M. A., care deține o cotă majoră, defuncta transmițând doar cota de 12 din construcție, în timp ce, potrivit mențiunii din certificatul de moștenitor, cealaltă cota de 12 este proprietatea pârâtei, iar terenul pe care este situată construcția este, de asemenea, proprietatea acesteia; astfel, pentru a evita situațiile conflictuale intre parți, deși imobilul este comod partajabil in natura, s-a apreciat că se impune ca acesta sa fie atribuit in totalitate paratei, care, a fost obligată în baza art.742 cod civil la plata unei sulte in favoarea reclamantei, calculata in raport de valoarea de circulație stabilită în raportul de expertiza (_ lei) și cotele parți ale acestora, în baza art.673¹⁰ C.pr.civ., stabilind un termen de 2 luni de la rămânerea irevocabila a hotărârii pentru plata acesteia.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta I. D..

În motivare, s-a susținut în esență că:

Obiectul cererii are o valoare mai mare de 500.000 lei, deci tribunalul ar fi fost competent să judece cauza în primă instanță.

Apelanta a criticat hotărârea primei instanțe în ceea ce privește reținerea prescripției dreptului de a solicita raportul donațiilor, susținând că termenul de prescripție a început să curgă la data la care a aflat de cele două contracte, respectiv aprilie 2010, neavând un motiv pentru a formula cerere de repunere în termenul de prescripție. A precizat că, fiind plecată din țară, nu a cunoscut drepturile autoarei sale, știind doar de existența celor două construcții din București și Argeș, cu terenurile aferente; nu a cunoscut că mama sa a donat sorei sale terenul construcției din Argeș în 2001, împreună cu celelalte terenuri din Argeș, și nici de vânzarea către sora sa a imobilului din București. Prin procurile depuse de către pârâți la dosar nu se face altceva decât a se demonstra că sora sa și procuratorul S. F. au acționat în contra intereselor apelantei, iar ele se referă la bunuri ce au aparținut altor autori.

Apelanta a criticat și modul în care instanța fondului a analizat și apreciat probatoriul, susținând că situația de fapt reținută este una eronată, iar pârâții nu au probat că ea ar fi cunoscut componența masei succesorale de pe urma mamei sale, anterior anului 2010.

Referitor la caracterul simulat al contractului de vânzare cumpărare cu clauză de uzufruct viager, apelanta a arătat că această transmisiune s-a realizat fără acordul său, instanța apreciind eronat, față de situația de fapt, că ar fi fost răsturnată prezumția instituită de art. 845 C. civ., bazându-se pe declarația unui martor mincinos, și pe răspunsurile pârâților la interogatoriu, ca și cu privire la momentul încheierii actului de donație, față de momentul decesului autoarei.

Sub aspectul cauzei ilicite la încheierea actului de vânzare cumpărare, apelanta a arătat că acesta s-a încheiat cu scopul de a scoate din masa succesorală bunul respectiv, de a o gratifica pe pârâtă, iar nu a de a vinde, și în frauda intereselor sale.

Aceleași motive sunt susținute și în cazul actului de donație.

Referitor la raportul donațiilor, s-a susținut că sunt îndeplinite cerințele legale, fiind invocată încălcarea art. 673/1 C.pr.civ., referitor la imobilul din ., neefectuându-se expertiză prețuitoare și nici o lotizare în natură.

Pe parcursul procesului, părțile au încheiat o tranzacție autentică privitoare la imobilul din .; prin aceasta apelanta a transmis către pârâta M. A. cota de 1/4 ce consideră că i s-ar fi cuvenit din acest imobil, cu privire la care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri parțiale, cerere respinsă prin încheierea de la data de 13.02.2013.

Prin decizia civilă nr.436/A/24.04.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta apelantă.

Prin decizia civilă nr. 2010/05.12.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis recursului și a fost trimisă cauza spre rejudecare la același tribunal.

Prin Încheierea pronunțată în Camera de Consiliu din 28.04.2015, în aclași dosar, Curtea de Apel București, Secția a III a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în decizia civilă nr. 2010/05.12.2013 a C.A.B.., Secția a III a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie în sensul că în cuprinsul deciziei, la pagina 14, după primul paragraf, vor fi introduse considerentele care, din eroare au fost omise.

Prin decizia instanței de recurs s-a reținut că, potrivit art. 1 vechiul C.pr.civ., judecătoria este instanță de drept comun în ceea ce privește judecata în primă instanță, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori nu se prevede competența unei alte instanțe judecătorești de a rezolva în primă instanță o anumită cerere, aceasta va fi judecată în primă instanță de judecătorie.

S-a mai reținut, referitor la prescripția dreptului la acțiunea de raport al donațiilor, că tribunalul s-a limitat la a preciza că acest termen curge de la data deschiderii succesiunii, și la a constata justețea raționamentului instanței de fond, fără a arăta în concret considerentele proprii, de fapt și de drept, pentru care au fost înlăturate argumentele de fapt și de drept și probatoriile invocate de apelantă, și care au fost de natură să formeze convingerea intimă a instanței de apel.

În ce privește simulația unui act juridic și nulitatea celor două convenții, invocate prin acțiune, Curtea a reținut că singura referire a instanței de apel constă în observația unei nesiguranțe a fundamentului acestor petite, și la constatarea că situația de fapt relevă contrar celor susținute în apel, fără însă ca instanța de apel să precizeze ce anume probatorii au fost avute în vedere, care anume circumstanțe au fost apreciate ca nefiind relevante și pentru care argumente. Or, soluția adoptată trebuie circumscrisă obiectului cererilor părților și probelor administrate în susținerea lor, dar tribunalul nu și-a prezentat în mod complet și concret raționamentul în baza căruia a ajuns la concluzia contestată de recurentă. Motivarea deciziei recurate nu răspunde exigențelor legale, deoarece nu examinează în mod efectiv apărările și susținerile părților, confirmând în termeni generali situația de fapt și dezlegarea în drept statuată de prima instanță. Dezlegarea problemelor de fapt și de drept deduse judecății nu s-a realizat printr-o completă analiză asupra situației de fapt, din considerentele deciziei recurate nerezultând că au fost prezentate argumentele pentru care s-a decis înlăturarea probelor invocate de apelantă.

În rejudecarea apelului, Tribunalul București – secția a III-a a pronunțat decizia civilă nr. 4323A/16.11.2015, hotărâre prin care a dispus admiterea acestei căi de atac, și schimbarea în parte a sentinței apelată, în sensul că a dispuna partajarea imobilului construcție situat în ., potrivit înțelegerii survenite între părți în fața instanței de apel, în sensul că imobilul îi revine în deplină proprietate și posesie pârâtei M. A., iar sulta datorată de aceasta în mod corespunzător reclamantei este de 7500 euro achitată la data autentificării tranzacției încheiate de părți sub nr. 4716/19.09.2012 de BNP R. J. – G..

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost obligată apelanta reclamantă la plata sumei de 7500 lei către intimata pârâtă M. A., reprezentând cheltuieli de judecată în apel constând în onorariu de avocat redus.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că:

Primul motiv de apel, referitor la necompetența materială a primei instanțe, a fost înlăturat ca neîntemeiat de către instanța de recurs.

Apelanta a criticat hotărârea de la fond în sensul că nu a fost corect reținută situația de fapt din cauză, arătând totodată că nu s-a împlinit prescripția dreptului material la acțiunea de raport al donațiilor, întrucât termenul de prescripție în acest caz a început să curgă la momentul de la care ar fi luat la cunoștință de existența contractelor, respectiv anul 2010. Termenul de 3 ani prevăzut la art.3 alin.1 din Decretul nr.167/l958 începe să curgă de la data la care reclamanta a aflat de existența celor două contracte, aceasta susținând că de la acel moment s-a născut dreptul material la acțiune, iar regula aplicabilă este aceea instituită de art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958:"prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune", neexistând în cazul unei cereri privitoare la raportul donațiilor o regulă specială privind începutul prescripției extinctive, deci nu poate fi aplicată regula stabilită la art.7 alin. 2 (prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept). În aceste condiții, intră în competența exclusivă a instanței de judecată stabilirea datei la care s-a născut dreptul la acțiune.

A reținut instanța că dreptul la acțiune al reclamantei nu s-a născut în anul 2010, ci s-a născut cel târziu la data de 23.08.2005, data emiterii certificatului de moștenitor, în cuprinsul acestuia fiind menționat contractul de donație, singurul cu privire la cere se poate face raportul donațiilor. Termenul de prescripție de 3 ani, pentru raportul donațiilor, curge de la momentul stabilit de art. 651 C.civ, care se referă la data decesului, când a avut loc deschiderea succesiunii - 27.02.2002, iar apelanta reclamantă nu a contestat faptul că a avut cunoștință de data decesului, arătând că a avut motive temeinice pentru a nu se prezenta la înmormântarea mamei sale. Întrucât este o acțiune personală cu caracter patrimonial, acțiunea de raport este prescriptibilă în termenul general de 3 ani, socotiți de la data deschiderii moștenirii, în cauză termenul menționat fiind depășit cu mult la data acțiunii reclamantei. La data emiterii certificatului de moștenitor, reclamanta a fost reprezentată prin mandatar, iar afirmația reclamantei în sensul că dreptul său s-a născut abia în luna aprilie 2010, atunci când a intrat atât în posesia celor două contracte de vânzare-cumpărare, dar și în posesia certificatului de moștenitor nu poate fi reținută, și a fost înlăturată ca neîntemeiată, la fel ca și afirmația potrivit căreia reclamanta era plecată din țară de la începutul anilor "90, având în vedere faptul că aceasta a fost reprezentată.

Prin chiar cererea introductivă, reclamanta a afirmat că a fost reprezentată în dosarul succesoral de numitul S. F., soțul pârâtei M. A., așa cum rezultă și din procura emisă în acest sens, reclamanta afirmând totodată că mandatarul nu i-a adus la cunoștință care este compunerea masei succesorale și care sunt bunurile care au aparținut defunctei, și bunurile pe care pârâta le-a dobândit cu puțin înainte de decesul mamei lor. În cadrul interogatoriului din apel, pârâta a arătat că a informat-o telefonic pe reclamantă cu privire la dezbaterea succesorală, iar aceasta avea cunoștință despre cele două contracte încheiate anterior, respectiv contractul de donație și contractul de vânzare cumpărare. Pârâta a mai arătat că reclamanta a luat cunoștință de aceste aspecte în cadrul discuțiilor de familie, iar în anul următor decesului mamei sale a locuit la sora sa, pârâta din cauză, cu ocazia participării la nunta acesteia. Pârâta a negat afirmațiile reclamantei în sensul că aceasta i-ar fi solicitat documentele care atestau înstrăinarea celor două imobile, arătând că reclamanta a sunat direct la notar pentru a se informa, iar cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare a achitat la notar prețul apartamentului, o mare parte din bani fiind cheltuiți cu tratamentul mamei sale, care era deplasabilă. Afirmațiile pârâtei au fost confirmate de declarația martorei B. M. C., luate în apel, și de răspunsurile la interogatoriu ale pârâtului M. P..

Tribunalul a constatat că reclamanta nu a solicitat niciodată anularea certificatului de moștenitor, pentru oricare motiv, și nu a probat faptul că nu ar fi avut relații bune cu mandatarul său, iar procurile speciale la care face referire, încheiate în perioada 2005-2008 reprezintă dovada relațiilor de încredere cu mandatarul său, nefiind relevant despre ce anume bunuri este vorba în conținutul acestora. De asemenea, s-a constatat că părțile au avut relații de familie, deoarece reclamanta a fost găzduită de pârâtă, iar mandatarul său a fost în vizită în SUA în 2009, fiind găzduit de reclamantă.

Tribunalul a înlăturat, astfel, ca neîntemeiat motivul de apel privind prescripția dreptului de a cere raportul donațiilor, precum și susținerea privind greșita reținere a situației de fapt.

O altă critică din apel s-a referit la cauza ilicită la încheierea actului de vânzare cumpărare încheiat între defuncta M. O. și pârâtul M. P. și pârâta din cauză, apelanta arătând că acesta s-a încheiat cu scopul de a scoate din masa succesorală bunul respectiv, de a o gratifica pe pârâtă iar nu a de a vinde și în frauda intereselor sale. Cu privire la aceste aspecte, s-a reținut că din probele administrate în cauză nu se confirmă susținerile reclamantei, fiind nefondat motivul referitor la caracterul simulat al contractului de vânzare cumpărare cu uzufruct viager, așa încât nu se poate constata nulitatea acestuia.

În acest sens, s-a observat că reclamanta a formulat atât o cerere având ca obiect simulația în cazul acestui contract cât și o cerere pentru constatare a nulității acestui act pentru cauză ilicită.

Împrejurările concrete ale încheierii acestui act nu denotă intenția frauduloasă de a o înlătura pe apelantă de la moștenirea ce i se cuvenea, respectiv de a beneficia de dreptul său legal de moștenire, ci reprezintă un act de vânzare cumpărare, cu privire la imobil pentru care defuncta și pârâtul M. P. au primit suma de bani menționată în cuprinsul contractului drept preț. S-a stabilit, totodată că defuncta a suferit de o boală gravă, și s-a probat prin declarațiile martorei în fond și apel că suma de bani primită pentru apartamentul vândut a fost folosiră pentru tratamentul defunctei, aspect confirmat și de răspunsurile la interogatoriu ale pârâtului M. P., care a declarat că vânzarea s-a făcut pentru procurarea sumelor necesare tratamentului și traiului zilnic. Așa fiind, nu se poate vorbi de caracterul fictiv al prețului, chiar din declarația dată în fața notarului rezultând faptul că prețul a fost plătit defunctei - fiind menționată în contract plata prețului pentru apartament de_ lei vechi - iar conform art. 31 alin.3 din legea 36/1995 declarațiile date în fața notarului cuprinse în înscrisul autentic notarial fac dovada până la proba contrară, atât între părți, cât și față de alte persoane. Deci, este răsturnată prezumția cu privire la donația deghizată, prin probele administrate în cauză, una dintre acestea fiind și declarația martorei I. D. S., dată la fond și în apel, referitor la faptul că defuncta i-a spus că a primit o sumă de bani pentru apartamentul din . știa de întocmirea celor două acte, martora nesesizând vreo nemulțumire sau neînțelegere.

Tribunalul a apreciat că nu poate fi reținută nicio cauză ilicită la încheierea contractului de vânzare cumpărare, neexistând nicio probă care să justifice pretinsul caracter ilicit, din probele administrate - martori și interogatorii - rezultând că defuncta era deplasabilă la momentul încheierii contractului de respectiv, avea capacitate de exercițiu și discernământ, așa încât în mod corect instanța fondului a înlăturat susținerile reclamantei sub acest aspect, apreciind că nu sunt incidente dispozițiile art. 845 C.civ., fiind astfel înlăturate și susținerile apelantei cu privire la cauza ilicită.

Pentru aceleași motive, ca și în cazul contractului de vânzare-cumpărare, tribunalul va înlătura și susținerile apelantei reclamante cu privire la contractul de donație, în privința căruia s-a afirmat că încheierea sa a avut drept scop scoaterea din masa succesorală de bunuri imobile de mare valoare, astfel încât reclamanta să nu dobândească niciunul prin moștenire, având în vedere că nu s-a probat cauza ilicită al acestui contract. Totodată, tribunalul a reținut că reclamanta nu a solicitat reducțiunea liberalității excesive (art. 848 C.civ.) sau raportul donațiilor (art. 751 C.civ.).

În consecință, în raport de considerentele expuse mai înainte, a fost admis apelul a fost schimba sentința atacată doar cu privire la tranzacția încheiată între părți după promovarea căii de atac.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs apelanta reclamantă.

În motivarea recursului se susține în esență că:

Instanța apel, prin raportare la eronata apreciere a situației de fapt, a procedat la o greșită interpretare și aplicare a legii, devenind astfel tangențiale disp.art.304 pct. 9 Cod de procedură civilă.

Referitor la soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune în legătură cu capătul de cerere având ca obiect raportul donațiilor, se arată că:

Acțiunea având ca obiect raportul donațiilor este prescriptibilă, prin prisma art.3 din Decretul - Lege nr.167/1958, însă nu se poate accepta teza conform căreia termenul de prescripție ar trebui să curgă de la 23.08.2005 - data emiterii certificatului de moștenitor cu nr.50 eliberat de BNP V. R. J. -, dată care a fost apreciată ca „ absolutizată", ca și moment obiectiv de la care recurenta ar fi aflat de existența contractului de donație cu privire la terenurile din Jud. Argeș și a contractului de vânzare-cumpărare cu rentă viageră privind imobilul situat în București, ., în condițiile în care a luat la cunoștință de aceste documente în luna aprilie 2010.

Nu poate fi apreciat ca „un dat” faptul că termenul de prescripție începe să curgă, ca și moment obiectiv, de la data deschiderii succesiunii.

Se mai susține că nu poate fi acceptat ca legală și temeinică teza că momentul la care recurenta – reclamantă a cunoscut existența acestor acte translative de proprietate este determinat de „faptul relevant”" al menționării în cuprinsul certificatului de moștenitor al contractului de donație. Din probatoriul administrat în cauza a reieșit clar că acest certificat de moștenitor nu a fost înmânat niciodată recurentei, nici de către notarul public instrumentator al procedurii succesorale, și nici de către mandatarul care a reprezenta-o pe aceasta în cadrul acestei proceduri.

Nici prin proba testimonială nu s-a făcut dovada comunicării acestui certificat de moștenitor recurentei - reclamante.

Eroarea instanței de apel rezulta – în opinia recurentei - din confuzia între momentul decesului autoarei M. O., și momentul dezbaterii succesorale. Cu ocazia întocmirii certificatului de moștenitor, recurenta – reclamantă a fost reprezentată de actualul soț al pârâtei intimate, S. F., care însă nu i-a adus la cunoștință acest certificat de moștenire, fiind evident că nici existența celor două acte translative de proprietate contestate în prezenta cauză nu a fost adusă la cunoștința acesteia.

Precizează recurenta că acest aspect a fost reliefat în cuprinsul interogatoriului, nefiind făcută dovada faptului că i s-ar fi predat/informat recurenta de operațiunile juridice petrecute cu ocazia dezbaterii succesorale, și cu atât mai mult de existența celor două acte juridice translative de proprietate contestate.

Pe cale de consecință, nu poate considera a priori că data emiterii certificatului de moștenitor ar fi fost momentul obiectiv de la care aceasta ar fi putut formula pretenții legate cel puțin de contractul de donație sau de contractul de vânzare - cumpărare cu rentă viageră.

Prin art.3 alin. 1 din Decretul Lege nr.167/1958 s-a instituit doar termenul de exercitare a acțiunii, și nu și un anumit moment obiectiv și strict determinat de la care acesta ar începe să curgă, precizând doar în cuprinsul art.7 al aceluiași act normativ că „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune".

Or, stabilirea momentului obiectiv de la care acest drept se naște a fost eronat stabilit de instanță ca fiind momentul de la care s-a dezbătut succesiunea prin emiterea certificatului de moștenitor mandatarului recurentei - reclamante.

În cazul unei cereri privitoare la raportul donațiilor, legiuitorul nu a prevăzut o regulă specială privind începutul prescripției extinctive, cu atât mai mult un moment obiectiv de la care acest termen să se poată calcula.

Susține recurenta că, dacă s-ar accepta teza conform căreia dreptul recurentei - reclamante s-a născut la data deschiderii, respectiv a dezbaterii succesiunii, sau chiar extrapolând teoria mandatului acordat de aceasta unei terțe persoane, ar însemna să achieseze la o teza eronată, conform căreia s-ar naște dreptul la acțiune de la data nașterii raportului de drept, regulă stabilită de art.7 alin.2 Decretul - Lege nr.167/1958, similar ipotezei în care s-ar afla doar în fața dreptului civil pur și simplu.

De asemenea, se arată că nu suntem în nici una din ipotezele prevăzute ia art.8 și art.11 din același act normativ.

În aceste condiții intra în competența exclusiva a instanței de judecată de a stabili momentul obiectiv de la care s-a născut dreptul la acțiune, iar modalitatea în care aceasta a procedat a fost una nelegala și netemeinică, impunându-se a fi administrat acel probatoriu din care sa reiasă momentul de la care a luat efectiv la cunoștința de existenta și conținutul actelor juridice contestate, pe bază de probe certe, interpretate în mod coroborat, și nu pe calea unor simple prezumții.

Or, recurenta – reclamantă a făcut dovada – în susținerea sa – în privința momentului obiectiv la care a luat la cunoștință, prin adresele de la notariat la solicitarea sa.

Se arată că, în motivarea instanței de apel nu se face nicio referire la dovezile administrate de recurenta – reclamantă ca moment obiectiv al aflării despre existența certificatului de moștenitor și despre cele două acte translative de proprietate.

Recurenta – reclamantă face referire la jurisprudența instanțe supreme, care a statuat – relativ la cererea pentru raportarea donațiilor – că „nu poate fi primită teza instituirii unui moment obiectiv de la care să se nască dreptul la acțiune, în speța emiterea unui certificat de moștenitor către un mandatar al recurentei – reclamante, ci trebuie să se ofere eficacitate tezei momentului de la care partea a luat la cunoștința/a putut efectiv să ia la cunoștința de existenta liberalității”.

În aceste condiții, se susține că este inacceptabilă poziția conform căreia nu le poate fi opusă reprezentarea infidelă a intereselor recurentei - reclamante de către mandatar, cumulată cu teza predării certificatului de moștenitor al recurentei - reclamante către acesta, cât timp nu s-a făcut dovada ca acesta și-a executat cu buna-credința mandatul pentru care a fost însărcinat, prin singura modalitate instituită de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art.1541 Cod Civ de la 1864, coroborat cu dispozițiile art. 1552, art. 1539, și anume descărcarea de mandat.

A reieșit clar din ansamblul probatoriu în cauză că recurenta - reclamantă nu a fost informată de către mandatarul în cauză (soțul intimatei M. A.) de existența certificatului de moștenitor și nici de existența contractului de donație.

Mai susține recurenta că nu poate fi primită nici susținerea privind obligația sa de a face dovada infidelității mandatarului, prin prezentarea unei hotărâri judecătorești care să constate neîndeplinirea obligațiilor asumate prin mandatul încredințat, sau, cu atât mai mult, acționarea în fața instanțelor civile sau a autorităților judiciare penale ale acestuia, ca singura modalitate de a "răsturna proba" unui fapt negativ, a neluării la cunoștință de conținutul/existența acestor acte juridice, dat fiind că: este îndeobște cunoscută inadmisibilitatea tezei conform căreia unui subiect de drept să i se solicite să facă dovada unui fapt negativ; nu exista nici o dispoziție legală care să oblige la constatarea "reprezentării infidele a intereselor mandantului de către mandatar", în condițiile în care, de iure, singura obligație legală care incumba și subzista este în sarcina mandatarului, o dată cu reglementarea instituției "descărcării de mandat".

Consideră recurenta că este de neînțeles modul în care instanța de apel a putut să-și formeze convingerea în privința faptului cunoașterii existenței certificatului de moștenitor, prin prisma faptului prezumtiv și nedemonstrat al comunicării acestuia de către mandatar, plecând de la teza „extrapolată și total nefundamentată”, a existenței altor procuri/mandate acordate de recurenta - reclamantă aceluiași mandatar, în condițiile în care aceste procuri au privit cu totul alte bunuri, alte proceduri. Dimpotrivă, aceste procuri confirmau poziția recurentei - reclamante, în sensul că atât intimata M. A., sora și mandatarul recurentei, soțul acesteia, nu au făcut decât să acționeze contrar intereselor recurentei.

Cu ocazia interogatoriului administrat, au existat inadvertențe între răspunsurile intimaților, iar niciuna din depozițiile testimoniale nu au relevat un fapt contrar susținerilor recurentei – reclamante.

Instanța de apel a omis să observe că, din conținutul actelor puse la dispoziție de notarul public la termenul de judecată din 28.04.2011, nu rezulta că acest certificate de moștenitor ar fi fost comunicat recurentei – reclamante, și nici că a avut cunoștința de încheierea celor două acte translative.

Se susține că „s-a acreditat și acceptat în mod absolut în favoarea intimaților a tezei testimoniale, ca fiind suficientă și peremptorie” în dovedirea faptului că recurenta - reclamantă a avut cunoștință de existența certificatului de moștenitor și a contractului de donație. Or, acest mijloc de probă nu poate primi caracter absolut concludent, date fiind evidentele inadvertențe ale declarațiilor martorilor.

Logica firească și interpretarea cu buna credință a declarațiilor de martori, chiar plecând de la teza juridică a prezumțiilor (art.1191 Cod Civ), fac inoperantă și neconcludentă – în opinia recurentei - depoziția martorului Iordanescu; este greu de crezut că relatările acestui martor sunt reale, și că sunt rezultatul unei convorbiri telefonice avute cu autoarea părților, defuncta M. O., în condițiile în care aceasta, la data de 25.02.2002, ora 04 dimineața, era deja internata în spital, iar decesul a survenit la data de 27.02.2002, fapt pentru care se impune a fi cenzurată și înlăturată declarația martorului, prin prisma imposibilității acestuia de a avea o astfel de discuție de natura celei relatate.

De asemenea, recurenta - reclamantă arată că nu înțelege cum a putut fi reținuta ca relevantă depoziția martorului P. R. M., și înlăturată depoziția martorei B. M. C., în condițiile în care martorul intimaților nu a putut face precizări privind cunoașterea de către recurenta – reclamantă a actelor juridice în cauza, neputând oferi informații sustenabile și credibile, imposibilitatea de a prezenta alte situații decât cele privind situația medicala și comunicările cu mama părților în perioada imediat anterioara decesului, fără a aduce nicio informație utila cu privire la stabilirea momentului obiectiv ca moment pretins de la care anterior lunii aprilie 2010 recurenta - reclamantă ar fi cunoscut situația juridica respectiva și contestata pendinte causae).

Se mai susține că nu poate fi acceptata nici teza opozabilității înscrierii în Cartea Funciara a celor două acte translative de proprietate, și relevanța acestor înscrieri a celor două drepturi dobândite de intimata M. A., în condițiile în care sensul de opozabilitate în regimul juridic al drepturilor tabulare are finalitatea de a se cunoaște situația juridica a imobilului și de a fi opozabila oricărei alte înscrieri ulterioare, potrivit principiului prior tempore potior iure.

Nu poate să circumstanțieze nașterea dreptului la acțiune în materia raportului donațiilor de înscrierea drepturilor dobândite în cuprinsul Cărții Funciare, dat fiind ca nicio norma de drept nu condiționează exercitarea dreptului la acțiune de o astfel de situație și, în plus, nu poate fi susținuta aceasta nici în mod circumstanțial, chiar determinat de imposibilitatea verificării conținutului Cărții Funciare de recurenta - reclamantă aflata în Statele Unite ale Americii.

Un argument peremptoriu poate fi și faptul nedefinitivării regimului juridic tabular al imobilelor în sistemul de carte funciara, iar posibilitatea de a verifica care sunt bunurile care au aparținut în trecut/aparțin unei persoane este și astăzi extrem de redusă.

Se mai susține că nelegalitatea hotărârii judecătorești rezidă și din faptul că nu s-a dat eficiență juridică dispozițiilor art. 845 Cod Civ, instanța de apel nemotivând sub aspectul probațiunii, cauzele pentru care s-ar fi răsturnat și înlăturat prezumția de donație deghizată a actului de vânzare cumpărare cu clauza de uzufruct contestat pendinte causae.

Se subliniază că acest contract „nu a fost calificat ca donație simulată ca și invenție juridică a sa”, ci aceasta calificare este conferita de art.845 din Codul Civil.

Precizează recurenta că motivarea instanței este una superficială, generală; sub aspectul răsturnării acestei prezumții, sarcina probațiunii revenea pârâților intimați.

Or, niciuna dintre probele administrate nu au reușit să demonstreze ca actul de vânzare cumpărare contestat ar fi fost un act juridic real, fiind greu de crezut că a fost efectuată plata prețului, și nu ne aflăm în fața unei donații simulate, dat fiind ca anterior între părți se mai încheiase un alt act de donație.

O altă critica de nelegalitate care – în opinia recurentei - demonstrează greșita interpretare a legi, este în sensul că instanța de apel trebuia să observe că una din condițiile de validitate ale unui act juridic de vânzare cu uzufruct viager către un succesibil direct în linie dreaptă trebuie să fie consimțită și de celalalt moștenitor în linie dreapta.

În speța de față, prin actul juridic încheiat cu puțin timp înainte de decesul mamei recurentei, între aceasta și tatăl său, pe de o parte, și sora sa, pe de altă parte, s-a transmis bunul imobil cu rezerva unui drept de uzufruct viager, fără ca recurenta – reclamantă să consimtă la încheierea acestuia, aspect neobservat și neanalizat de instanța de apel, în decizia pronunțată după casare.

Prezumția relativă instituita de art.845 din Codul Civil de la 1864 este aplicabila în speța, astfel că, în realitate, contractul de vânzare-cumpărare cu clauza de uzufruct viager autentificat sub nr. 820/20.02.2002 de notarul public V. R. J. se prezuma a fi o donație deghizată.

Probele administrate în cauza nu sunt în măsura a răsturna aceasta prezumție.

Or, a considera ca în privința primului act translativ de proprietate a operat o gratificare (actul de donație fiind încheiat la data de 03.12.2001), la nici trei luni distanță de decesul autoarei părților (27.02.2002), iar în privința celui de-al doilea act translativ de proprietate, autoarea acestora să fi urmărit încheierea unui act cu caracter oneros, în schimbul unei sume de bani, la aproximativ 2 luni distanta (20.02.2002) și cu o săptămâna înaintea decesului său, în condițiile în care starea sa de sănătate era foarte gravă, este puțin probabil, a fi considerata veridica intenția reala și poziția subiectiva a părților, ca fiind alta decât cea de a încheia în realitate un act simulat/deghizat.

Din adresa emisă cu nr. 1674/05.11.2013 de Institutul Oncologic Fundeni, a reieșit clar că: "cheltuielile de spitalizare au fost suportate, în totalitate din bugetul asigurărilor de sănătate,", respectiv că "afecțiunea fostei paciente fiind prevăzuta la pct. 10 (fiind anexate și actele medicale și încadrarea acestora normativa N.N.) din Tabelul cu boli cronice pentru care se acorda gratuitate pe timpul internării sau tratamentului".

În privința aprecierii instanței de apel în sensul că cărora nu ne aflăm în fața caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul din București, ., sector 6, autentificat de BNP R. J., recurenta - reclamantă susține că o astfel de soluție reprezintă o aplicare greșită a instituțiilor de drept aplicabile la situația de facto dedusă judecății, grevată pe inducerea în eroare a instanței cu vădita rea-credință de către intimați cu ocazia administrării probatoriului.

Eroarea principală provine din însuși faptul de a considera ca un astfel de contract nu poate primi calificarea de act de donație, deși ea este oferita de legiuitor în art. 845 din Codul Civil de la 1867. Intimații aveau obligația să răstoarne prezumția relativa a actului deghizat, și nu apelanta-reclamanta.

Se susține că este nefondată teza conform căreia, prin probatoriul administrat, făcut dovada caracterului real a operațiunii juridice contestate, ceea ce a dus la răsturnarea prezumției relative a caracterului deghizat ca efect al depoziției martorilor intimaților și a răspunsurilor acestora la interogatoriu (vădita coniventa și interesul procesual), fără a se proceda la o analiza coroborată a tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză.

Recurenta - reclamantă solicită ca instanța de recurs să analizeze relevanța înscrisurilor administrate în această fază procesuală, înscrisuri din care reiese că intimații au indus în eroare instanțele, impunându-se înlăturarea/cenzurarea răspunsurilor la interogatoriu ale acestora ca nesincere, aceeași sancțiune impunându-se și în cazul depoziției martorilor propuși de intimați.

Se arată că, deși recursul este nedevolutiv, aceasta caracteristică nu excede a priori controlului său judiciar de legalitate, în virtutea necesitații administrării și înfăptuirii corecte a actului de justiție, în spiritul dreptului la un proces echitabil, partea în cauza având dreptul de "a fi auzita" și "analizate" toate cererile și apărările.

Totodată, raportat la principiul doctrinar conform căruia "eroarea de fapt generează eroarea de drept", recurenta - reclamantă apreciază că instanța de recurs, în analizarea motivului de recurs privind greșita interpretare și aplicare a legii, se poate raporta și la modalitatea în care situația de fapt dedusă judecății a fost circumscrisă normelor legale aplicabile.

Astfel, consideră recurenta - reclamantă că aceasta probațiune este necesară, are caracter irefragrabil, concludent, util și peremptoriu în a se observa poziția de rea-credința și nesinceră a intimaților, și de a înlătura ca netemeinice apărările acestora.

În ce privește critica referitoare la soluția dată cererii de a se constata caracterul ilicit al contractului de vânzare cumpărare cu clauza de uzufruct viager, se arată că recurenta - reclamantă nu a invocat decât aspecte și cauze care țin de nulitatea absolută a actului juridic, și nu care privesc nulitatea relativă, făcând precizare expresă în fața instanței de fond cu privire la acest capăt de cerere.

Niciodată cererea sa judiciară nu a fost fundamentată pe o cauza de nulitate relativă derivând din lipsa discernământului autoarei sale, datorita stării sale medicale; dimpotrivă, aceste mijloace de proba au avut scopul de a arata ca situația de facto învederată de intimații pârâți cu privire la circumstanțele încheierii celor două acte juridice translative de proprietate nu este conformă realității, în scopul demonstrării poziției lor nesincere, și a caracterului neverosimil al depozițiilor martorilor acestuia.

Se omite faptul ca lipsa cauzei, sau caracterul ilicit al acesteia, este afectata de nulitate absoluta, aspect care a fost în mod nelegal înlăturat de instanța de apel.

În prezenta unei cauze ilicite sau false, nu are relevanță dacă interesul protejat de legiuitor are caracter privat sau nu, cu atât mai mult cu cât - indiferent de natura interesului ocrotit, public sau privat - încălcarea unei norme imperative atrage sancțiunea nulității absolute.

În susținerea tezei sale juridice, recurenta - reclamantă a "plecat" de la premisa caracterului simulat, al unei donații deghizate a contractului de vânzare cumpărare, iar prejudicierea este vădita și exheredarea evidentă, în condițiile în care nu se poate observa sau demonstra, în prezenta unui liberalități "mascate" unde este valoare patrimoniala care înlocuiește valoarea transmisa către dobânditorul cu titlu particular.

Se arată că în mod nelegal instanța de apel a acceptat ca veridica teza destinației sumelor de bani afectați costurilor medicale, invocându-se devălmășia regimului matrimonial și faptul ca "sumele de bani puteau fi cheltuite de către oricare dintre soți", și de aceea nu se putea regăsi în masa succesorala.

Nu s-a făcut dovada acestei destinații, nu s-a făcut dovada cuantumului costurilor medicale pretins suportate de intimați; în lipsa unor astfel de dovezi irefragrabile, subzista prezumția ca aceste sume de bani au intrat și ar fi trebuit sa se regăsească în patrimoniul defunctei, și evident, în consecința, după decesul acesteia în patrimoniul/masa succesorala.

Astfel, cel puțin la nivel teoretic, era normal ca, în ipoteza în care, acceptând că autoarea părților ar fi înstrăinat imobilul din București în schimbul prețului de_ lei vechi, ar fi fost normal ca ½ din aceasta suma să fie inclusă în masa succesorală, în condițiile în care decesul mamei părților a survenit la o săptămâna de la data încheierii actului, 27.02.2002.

În ceea ce privește analiza relativă la contractului de donație privind terenurile din jud. Argeș, se arată că s-a invocat tocmai pe cauza ilicita constând în interesul manifestat de către părțile actului de a încerca exheredarea recurentei, iar această critica „a ‚trecut" neobservată instanței de apel”.

Sub acest aspect se susține că „confuzia creată de intimați și aprecierea eronată a instanței de apel este evidenta, dat fiind faptul că aceștia stabilesc o echivalență între cauza ilicita într-un contract de donație și încălcarea rezervei succesorale”.

Nu este o condiție sine qua non ca încălcarea rezervei succesorale sa rezulte dintr-un act ilicit de donație, însă în fața unei astfel de donații, data fiind natură și caracterul sancțiunii, primează sancțiunea nulității absolute.

Recurenta – reclamantă a învederat că, datorita acestui mod fraudulent de întocmire a actului de donație a rezultat o încălcare a rezervei succesorale, și nu și-a întemeiat cererea în mod distinct pe sancțiunea care se impune în cazul încălcării rezervei succesorale.

Acest aspect distinctiv impune o digresiune juridica ale cărei particularități se pare ca au fost grav omise de către intimații din prezenta cauza.

Instanța de apel nu a observat ca trebuia respectate dispozițiile art. 751 ale Codului Civil, care impuneau respectarea condițiilor legale imperative de efectuare a raportului donațiilor.

În mod eronat, instanța de apel nu a observat ca sunt întrunite condițiile privind raportul donațiilor.

În ceea ce privește caracterul ilicit al contractului de donație și al contractului de vânzare cumpărare cu uzufruct viager, recurenta - reclamantă susține că există o omisiune a instanței de a aprecia asupra motivului de nulitate absoluta prin raportare la lipsa cauzei juridice dar și a scopului fraudulent al încheierii acestor acte juridice, intenția vădita fiind aceea de a exhereda pe recurenta – reclamantă.

Prin raportare la succesiunea actelor juridice succesiv încheiate, este evident că atât timp cât autoarea părților îi donase intimatei o mulțime de alte bunuri imobile de o valoare net superioara imobilului care a reprezentat obiectul contractului de vânzare-cumpărare cu clauza de uzufruct viager, ulterior e greu de crezut în "realitatea" operațiunii juridice de înstrăinare cu rezerva uzufructului viager, și, de asemenea, este greu conceptibil a accepta o alta concluzie decât aceea că, de fapt, scopul imediat al actului a fost acela de a o gratifica pe intimata pârâtă, și nu a de a vinde.

Prin lipsa scopului imediat caracteristic unui contract de vânzare-cumpărare cu clauza de uzufruct viager, și existența unuia specific liberalităților, consideră recurenta că nu se poate trage decât concluzia logico-juridică firească, ca scopul mediat al actului juridic l-a reprezentat intenția părților de a îndepărta din masa succesorală bunul transmis pe calea unui act translativ de proprietate cu caracter "pretins" oneros.

Astfel, cauza apare ca fiind una ilicită, instanța de apel procedând la o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor legale, neobservând ca prin aceasta operațiune/manopera fraudulenta de înstrăinare a unui bun s-au încălcat normele imperative privitoare la rezerva succesorala.

Pentru aceleași motive, și subsumat aceluiași scop ilicit, recurenta - reclamantă consideră că s-a procedat și la încheierea contractului de donație autentificat sub nr._/03.12.2001, subzistând rațiunile pentru a califica cauza acestui act cu titlu gratuit ca fiind afectata de caracter ilicit, urmărindu-se fraudarea propriilor sale interese, în favoarea intimatei pârâte M. A..

În virtutea argumentelor expuse, recurenta - reclamantă solicită respingerea apărărilor formulate de intimată și, în consecință, admiterea cererii de recurs.

Recurs legal timbrat.

Intimații – pârâți au formulat întâmpinare. Prin aceasta au invocat excepția nulității recursului, susținând în esență că argumentele critice expuse de recurentă nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ. Recurenta a reluat apărările formulate în fazele procesuale anterioare, și reprezintă chestiuni de fapt, ce nu mai pot face obiectul cenzurii în recurs, fiind deci inadmisibile.

Se mai susține că soluția instanței de apel este legală.

Termenul de prescripție în ceea ce privește raportul donațiilor curge cel mai târziu de la data emiterii Certificatului de moștenitor. Soluția instanței este confirmată și de doctrina și jurisprudența relevantă, care rețin că prescripția dreptului la acțiunea în raportul donațiilor curge de la data deschiderii succesiunii adică data decesului (art. 651 C.civ.):

Din actele administrate, reiese că dna. I. D. a cunoscut aspectele relevante pentru a formula demersul în discuție la data dezbaterii succesiunii finalizată prin emiterea Certificatului de moștenitor - 23.08.2005.

Recurenta a fost reprezentată prin mandatar la dezbaterea succesiunii și, de asemenea, la emiterea Certificatului de moștenitor. De altfel, recurenta nu a invocat împrejurarea vreunei lipse a consimțământului său, și nu a solicitat constatarea nulității Certificatului de moștenitor pentru un atare motiv. Nu există niciun demers întreprins de către recurentă împotriva mandatarului său, pentru a solicita daune de la acesta pentru vreo încălcare a mandatului.

Se mai arată că instanța de apel și-a inițiat analiza juridică pornind tocmai de la verificarea răsturnării prezumției de donație.

Doctrina și practica judiciară relevantă statuează că prezumția de donație este o prezumție

Sub un al alt aspect, se arată că probele administrate demonstrează că intimații au răsturnat prezumția relativă în discuție.

Contrar celor susținute de recurentă, asupra răspunsurilor la interogatorii și declarațiilor martorilor nu planează „dubii de credibilitate".

Relativ la critica recurentei privind susținerea în cauză doar a motivelor de nulitate absolută a actului juridic, nu și a celor de nulittate relativă, se arată că este confuză și nu are legătură cu cauza. În decizia recurată nu se menționează că recurenta ar fi invocat motive de nulitate relativă.

Cu privire la critica privind destinația sumelor și succesiunea evenimentelor, se arată că este neîntemeiată și tinde la stabilirea unei alte situații de fapt, neconfirmată de probe.

Potrivit art. 967 alin. (2) „cauza este prezumată până la dovada contrarie".

În contextul invocării caracterului ilicit al Contractului de vânzare-cumpărare, recurenta a adoptat o poziție oscilantă pe parcursul derulării litigiului.

La data de 20.02.2002, data semnării Contractului de vânzare-cumpărare, defuncta era deplasabilă. Acest fapt este atestat prin constatarea notarului că, în fața sa, au fost prezente părțile, care și-au manifestat voința în sensul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare. Potrivit art. 100 alin. (1) și (2) din Legea nr. 36/1995 înscrisul autentic notariat face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii.

Se mia susține că în mod corect instanța de apel a respins și acest motivul de apel,prin care s-a invocat împrejurarea că, prin încheierea actului juridic în discuție s-ar fi urmărit exheredarea recurentei apelante, fiind aplicabile mutatis mutandis argumentele care au justificat respingerea criticii recurentei privind pretinsa cauză ilicită a contractului de vânzare-cumpărare. Recurenta nu a dus nicio probă care să releve că intenția părinților ar fi fost alta decât aceea de a o gratifica pe A. Mânu prin contractul de donație. Această intenție este cu atât mai evidentă cu cât intimata și soțul acesteia au depus eforturi susținute în vederea obținerii reconstituirii dreptul de proprietate asupra terenurilor relevante din localitatea B., la care se referă titlurile de proprietate nr. 2998/1992 nr._/1993 și nr._/2001.

Instituția raportului donațiilor, prevăzută de art. 751 C.civ. nu putea fi analizată de către instanța de apel, întrucât acțiunea prin care s-a solicitat și raportul donațiilor nu a fost promovată în termenul de prescripție.

Analizând cu precădere excepția nulității recursului (invocată prin întâmpinare), în conformitate cu exigențele ce rezidă din prevederile art. 137 alin. 1 din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:

Este real faptul că argumentele expuse de recurentă, în motivarea cererii de recurs, conțin și critici care se referă la situația de fapt, respectiv la modalitatea în care aceasta a fost stabilită, și la modalitatea în care a fost evaluat probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare, însă, prin raportare la ansamblul motivelor care se regăsesc în conținutul cererii de recurs, se constată că sunt și chestiuni de natură a determina verificarea unor aspecte de legalitate a deciziei supuse controlului judiciar, respectiv cele care se referă la: modalitatea de determinare a momentului de la care începe să curgă termenul legal de prescripție pentru exercitarea acțiunii de raport al donațiilor; greșita interpretare a prevederilor art. 845 din C.civ.; greșita aplicare a instituțiilor de drept la situația de fapt dedusă judecății, în ce privește aprecierea relativă că chestiunea caracterului simulat al contractului de vânzare cumpărare încheiat pentru imobilul din București, ., sector 6; refuzul instanței de a constata caracterul ilicit al contractului de vânzare cumpărare cu clauză de uzufruct viager; omisiunea instanței de aprecia asupra motivului de nulitate absolută – pentru cauză ilicită – a contractului de donație și a contractului de vânzare cumpărare cu uzufruct viager.

Având în vedere că cererea de recurs are caracter unitar, situația neîncadrării – formale – a unora dintre critici în cerințele impuse de art. 304 din C.pr.civ. nu este de natură a atrage nulitatea actului de sesizare a instanței. Atâta vreme cât recurenta a investit instanța de recurs să analizeze aspecte care sunt apte a constitui suportul controlului judiciar ce este specific căii de atac exercitate, obligația instanței de a proceda la judecata acestora derivă din dispozițiile art. 129 alin. ultim din C.pr.civ

Sancțiunea care operează în privința criticilor ce sunt formulate cu ignorarea exigențelor stabilite prin art. 304 din C.pr.civ. va fi aceea a ineficacității lor, cu consecința neanalizării acestora pentru că partea recurentă nu este îndreptățită să beneficieze de o judecată în recurs în limite mai largi decât cele ce îi sunt permise prin menționata dispoziție legală imperativă.

Având în vedere aceste considerente, Curtea constată caracterul nefondat al excepției invocate de intimați, de nulitate a recursului, urmând a dispune respingerea acesteia.

Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 304 din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:

O primă susținere a recurentei este aceea că instanța de apel, „prin raportare la eronata apreciere a situației de fapt a procedat la greșita interpretare și aplicare a legii”.

Curtea notează că, formulând o atare susținere, recurenta pornește de la premisa stabilirii (aprecierii) eronate a situației de fapt, în condițiile în care o atare premisă nu este posibil a fi verificată în etapa recursului.

Atâta vreme cât recursul este o cale de atac în cadrul căreia controlul judiciar poate fi realizat numai în ce privește aspectele care interesează legalitatea judecății făcute de instanța de apel, acest control se impune a fi realizat în raport de evaluarea pe care instanța de apel a făcut-o relativ la probatoriul administrat, și, în mod corespunzător, în raport de situația de fapt ce a fost stabilită pe baza acestei evaluări.

Astfel cum recurenta însăși a menționat, recursul este o cale de atac nedevolutivă, iar aceasta înseamnă că judecata ce se realizează în această etapă procesuală nu este una în cadrul căreia instanța de control judiciar să aibă prerogativa de a înfăptui o nouă judecată, spre a putea verifica integral judecata instanței ierarhic inferioare, respectiv sub toate aspectele de fapt și de drept.

Prin art. 304 partea introductivă din C.pr.civ., este explicit stabilită limita judecății ce se poate realiza în recurs, în sensul că „modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate”, această reglementare constituind un constituind un impediment legal în a proceda la reevaluarea probelor și, prin aceasta la verificarea corectitudinii stabilirii situației de fapt.

Curtea observă că, în temeiul atributului de cale de atac nedevolutivă, recursul se grefează, ca regulă, pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă inclusiv din abrogarea vechilor motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 10 Cod de procedură civilă (când instanța nu s-a pronunțat asupra unei probe administrate, care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii) și pct. 11 Cod de procedură civilă (când soluția dată este rezultatul unei grave erori de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor), prin Legea nr. 219/2005 și OUG nr. 138/2000, motive care permiteau repunerea în discuție a temeiniciei hotărârii, deci reaprecierea situației de fapt prin intermediul reaprecierii probelor administrate. Așadar, în contextul legislativ actual, ca regulă, instanța de recurs este ținută, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, de situația de fapt stabilită în mod definitiv de instanța de apel, fără a mai avea posibilitatea de a o reevalua sau de a o modifica, fie și pe cale de interpretare.

D. în situația în care ar fi administrate probe noi în etapa recursului, în temeiul art. 305 Cod Procedură Civilă, instanța de recurs ar putea proceda la o reevaluare a situației de fapt, prin reaprecierea ansamblului probator în funcție de probele nou administrate.

Având în vedere menționatele trăsături ale căii de atac a recursului, precum și împrejurarea că, de principiu, în procesul civil situația de fapt dedusă judecății se stabilește pe baza probelor administrate de părți – corespunzător obligației procesuale de a proba cererile și apărările susținute în proces, conform cu prevederile art. 129 alin. 1 din C.pr.civ. -, iar situația astfel stabilită constituie premisa aplicării (și interpretării) dispozițiilor legale ce sunt specifice cadrului juridic în care instanța a fost investită a se pronunța, Curtea constată că nu poate fi privită ca fondată susținerea recurentei în sensul că modalitatea de stabilire a situației de fapt ar reflecta o judecată ce s-a făcut cu aplicarea și interpretarea greșită a legii. Dreptul la un proces echitabil – invocat – conferă recurentei dreptul ca litigiul său să fie dedus judecății unei instanțe, în condițiile legii, fără a-i conferi însă beneficul de a pretinde o judecată de fond în trei cicluri procesuale. Atât la judecata în primă instanță, cât și la judecata în apel, pretențiile părții recurente au fost analizate sub aspectul temeiniciei lor, așa încât nu se poate reține că limitarea prin lege a judecății, în cel de-al treilea grad de jurisdicție – recursul -, la aspecte care privesc legalitatea deciziei din apel i-ar afecta dreptul de a fi analizată concret și efectiv acțiunea pe care a dedus-o judecății.

Astfel, atâta vreme cât nu au fost administrate probe noi în recurs,situația de fapt reținută prin decizia recurată se impune a fi avută în vedere, și de instanța de recurs, în aceleași coordonate în care a fost stabilită prin hotărârea supusă controlului judiciar, iar verificarea relativă la modalitatea de interpretare și aplicare a legii la această situație de fapt nu este de natură a include și reaprecierea probelor administrate în etapele procesuale anterioare.

În ce privește modalitatea de determinare a momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru exercitarea acțiunii având ca obiect raportul donațiilor, Curtea constată că, sub acest aspect, analiza și concluzia instanței de apel s-a fundamentat pe probele existente în dosar (iar nu exclusiv pe argumentele susținute în apărare de către intimații pârâți, cum fără temei susține recurenta), reținând instanța că menționatul termen a început să curgă cel mai târziu la data emiterii certificatului de moștenitor (în cuprinsul căruia au fost inserate mențiuni privind liberalitățile în privința cărora s-a cerut raportul) pentru că, în concret, recurenta apelantă a fost reprezentată prin mandatar la procedura de dezbatere a succesiunii defunctei sale mame. De asemenea, s-a reținut în raport de probele existente că relația recurentei apelante cu mandatarul respectiv nu a fost una defectuoasă, astfel cum a pretins partea apelantă.

În acest context, constatând că, relativ la chestiunea prescripției dreptului de a formula cerere având ca obiect raportul donațiilor, instanța de apel a analizat criticile aduse sentinței în raport de situația concret dedusă judecății și de probele administrate în speță, Curtea reține că susținerile formulate în recurs - în sensul că termenul de prescripție ar fi fost calculat de la o dată absolutizată/obiectivă (cea a emiterii certificatului de moștenitor), respectiv de la un moment stabilit a priori, de la un moment subiectiv, ori de la „un dat” (prin aceea că s-ar fi raportat la data deschiderii succesiunii) – sunt unele care pornesc de la o premisă ce nu are corespondent în decizia supusă controlului judiciar. Or, în condițiile în care instanța de apel nu a reținut o situație premisă cum este cea la care se raportează recurenta spre a formula criticile menționate, Curtea reține că nu există temei spre a se constata un viciu de legalitate al judecății făcute în apel, sub acest aspect.

În ce privește împrejurarea invocată în sensul că mandatarul ce a reprezentat-o pe recurentă la dezbaterea succesiunii mamei sale nu ar fi comunicat acesteia certificatul de moștenitor, se constată că nu reprezintă o problemă de drept – astfel cum afirmă recurenta -, ci ea reprezintă o chestiune de fapt (privitoare la modul de manifestare/exteriorizare a drepturilor și obligațiilor specifice convenției de mandat), instanța de apel stabilind sub acest aspect că situația astfel susținută de partea apelantă este infirmată prin probatoriul analizat. Cum în etapa recursului nu poate fi făcută o reevaluare a situației de fapt, și nici a probelor ce au fost analizate, Curtea constată că argumentele critice expuse cadrul motivelor de recurs cu referire la modul pretins eronat în care instanța de apel a stabilit că recurenta apelantă a cunoscut existența liberalităților cel mai târziu la data emiterii certificatului de moștenitor nu au aptitudinea de a servi unei analize de nelegalitate în coordonatele impuse de art. 304 din C.pr.civ.

Împrejurarea că recurenta a corespondat cu notarul ce a emis certificatul de moștenitor (prin s-a încheiat procedura de dezbatere a succesiunii mamei sale), și în cadrul acestei corespondențe i s-a comunicat, în anul 2010, faptul emiterii certificatului respectiv, nu era de natură a lipsi de eficiență, ori de a constitui o contradicție cu constatarea instanței în sensul că partea apelantă a avea deja cunoștință de dezbaterea succesiunii, și, prin aceasta, de existența actelor juridice care au fost utilizate în cadrul respectivei proceduri, acte prin raportare la care se cere, în speță, raportul donațiilor.

Odată ce s-a constatat că recurenta apelantă a avut cunoștință de emiterea, în anul 2005, a certificatului de moștenitor ca și consecință a reprezentării sale efective de către mandatar în derularea procedurii succesorale notariale, și au fost constate nefondate apărările potrivit cărora mandatarul nu și-ar fi exercitat în mod corespunzător îndatorirea de a-i aduce la cunoștință actul succesoral menționat, se constată că nu era necesară o analiză distinctă a efectelor corespondenței purtate ulterior de recurenta apelantă cu notarul instrumentator al procedurii succesorale pentru că informațiile comunicate în aceste context nu puteau lipsi de eficiență consecințele deja produse de eliberarea certificatului către reprezentantul mandatar. Ca atare, nu poate fi reținut ca viciu al decizie recurate faptul că instanța de apel nu a făcut referire la corespondența purtată de recurentă cu notarul public J. R..

Curtea notează că soluția instanței de apel este în deplin acord cu jurisprudența instanței supreme la care recurenta face referire, având în vedere că, în speță, a fost determinat momentul la care începe să curgă termenul de prescripție în raport de data cunoașterii liberalității, cunoaștere care, pe baza probelor administrate, a identificat-o ca reprezentând un fapt produs cel mai târziu la data emiterii certificatului de moștenitor.

Recurenta reproșează instanței de apel că ar fi achiesat la poziția intimaților conform căreia „nu le poate fi opusă reprezentarea infidelă a intereselor subsemnatei de către mandatar”.

Din considerentele deciziei recurate reiese cu evidență că instanța de apel a analizat invocata infidelitate a mandatarului, și a conchis – tot pe baza analizei probelor – că este nefondată susținerea formulată în asemenea coordonate de partea apelantă. Or, o atare analiză reflectă un tratament procesual contrar celui evocat prin formularea acestei critici, respectiv demonstrează că instanța de apel nu a achiesat la opinia intimaților, ci a acceptat că o atare apărare poate fi invocată în proces, a primit-o și a analizat-o, constatând că este nefondată urma analizei fondului ei.

Susținerea potrivit căreia mandatarul nu a exercitat mandatul cu bună credință, cu argumentul că nu s-a făcut dovada unui astfel de mod de executare, și cea în sensul că recurenta nu a fost informată de acesta despre existența certificatului de moștenitor și a contractului de donație sunt argumentate prin prisma probelor administrate, tinzând a provoca o reexaminare a acestora. Astfel de critici sunt formulate cu ignorarea exigențelor ce rezidă din prevederile art. 304 din C.p.civ., astfel că ele nu pot constitui suportul controlului judiciar în recurs – pentru considerentele expuse în debutul analizei recursului pendinte – și, ca atare, ele nu vor fi analizate.

Se constată că nu s-a reținut, prin decizia recurată, că ar fi necesar ca dovada infidelității mandatarului să fie făcută printr-o hotărâre judecătorească, situație față de care critica pe care recurenta înțelege să o formuleze pornind de la o atare premisă nu este aptă a constitui suportul realizării unui control relativ la legalitatea hotărârii judecătorești atacate, așa încât argumentele prin carte această critică este susșinută nu vor fi analizate.

Astfel cum s-a reținut în precedent, instanța de recurs este ținută a verifica aspectele de nelegalitate semnalate de recurentă în raport de situația de fapt stabilită - corespunzător interpretării ce s-a dat probelor - de instanțele de fond și apel. În acest context, opinia recurentei în sensul că probele avute în vedere de instanțele de fond ar fi trebuit să primească o altă interpretare nu poate determina o reevaluare a probelor, și drept consecință, o atare opinie nu poate constitui fundamentul unei analize în baza căreia să se constatate că nu a fost dovedit faptul că i s-a comunicat certificatul de moștenitor de către mandatarul ce a reprezentat-o la procedura dezbaterii succesiunii. Ca atare, susținerea recurentei în sensul că ar fi de neînțeles modul în care instanța a determinat momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție în condițiile în care „nu s-a făcut dovada comunicării sau informării subsemnatei și nu s-a răsturnat dovada efectuată de subsemnata cu privire la luarea la cunoștință” constituie o altă critică ce se fundamentează pe premisa nedovedirii unei împrejurări de fapt, premisă care nu se verifică în speță atâta vreme cât prin decizia recurată s-a constatat ca fiind nefondată apărarea relativă la absența informării recurentei, de către mandatarul său, asupra finalizării procedurii notariale de dezbatere a succesiunii și predarea certificatului de moștenitor emis în respectiva procedură.

Inadvertențele – evocate de recurentă - între răspunsurile la interogatoriile ce au fost luate intimaților în derularea procesului pendinte reprezintă chestiuni care țin de interpretarea probelor, astfel că nici acestea nu pot face obiect al unei analize circumscrise rigorilor art. 304 din C.pr.civ. Ca atare, susținerile dezvoltate sub acest aspect nu vor fi analizate.

Aceeași situație de incompatibilitate cu prevederile art.304 C.pr.civ. se constată și relativ la susținerile potrivit cărora instanța de apel nu ar fi observat corect conținutul actelor puse la dispoziție de notarul public, și cele referitoare la modalitatea în care au fost analizate depozițiile martorilor audiați în speță.

Relativ la chestiunea opozabilității înscrierilor în Cartea funciară – evocată în motivarea recursului - se constată că nu a reprezentat un criteriu pe baza căruia instanța de apel să fi analizat intervenirea prescripției dreptului la acțiune (în ce privește cererea recurentei reclamante de raport al donațiilor), așa încât susținerile critice expuse în raport de un asemenea reper nu pot constitui suportul verificării legalității hotărâri ce este supusă controlului judiciar.

Recurenta mai critică decizia instanței de apel în sensul că „nu s-a observat și nu s-a dat eficiență juridică deplină instituției reglementate de dispozițiile art. 845 Cod civ.”, critică în dezvoltarea căreia se arată, pe de o parte, că motivarea instanței de apel este superficială și generală, iar pe de altă parte că sarcina probei spre a răsturna această prezumție revenea pârâților.

Relativ la această critică, un prim aspect care trebuie avut în vedere este acela că apelul reprezintă o cale de atac în cadrul căreia se realizează un control de legalitate și temeinicie a sentinței supuse controlului judiciar, control care este unul limitat – conform art. 295 alin. 1 din C.pr.civ. – la aspectele care se critică prin motivele de apel.

În considerarea acestor rigori procedurale, și ținând seama de criticile ce au fost formulate (de recurenta apelantă) în susținerea apelului soluționat prin decizia ce este supusă controlului judiciar în recursul pendinte, se constată că:

Potrivit art. 845 teza I din C.civ. „Valoarea bunurilor înstrăinate unui succesibil în linie dreaptă, cu sarcina unei rendite viagere sau cu rezervă de uzufruct va fi socotită în porțiunea disponibilă și excedentele, de este, se va trece în masa succesiunii”.

Această reglementare instituie o prezumție legală de liberalitate, cu caracter general, în privința actelor de vânzare cu rezerva uzufructului, însă prezumția este una relativă, astfel că ea poate fi răsturnată prin proba contrară de părțile interesate.

În speță, pârâții intimați au susținut că menționatul contract la a cărui încheiere a consimțit autoarea M. O. a reprezentat o veritabilă vânzare, susținere care se circumscrie unei apărări de natură a determina răsturnarea prezumției legale instituite prin norma enunțată.

Din analiza deciziei recurate, se constată că instanța de apel a analizat în concret circumstanțele încheierii și executării contractului de vânzare cumpărare cu drept de uzufruct viager intervenit între autoarea M. O. și intimatul M. P., pe de o parte, și intimata M. A. pe de altă parte, și a conchis în sensul că „este răsturnată prezumția cu privire la donația deghizată prin probele administrate în cauză”, probele avute în vedere de instanță fiind: înscrisurile medicale care atestau starea de boală a autoarei vânzătoare, răspunsul la interogatoriu al intimatului pârât M. P., declarația martorei I. S., precum și valoarea probatorie dată de art. 31 din Legea 36/1995 declarațiilor făcute de vânzător în fața notarului ce a autentificat contractul respectiv.

Având în vedere aceste coordonate ale judecății, Curtea constată că instanța de apel a analizat atât argumentele care priveau incidența în cauză a prevederilor art. 845 C.civ., cât și apărările susținute în proces de pârâții intimați, ambele prin prisma probatoriului ce s-a administrat în cauza pendinte, iar acest context de analiză demonstrează că s-a dat eficiență prezumției legale ce rezidă din prevederile art. 845 C.civ. - corespunzător caracterului ei relativ -, pentru că numai în acest mod a putut concluziona instanța în sensul că probele administrate au condus la răsturnarea respectivei prezumții.

Astfel fiind, se constată că este vădit nefondată susținerea recurentei în sensul că nu s-ar fi dat eficiență prevederilor art. 845 din Cciv, că hotărârea instanței de ar conține o motivare superficială, generală, respectiv că ar fi nemotivată sub aspectul probațiunii.

O altă critică susținută de recurentă este în sensul că instanța de apel trebuia să observe că una dintre condițiile de validitate a unui act de vânzare cumpărare cu uzufruct viager către un succesibil direct în linie dreaptă, trebuie consimțită și acceptată și de celălalt moștenitor.

Se constată că, deși se afirmă că instanța de apel ar fi făcut o greșită interpretare a legii prin aceea că nu a reținut o astfel de condiție de validitate a contractului, recurenta nu a indicat în concret reglementarea căreia înțelege să îi atribuie o astfel de semnificație.

Contractul reprezintă un act inter vivos, bilateral, și constituie acordul dintre două sau mai multe persoane intervenit în scopul de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic civil, conform art. 942 din Codul civil. Factorul primordial al încheierii contractului este acordul de voință al părților între care acesta se încheie, terților fiindu-le opozabilă situația juridică rezultată din acesta.

Libertatea contractuală este recunoscută tuturor subiectelor de drept civil, cu respectarea unor limite generale: ordinea publică și bunele moravuri.

Având în vedere că libertatea de a contracta are valoare de principiu de drept, și ținând seama de absența unei condiționări legale care să instituite obligația persoanelor ce încheie contracte de vânzare cu rezerva uzufructului viager de a obține și consimțământul succesibililor descendenți spre a încheia o astfel de convenție, apare ca fiind vădit lipsită de fundament critica prin care recurenta susține că ar fi fost necesar să i se solicite consimțământul pentru ca mama sa să poată încheia contractul cu această natură juridică.

Se cuvine a fi menționat că nu există o obligație legală de a lăsa moștenire, astfel că succesibilii nu sunt îndreptățiți a pretinde să li se ceară consimțământul în privința actelor juridice cu titlu oneros pe care le încheie în timpul vieții persoanele la a căror moștenire au vocație succesorală cei dintâi.

În condițiile în care s-a constat că, în privința contractului de vânzare cu rezerva uzufructului viager, a fost răsturnată prezumția de liberalitate derivată din dispozițiile art. 845 din C.civ., și această constatare a avut în vedere situația de fapt stabilită pe baza probelor (situația fiind aceea că prețul a fost efectiv plătit), concluzia instanței de apel în sensul că actul juridic încheiat în coordonatele juridice ale unui astfel de contract cu titlu oneros nu reprezintă o donație deghizată apare ca fiind adecvată caracteristicilor concrete ale convenției efectiv încheiate, fiind lipsită de orice temei critica prin care se susține caracterul eronat (nelegal) al concluziei astfel reținute.

Din conținutul considerentelor deciziei recurate se constată că instanța a analizat aspectele de fond relative la chestiunea nulității contractului de vânzare cumpărare cu rezerva uzufructului viager, corespunzător cauzei de nulitate invocate – și anume cauza ilicită reprezentată de pretinsa intenție de exheredare a reclamantei recurente -, și fără ca instanța de apel să recalifice, ca fiind nulitate relativă, sancțiunea juridică pe care reclamanta recurentă a înțeles să o invoce prin raportare la această cauză de nulitate absolută.

Astfel, în condițiile în care instanța nu a dat nulității invocate o calificare diferită de cea pe care partea i-a atribuit-o prin cererea de chemare în judecată, și nici nu a reținut lipsa interesului reclamantei recurente de a invoca sancțiunea nulității pentru lipsa cauzei sau caracterul ilicit al acesteia, argumentele dezvoltate în motivarea recursului cu privire la natura nulității ce s-a invocat, și la faptul că lipsa cauzei actului juridic, sau caracterul ilicit al acesteia atrag nulitatea absolută, nu constituie argumente cu valențe de la dresa deciziei supuse controlului judiciar, și, astfel, aceste argumente nu pot constitui suport de analiză în recursul care determină verificarea legalității hotărârii pronunțate în apel.

Se constată că instanța de apel a concluzionat în sensul lipsei de temeinicie a cererii de constatare a nulității absolute. S-a reținut că suma de bani ce s-a achitat cu titlu de preț al contractului de vânzare cu clauza de uzufruct viager a fost folosită de defunctă și de soțul acesteia pentru suportarea costurilor medicale, și aceasta în baza analizei probelor, iar nu printr-o achiesare la poziția procesuală a intimaților – cum fără temei pretinde recurenta. În ce privește împrejurarea că aceeași sumă de bani putea fi folosită de oricare dintre soții vânzători, în considerarea regimului matrimonial devălmaș, și aceasta reprezintă o apreciere făcută în lumina probatoriului evaluat, care este în acord cu prevederile art. 30 alin. 3 din C.familiei (reglementare sub imperiul căruia suma de bani respectivă a intrat în patrimoniul soților) care instituie prezumția legală de comunitate a bunurilor care intră în patrimoniul oricăruia dintre soți în timpul căsătoriei. Ca atare, nici sub acest aspect nu se poate aprecia că s-ar fi reținut o atare situație prin simpla achiesare la apărările formulate de intimați.

Cum instanța de apel a indicat probele pe baza cărora a reținut că a fost dovedită plata reală prețului stipulat în contractul de vânzare cu rezerva de uzufruct, nu se poate reține că situația astfel constatată ar reprezenta – astfel cum o numește recurenta – o „teză absolut inimaginabilă și vădit tendențioasă, lipsită de fundamentare juridică”. Pe de altă parte, argumentul potrivit căruia nu s-a făcut dovada cuantumului costurilor medicale pretins suportate de intimați este de natură a determina o reevaluare a probelor administrate în etapele procesuale anterioare – în cadrul recursului pendinte nefiind administrată vreo probă nouă -, reevaluare pe care nu este îndreptățită să o solicite în această etapă procesuală.

Se constată că este lipsită de temei susținerea recurentei în sensul că ar fi „trecut neobservată” instanței de apel critica referitoare la cauza ilicită a contractului de donație încheiat în privința terenurilor din jud. Argeș. În partea finală a considerentelor deciziei se regăsește analiza făcută de instanță relativ la această critică, considerentele fiind în sensul că, pentru aceleași motive ca și în cazul contractului de vânzare cumpărare cu rezerva de uzufruct, nu poate fi reținută existența unei cauze ilicite în coordonatele evocate de reclamanta recurentă (și anume că încheierea contractului ar fi avut drept scop scoaterea din masa succesorală a bunurilor imobile valoroase, astfel încât reclamanta recurentă să nu le poată moșteni).

În condițiile în care soluția instanței de apel nu a fost fundamentată pe stabilirea unei relații de echivalență între cauza ilicită într-un contract de donație și încălcarea rezervei succesorale, argumentele generice (cărora partea însăși le atribuie calificarea de „digresiune juridică”) pe care recurenta înțelege să le expună relativ la deosebirile ce ar trebui făcute între condițiile de valabilitate a actelor de donație, pe de o parte, și regimul juridic al rezervei succesorale, pe de altă parte, apar și acestea ca fiind lipsite de corespondent în judecata ce se reflectă în decizia recurată, și în consecință nu au aptitudinea de a constitui suportul verificării legalității ei.

Curtea reține că recurenta nu era îndreptățită să beneficieze, în cauză, de o analiză a fondului cererii de raport al donațiilor, în condițiile în care s-a constatat că a intervenit prescripția dreptului la acțiune în ce privește cererea de raport al donațiilor, iar prescripția astfel reținută reprezintă sancțiunea legală ce constă în pierderea dreptului de a mai apela la forța coercitivă a statului pentru valorificarea dreptului patrimonial afectat de prescripție. Astfel fiind, susținerea potrivit căreia instanța de apel nu a analizat aspectele de fond, în sensul că nu ar fi observat că trebuiau respectate prevederile art. 751 C.civ. (normă care se referă la obligația descendenților defunctului de a raporta donațiile primite de la acesta), respectiv că nu a observat că sunt îndeplinite condițiile privind raportul donațiilor constituie o critici care ignoră efectul legal prescripției, astfel fiind, se constată caracterul vădit nefundat al argumentelor expuse în acest context de recurentă.

Din considerentele deciziei recurate – astfel cum sunt și redate în partea introductivă a prezentei hotărâri -, reiese cu evidență faptul că instanța de apel a analizat validitatea contractului de vânzare cumpărare cu rezerva de uzufruct viager, și a celui de donație în raport de cauza de nulitate ce s-a invocat - și anume existența unei cauze ilicite reprezentate de intenția părților contractante de a o înlătura pe reclamanta recurentă de la moștenire în privința bunurilor în privința cărora s-au încheiat respectivele convenții –, și corespunzător criticilor ce au fost formulate prin motivele de apel, context în care apare ca fiind lipsită de orice fundament afirmația recurentei în sensul că instanța de apel ar fi omis „de a observa/aprecia asupra motivului de nulitate absolută prin raportare la lipsa cauzei dar și a scopului fraudulent al încheierii acestor acte juridice, intenția vădită fiind aceea de a exhereda pe subsemnata”.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate pe care recurenta le-a formulat la adresa deciziei instanței de apel, urmând a dispune respingerea recursului susținut.

Față de soluția pronunțată în privința recursului, partea recurentă se află în poziția procesuală de parte căzută în pretenții în sensul dispozițiilor art. 274 alin. 1 din C.pr.civ., situație față de care cererea intimaților de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata recursului apare ca fiind întemeiată. Pe cale de consecință, urmează a se dispune obligarea recurentei la plata către intimați, cu acest titlu, a sumei de 8000 lei reprezentând onorariul pentru asistența juridică de care au beneficiat în această etapă procesuală.

La stabilirea cuantumului cheltuielilor astfel datorate de recurenta reclamantă, Curtea a făcut aplicarea prevederilor art. 274 pct. 3 din C.pr.civ., ținând seama, pe de o parte, de faptul că judecata în recurs a avut o durată mică, respectiv pe parcursul a numai două termene de judecată, iar formularea și susținerea apărărilor ce s-au dovedit utile în soluționarea acestei căi de atac nu au fost unele care să fi avut o complexitate deosebită. Ținând seama de aceste repere, Curtea apreciază că nu ar fi rezonabil ca recurenta să suporte integral cuantumul onorariului de asistență juridică (de 16.065 lei) pe care intimații au înțeles să îl achite pentru susținerea acestei căi de atac, astfel că a stabilit ca recurenta să suporte cheltuielile aferente onorariului de asistență juridică în limita sumei de 8.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta – reclamantă I. D., împotriva deciziei civile nr.4323 A/16.11.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. A. și M. P..

Obligă recurenta la 8.000 lei cheltuielii de judecată în favoarea intimaților. intimați.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 16.05.2016.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

D. A. B. I. B. G. S.

GREFIER

L. C.

Red.G.S.

Tehdact.R.L./G.S.

2 ex.

TB-S.3 – S.M.P.; C.M.

Jud.S.6 – M.D.

← Partaj judiciar. Decizia nr. 486/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță