Pretenţii. Decizia nr. 128/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 128/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-03-2014 în dosarul nr. 128/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 128 A
Ședința publică de la 26.03.2014
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE: - P. F.
JUDECĂTOR: - A. C. B.
GREFIER: - F. J.
………………………….
Pe rol soluționarea cererii de apel formulată de apelanții-reclamanți S. M. și M. V. ambii cu domiciliul ales la SCA H., C. și Asociații în București, .. 5, ., ., împotriva Sentinței civile nr. 114/18.01.2013 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291-293, sector 6 și M. FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI cu sediul în București, . Gerota, nr. 13, sector 2, având ca obiect, revendicare imobiliară și pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, Curtea din oficiu, pune în discuție excepția tardivității formulării apelului și rămâne în pronunțare pe acest aspect, având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă în temeiul art. 242 pct.2 Cod procedură civilă.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.114/18.01.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantele S. M. si M. V. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General, si Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.
Analizând actele și lucrările dosarului,instanța a reținut următoarele:
Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală pornita de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, constituind cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de proprietate, si presupune, având în vedere aceste caracteristici, prin raportare la dispozițiile art. 1169 C.civ., dovada dreptului de proprietate a celui ce o formulează. In cazul in care paratul invoca, la rândul său, un titlu de proprietate, revine instanței sarcina de a analiza titlurile opuse de parți și de a aprecia în favoarea uneia dintre ele.
Reclamantele au formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil la 1.07.2009, deci după data de 14.02.2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Obiectul acțiunii îl reprezintă un imobil care a fost preluat de stat de la B. G. și M. E. în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 111/1986. In anexa 6 a decretului, la poziția 133, sunt înscriși B. G. si M. E., cu teren în suprafața de 268 mp si suprafața desfășurata de construcții de 121,62.
Tribunalul a constatat că imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care intră în domeniul de aplicare al legii nr. 10/2001 deoarece la data preluării terenul era un teren intravilan pe care se afla construită o locuință, fapt ce rezultă din Anexa la Decretul Consiliului de Stat nr. 111/1986 - fila 75 poziția 133, iar în prezent, astfel cum reiese din planurile cadastrale depuse la dosarul cauzei - fila 19 - rezultă că pe terenul cu privire la care reclamantele susțin că a fost preluat de la autorii lor se află construit un .>
Așa fiind, imobilul în litigiu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 și nu în cel al art. 36 alin. 5 din Legea nr. 18/1991 și nici în cel al art. 34 din Legea nr. 1/2000. Astfel, potrivit art. 36 alin. 5 din legea nr. 18/1991 „terenurile fără construcții, neafectate de lucrări de investiții aprobate, potrivit legii, din intravilanul localității aflate în administrarea consiliilor locale,considerate proprietate de stat prin aplicarea dispozițiilor aflate în administrarea consiliilor locale,considerate proprietate de stat prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 712/1966 și a altor acte normative, se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, după caz la cerere." în termeni similari, art. 34 din Legea nr. 1/2000 prevede că „terenurile fără construcții neafectate de lucrări de investiții aprobate potrivit legii sau cu lucrări ce au fost deteriorate, distruse și nu mai prezintă nici o valoare de întrebuințare, preluate în orice mod, inclusiv cu titlu de donație, considerate proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ teritoriale prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 712/1966 și ale altor acte normative speciale, se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, după caz.,,
Așadar, față de aceste două texte de lege citate rezultă că dacă terenul intravilan cu altă destinație decât agricolă sau forestieră preluat de stat în perioada 6.03._89, cum este cel în speță, este afectat de lucrări de investiții aprobate potrivit legii - în speță, un . - regimul juridic al acestui teren în privința restituirii este guvernat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar nu de cele ale Legii nr. 18/1991 sau legii nr. 1/2000.
In cauză, reclamantele, nu au formulat o notificare Primăriei Municipiului București pentru restituirea imobilului în litigiu preluat de stat, fapt susținut de acestea prin acțiune și dovedit de răspunsul Primăriei Municipiului București - filele 45 -67 - revendică imobilul din .. 26 sector 5 de la M. București.
Reclamantele au pretins că în anul 1991, tatăl acestora, B. G. a depus în cadrul Primăriei sectorului 5 București o cerere de reconstituite a suprafeței de 268 mp,cerere înregistrata sub nr. 8622/19.03.1991. Neprimind un răspuns la aceasta cerere, s-a revenit cu adresa nr. 10.02.1993, fără nici un rezultat, motiv ce le-a determinat sa depună o cerere la data de 25.04.2008, prin care au solicitat Primăriei sectorului 5 sa le comunice stadiul soluționării cererii acestora.
Întrucât nu au primit nici un răspuns pana in prezent, s-au adresat Tribunalului București cu o cerere prin care au solicitat obligarea Primăriei sectorului 5 București la a le răspunde la notificarea din 25 aprilie 2008, prin care au solicitat sa li se comunice stadiul soluționării cererii nr. 8622 din 19 martie 1991.
Instanța de judecata a admis cererea acestora, obligând Primăria Sectorului 5 sa răspundă la cererea nr._ din 25 aprilie 2008, sub sancțiunea aplicării unor penalități in cuantum de 50 lei pe fiecare zi de întârziere.
In urma pronunțării acestei hotărâri, Primăria sectorului 5 le înștiințează că "din verificările efectuate in evidenta existenta a Serviciului cadastru Fond Funciar, s-a constatat ca pentru terenul in suprafața de 268 mp, situat in fosta adresa .. 26, sector 5, nu se regăsesc cererile de constituire a dreptului de proprietate".
Tribunalul a reținut ca si în situația în care ar fi facut dovada unei notificari în baza Legii nr. 18/1991, fara a face demersuri în baza Legii nr. 10/2001, reclamantele nu s-ar fi putut prevala de un bun actual.
Astfel, instanța a reținut că prin Decizia în interesul legii nr. 33 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ședința din 09.06.2008 s-a stabilit că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Astfel, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a pronunțată prin decizia nr. 33/09.06.2008 dată în recursul în interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. 60/2007, a hotărât astfel: concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres in legea speciala. In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala (Legea nr. 10/2001) si Convenția Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată in cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, in măsura in care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.”
Din motivarea deciziei amintite se desprinde cu claritate faptul că ICCJ a considerat inadmisibile acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun în situația în care nu a fost formulată o notificare în temeiul Legii 10/2001.
Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Pentru a răspunde unor astfel de exigente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a preocupat să verifice, „în lumina ansamblului circumstanțelor cauzei", dacă gradul de acces oferit de legislația națională, este suficient pentru a asigura persoanei în cauză „dreptul la un tribunal, având în vedere principiul supremației dreptului într-o societate democratică".
Inadmisibilitatea este sancțiunea procesuală care intervine în cazul efectuării unui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede sau îl interzice sau în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat pe o altă cale procesuală, fiind prin urmare, o cauză de respingere a cererii prin care acestea se valorifică, dar fără a se intra în cercetarea fondului.
Raportând această interpretare a inadmisibilităților la reglementarea conținută de legea nr. 10/2001, întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă, în aceste condiții, legea mai recunoaște reclamanților dreptul la acțiunea în revendicare de drept comun, sau dimpotrivă reglementarea procedurii prealabile prevăzută de legea 10/2001 constituie o cauză care împiedică analiza pe fond a acțiunii în revendicare, urmarea acestei proceduri fiind singura cale admisă de legiuitor în prezent pentru redobândirea dreptului de proprietate pierdut sau contravaloarea acestuia.
Tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare introdusă după . legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, atât în ipoteza în care cererea este îndreptată împotriva unității deținătoare, cât și în ipoteza în care aceasta este îndreptată împotriva terțului subdobânditor, pentru următoarele argumente:
Din dispozițiile art. 6 alin.2 din legea nr.213/1998 rezultă neîndoielnic că pentru valorificarea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat de stat fără titlu, singura cale este cea dată de legea nr. 10/2001, ca lege specială. În acest sens, art. 6 alin. 2 din legea nr. 213/1998 prevede că „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Rezultă că foștii proprietari au deschisă acțiunea în revendicare pentru bunurile preluate fără un titlu valabil, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, fără a distinge dacă bunurile respective au fost înstrăinate sau nu către terțe persoane.
Reținând că imobilul a fost preluat fără titlu valabil suntem în prezența unei preluări abuzive în sensul art. 2 din legea nr. 10/2001, ipoteza reclamanților intrând în domeniul de aplicare al acestei legi.
Astfel, reclamanții aveau posibilitatea formulării notificării în temeiul legii nr. 10/2001, putând solicita restituirea în natură.
Un argument în plus, în sensul inadmisibilității acțiunii în revendicare, în condițiile ipotezei de față, este dat de interpretarea fostelor dispoziții ale art. 2 alin. 2 din legea nr.10/2001, dispoziții abrogate în prezent prin legea nr. 1/2009. Astfel, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi. S-a stabilit în acest fel un mod de exercitare a dreptului material la acțiune din conținutul dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat fără titlu, prin reglementarea unei proceduri prealabile accesului la justiție. Potrivit acestui articol, dreptul de proprietate se exercită numai după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire. Așa fiind, dispozițiile art. 2 alin.2 nu pot fi folosite ca un argument tocmai în sensul formulării acțiunii în revendicare de drept comun, textul prevăzând că, dreptul de proprietate poate fi exercitat exclusiv numai în baza deciziei sau a hotărârii judecătorești emise, în temeiul acestei legi.
Că aceasta a fost intenția legiuitorului și nu alta, o demonstrează chiar abrogarea art. 2 alin. 2 prin legea nr. 1 /2009, abrogare care are semnificația înlăturării mențiunii referitoare la faptul că fostul proprietar nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, admițându-se ipoteza că, dreptul foștilor proprietari nu va putea fi exercitat pe viitor, decât dacă acesta este redobândit pe calea legii speciale.
Aprecierea ca inadmisibilă a unei astfel de acțiuni impune a se analiza dacă, în primul rând, reclamantelor li se încalcă dreptul reglementat de art. 6 din CEDO, respectiv dreptul la un proces echitabil, care presupune dreptul de acces la o instanță și dacă prin încălcarea acestui drept, nu se încalcă în mod automat și prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, ce garantează protecția dreptului de proprietate.
În esență, potrivit jurisprudenței CEDO, atunci când accesul unui justițiabil la un tribunal este limitat prin jocul dispozițiilor legale, sau în fapt, eventuala sa restricționare nu este incompatibilă cu dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenție, dacă sunt întrunite următoarele trei condiții: 1) restricționarea să nu atingă substanța dreptului; 2) restricționarea să urmărească un scop legitim; 3) să exist un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Analizând fiecare condiție în parte, este de observat că dreptul de acces la un tribunal, fiind un drept procedural, nu poate fi confundat cu dreptul material la acțiune - dreptul la acțiunea în revendicare – care este înlocuit în cadrul procedurii speciale, care debutează cu o procedură directă de restituire, urmată de o procedură judiciară propriu-zisă. P. urmare, nu poate fi vorba de o atingere adusă substanței dreptului, în condițiile în care reclamanții, dacă ar fi formulat notificare în condițiile legii speciale, se puteau adresa instanței să ceară soluționarea notificării, în procedura judiciară, sau dimpotrivă, în cazul soluționări nefavorabile a notificării în procedura administrativă, foștii proprietari sau moștenitorii acestora puteau contesta modul de soluționare al notificării, tot în fața unui tribunal.
Cât privește cea de-a doua condiție, se observă, că legiuitorul a dorit ca prin reglementarea propusă să asigure rezolvarea rapidă, pe cale amiabilă, într-un termen scurt, cu evitarea procedurii greoaie a acțiunii în revendicare. Prin urmare, obligarea persoanelor îndreptățite de a reclama imobilele în cadrul unei proceduri administrative, în principiu, necontencioasă, nu poate fi socotită ilegitimă atât timp cât, în măsura în care este urmată procedura administrativă, asigură acestor persoane dreptul la restituirea în natură sau despăgubirea efectivă pentru bunul preluat.
A treia condiție, referitoarea la raportul de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit - este de remarcat că această condiție este respectată, câtă vreme limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este perpetuă ci este limitată în timp la perioada prevăzută de lege pentru soluționarea notificări. După împlinirea termenului prevăzut de art. 25 din legea nr. 10/2001, notificatorul are dreptul să se adreseze tribunalului si să solicite soluționarea pe fond a notificării, sau, în cazul în care este nemulțumit de o eventuală decizie de respingere a notificării să conteste această decizie, în temeiul art. 26 alin. 3 din aceeași lege.
Se poate concluziona așadar,că reglementarea procedurii administrative de restituire corelată cu suprimarea acțiunii în revendicare de drept comun nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanță, astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 paragraful din Convenție.
În această privință in cauza Faimblat împotriva României, s-a decis că respingerea ca inadmisibilă a unei acțiuni în constatare, pe motiv că partea avea deschisă procedura prevăzută de legea nr. 10/2001, a reprezentat o încălcare a dreptului de acces la o instanță. În cauza invocată s-a reținut că ingerința în dreptul reclamanților de acces la o instanță nu a fost proporțională cu scopul urmărit, întrucât deși instanțele le-au opus acestora procedura prevăzută de legea nr. 10/2001, s-a constatat că aceștia urmaseră această procedură, dar deși trecuseră mai bine de 7 ani de la inițierea procedurii administrative, aceasta nu a condus la acordarea vreunei despăgubiri și nici nu aveau vreo garanție să o obțină deocamdată.
Tribunalul a reținut că într-adevăr dispozițiile convenției au prioritate față de legea internă, aceasta din urmă trebuind interpretată în spiritul convenției, spirit ce se regăsește prin interpretările date de Curte în cauzele soluționate. Nu este mai puțin adevărat însă că jurisprudența Curții trebuia apreciată ținând cont de fiecare caz în parte. Se constată că pentru a se ajunge la concluzia ingerinței neproporționale cu scopul urmărit, Curtea a analizat situația particulară a reclamanților. Astfel, s-a reținut că instanțele nu au analizat comportamentul organelor administrative și respectarea de către acestea a procedurii prevăzute de legea nr. 10/2001, punând astfel sub semnul întrebării eficiența accesului la o instanță. Curtea a precizat că respingerea acțiunii în constatare nu prezintă prin ea însăși o problemă din perspectiva Convenției, dacă, în circumstanțele concrete ale speței, procedura prevăzută de legea nr. 10/2001 apare drept o cale de drept efectivă. S-a observat că în concret, în speța respectivă a existat o diferență importantă între termenele fixate de lege și cele derulate în realitate.
Revenind la cauza de față, se reține că reclamanții nu au făcut dovada urmării procedurii prevăzute de legea nr. 10/2001, pentru a putea analiza, în funcția de situația concretă,dacă procedura administrativă ar fi fost eficientă sau nu în ceea ce ii privește, pentru a ajunge astfel la o concluzie privind încălcarea dreptului de acces la o instanță, cu reținerea considerentelor din cauza invocată de reclamanți.
Cât privește posibila încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, ce garantează dreptul de proprietate, trebuie analizat dacă, pentru persoanele care nu au formulat notificare, ce pierd dreptul la acțiunea în justiție reglementată de legea nr. 10/2001 și sunt decăzute din însuși dreptul de proprietate în favoarea statului sau a terțelor peroane, se poate aprecia că suntem în prezența unei încălcări în sensul Convenției.
Pentru interpretarea art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, în practica Curții europene s-au degajat câteva principii, care pot fi subsumate astfel: 1.-privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie în principiu un act instantaneu și nu creează o situație continuă de „privare de un drept”;2. – art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu garantează un drept de a dobândi bunuri; 3. un reclamant nu poate să reclame o violare a art. 1 decât în măsura în care deciziile pe care el le critică se raportează la „bunurile” sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri” câr și valori patrimoniale, care pot cuprinde și creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de a-și vedea recunoscut dreptul de proprietate pe care cineva este în imposibilitate de a-l exercita efectiv nu poate fi considerat drept un „bun” în sensul convenției.4. art. 1 din protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul de a pune în sarcina statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor care ar fi fost transferate acestora înainte ca ele să ratifice convenția. De asemenea art. 1 din protocolul 1 nu impune statelor nici o restricție a libertății lor de a determina câmpul de aplicare a legislațiilor pe care ele pot să le adopte în materia restituirii de bunuri și de alege condițiile în care ele acceptă de a restitui bunurile persoanelor deposedate.
Prin urmare, textul privește protecția oricăror bunuri, atât corporale cât și incorporale, inclusiv creanțele, cu condiția să fie actuale, iar în cazul simplelor interese economice și a speranțelor legitime, ca ele să aibă o valoare economică certă, indiscutabilă, în acest ultim caz fiind necesar ca interesul patrimonial să aibă o bază suficientă în dreptul intern, în sensul de a fi confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită.
Pentru problema analizată, prin prisma art.1 din protocolul 1 la convenție, este important că acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat, decât în cazul în care acel stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o speranță legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii.
Or, în cazul legii 10/2001, problema se pune în sensul dacă, instituirea unei proceduri speciale de restituire în natură sau prin echivalent și a unor termen relativ scurte pentru desfășurarea acesteia corelată cu aprecierea pierderii dreptului la acțiunea în revendicare constituie sau nu o violare a principiului garantării proprietății. Altfel spus, pierderea dreptului de proprietate - fără nici o compensație - prin neobservarea termenelor de decădere sau prescripție prevăzute de această lege - constituie sau nu o ingerință legitimă în drepturile persoanelor îndreptățite, iar acesta poate sau nu fi socotită drept admisibilă în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
În aprecierea tribunalului, răspunsul la această întrebare este afirmativ, apreciind că ingerința are caracter legitim și nu reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. În acest sens, tribunalul reține că este dreptul exclusiv al statului să stabilească modul concret de ocrotire juridică a unui drept al particularilor, atât în raporturile între ei cât și în raporturile cu statul însuși, în acest sens beneficiind de o largă marjă de apreciere.
Desigur, o asemenea procedură pentru a fi eficace trebuie să fie obligatorie, și, de asemenea, trebuie să prevadă termene precise în care persoanele interesate să își exercite drepturile recunoscute de lege, precum și sancțiuni juridice pentru nerespectarea acestor termene, astfel încât nerespectarea acestor termene nu poate fi imputată statului sau altor persoane, ci numai destinatarilor acestor termene, pierderea dreptului de proprietate fiind astfel o sancțiune firească și perfect legală, căci, din faptul inacțiunii persoanei interesate rezultă fie renunțarea tacită la dreptul în cauză, fie lipsa de interes sau neglijența în valorificarea unui drept.
Același raționament l-a avut și Curtea în cauza recentă M. A. c. României, când a reținut că “respingerea actiunii în revendicare de drept comun, avand în vedere necesitatea asigurarii unei coerente aplicari a legilor cu caracter reparator, nu releva in sine o problema prin prisma dreptului de acces la instanta, cu conditia ca procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 sa se dovedeasca a fi o cale efectiva.”(par. 118). Mai mult decât atât, chiar instanța supremă în motivarea deciziei nr. 27/14.11.2011 a inadmisibilității acțiunii în contradictoriu cu statul român folosește aceleași argumente structurate pe existența deciziei nr. 33/09.06.2008 dată în recursul în interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. 60/2007 și a concursului dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale.
Prin urmare, respingerea acțiunii în revendicare, în ipotezele cauzei de față, când reclamanții nu au formulat notificare, nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanță și cu atât mai puțin nu reprezintă o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
Tribunalul a apreciat ca prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia EDO si jurispudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi retinute în cauza de față pentru a determina temeinicia actiunii in revendicare raportat la actul de vânzare nr._ din 1930, autentificat de Tribunalul I. - Secția notariat, întrucât reclamantele nu au justificat existenta unui bun actual, protejat de convenție, cu privire la imobilul revendicat. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (in anul 1986, data la care Statul R. nu era semnatar al Conventiei), nu intra sub protectia Articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia EDO, iar Conventia nu garanteaza dreptul de a dobandi sau redobandi un anumit bun.
În prealabil trebuie menționat că acest text al Convenției nu garantează de principiu dreptul la restituirea unor bunuri preluate de stat, indiferent de modul de preluare, la o dată anterioară ratificării de către România a acestei convenții. Pe de altă parte, în ipoteza în care, după ratificarea Convenției, statul roman a adoptat o lege de reparație cu privire la imobilele preluate abuziv în perioada 6.03._89, Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO nu garantează dreptul la restituirea în natură de către stat a bunurilor preluate anterior ratificării CEDO și indiferent dacă acel bun se mai află sau nu la stat. Acest aspect a fost subliniat fără echivoc în jurisprudența sa de către Curtea de la Strasbourg.
Astfel, în cauza C. împotriva României Curtea a arătat că: “un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi. Ea arată, în continuare, că potrivit jurisprudenței sale, noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate, în schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (conform hotărârii în cauza Prințul Hans-A. II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr._/98, din 27 iunie 2001, alin. 83).
În speță, bunica reclamantului a introdus în fața instanțelor interne o acțiune în revendicare îndreptată împotriva statului. Ea a contestat valabilitatea exproprierii înfăptuite de către autorități în 1950, argumentând în principal cu faptul că măsura contravenea chiar prevederilor Decretului nr. 92/1950.
Curtea remarcă faptul că exproprierea a fost făcută de autoritățile române, așa cum arată și decizia Curții de Apel Iași, în 1950, adică înainte de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției pentru România. Curtea nu este, prin urmare competentă ratione temporis să se pronunțe cu privire la circumstanțele exproprierii sau la efectele continue produse de aceasta până în prezent (conform deciziei în cauza Malhous împotriva Republicii cehe, cererea nr._/96, 13 decembrie 2000, C.E.D.O. 2000-XII). Ea apreciază că, în aceste condiții, nu poate fi vorba de o încălcare continuă a Convenției imputabilă autorităților române și susceptibilă de a-și exercita efectele în limitele temporale asupra cărora Curtea este chemată să se pronunțe (conform hotărârii în cauza Prințul Hans-A. II de Lichtenstein împotriva Germaniei, sus-menționată, alin. 85).
Ca urmare a exproprierii, nici bunica reclamantului, nici reclamantul însuși, în calitatea sa de moștenitor, nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului, în consecință, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol sus-menționat, că reclamantul a conservat un drept de proprietate sau un drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca o "speranță legitimă", în sensul jurisprudenței Curții.
În aceste condiții, Curtea a considerat că hotărârile instanțelor interne nu au adus nici o atingere "bunurilor" reclamantului, în sensul art. 1 din Primul Protocol. Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenției în sensul art. 35 alin. 3 și trebuie respins, în aplicarea art. 35 alin. 4.
În măsura în care reclamantul susține și imposibilitatea de a obține despăgubiri pentru imobilul său conform dreptului român, Curtea reamintește că nu este garantat de Convenție un drept la reparație pentru prejudicii a căror cauză inițială nu constituie o încălcare a Convenției (a se vedea cauza Mayer și alții împotriva Germaniei, cererile nr._/91,_/91,_/92 și_/92, decizia Comisiei din 4 martie 1996, Decizii și rapoarte 85, p. 18).”
Pe de altă parte, tribunalul a constatat că situația de fapt a reclamantelor este net diferită de situația reclamanților din cauzele S. împotriva României, P. împotriva României și P. împotriva României.
Specific acestor cauze, în care Curtea EDO a reținut existența în patrimoniul reclamanților a unui bun în sensul Convenției, a fost faptul că în toate trei acțiunile în revendicare, cele prin care s-a solicitat declararea nulității titlului statului au fost formulate înainte de . Legii nr. 10/2001 (P. – 1997, P. - 1997, S. – 1997). În al doilea rând, în toate aceste cauze, prin hotărâri judecătorești definitive s-a stabilit că statul nu avea un titlu valabil asupra bunurilor preluate și reclamanții erau proprietarii legitimi ai bunurilor, iar bunurile au fost vândute de stat în cursul procesului (S. împotriva României paragraful 9) sau după admiterea cererii prin care s-a constatat că titlul statului nu era valabil (P. împotriva României paragraful 66). Or, în cauza de față, reclamantul nu se află în niciuna din aceste situații, deoarece reclamantului nu i-a fost recunoscută până acum calitatea de proprietar actual al bunului, pentru că prin sentința civilă nr._/07.12.1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/1995, a fost respinsă acțiunea prin care s-a solicitat constatarea nulității deciziei nr. 813/25.04.1984 a Consiliului Popular al Municipiului București, sentință rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1730/04.11.1997 a Curții de Apel București în dosarul nr. 1776/1997. Chiar dacă acțiunea reclamantului a fost respinsă, nu din considerente privind condițiile de valabilitate ale deciziei nr. 813/25.04.1984, ci pentru faptul că în opinia instanței, după . Legii nr. 112/1995, instanțele nu mai au competența să analizeze legalitatea actului de preluare, tribunalul apreciază că în cauză nu se pune în discuție dacă preluarea a fost sau nu abuzivă, ci faptul dacă reclamantul a obținut o recunoaștere printr-o hotărâre judecătorească a reconfirmării dreptului său de proprietate, pentru a se putea prevala de un bun actual în sensul CEDO, ceea ce nu a obținut.
Această distincție dintre speranța legitimă și un bun în sensul Convenției a fost reliefată de CEDO și în cauza recentă dintre M. A. si alții c. României din 12 octombrie 2010. În hotararea A.,Curtea extinde aplicarea jurisprudenței anterioare privind efectele constatarii caracterului ilegal al nationalizarii asupra existentei “bunului”. Astfel, pana la A., Curtea considera ca simpla constatare a caracterului ilegal al nationalizarii,în considerentele hotararii (prin care se si respingea actiunea în revendicare), reprezenta un “bun”, în sensul Conventiei, cu privire la imobilul respectiv.
In cauza data, pentru apartamentul 9, hotararile instantei de apel si ICCJ constatau ca nationalizarea fusese legala. De aceea, Curtea nici macar nu discuta aceste aspect, fiind clar ca reclamantul nu avea un “bun” în legatura cu acest apartament.
Totusi, existau 7 hotarari judecatoresti irevocabile anterioare (pentru celelalte 7 apartamente) prin care se constata, pe de o parte, caracterul ilegal al nationalizarii si, pe de alta parte, faptul ca reclamanta era mostenitoare a fostului proprietar. Curtea a inteles sa dea efect acestor constatari, in lumina legislatiei speciale, care permite (macar) acordarea de despagubiri mostenitorilor fostilor proprietari pentru imobilele nationalizate abuziv. Or, în cauza, ambele conditii fusesera constatate,irevocabil, ca fiind îndeplinite: reclamantele erau mostenitoare si imobilul fusese nationalizat abuziv, in sensul legii speciale, chiar daca nationalizarea apartamentului 9 fusese considerata legala (o nationalizare legala este, totusi, una abuziva, in sensul Legii 10/2001).
Altfel spus, constatarile intrate in puterea lucrului judecat, in cele 7 hotarari anterioare, combinate cu prevederile legii speciale - 10/2001, ii creau reclamantei un “bun” in sensul Conventiei, în legatura cu plata despagubirilor.
Prin urmare, pentru a deține un bun actual în sensul CEDO, reclamantul trebuie să facă dovada că prin hotărârea judecătorească s-a dispus, pe lângă recunoașterea calității de proprietar și obligația de restituire a bunului către acesta.
Pe de alta parte, în ceea ce priveste actiunea în revendicare, tribunalul retine ca aceasta a fost formulata in contradictoriu cu M. Bucuresti iar în cazul în care nu se poate restitui bunul în natura, sa fie obligat Statul R. prin M. Finantelor Publice la plata valorii de circulatie a imobilului.
Or, în ceea ce priveste primul capat de cerere, tribunalul a reținut din concluziile raportului de expertiza efectuat de expertul S. I., ca in prezent amplasamentul imobilului revendicat este ocupat in întregime de blocul P6 si de trotuarul ce margineste . fi restituit în natura.
In privinta cererii privind acordarea de despagubiri reprezentate de valoarea de circulatie a imobilului, tribunalul retine ca la momentul introducerii acțiunii Statul Român nu are calitatea nici de posesor și nici de proprietar neposesor, în sensul ca posesia să se exercite în numele său prin alte persoane.
Astfel, conform art. 3 alin. 1 din Lege a nr. 213/1998 privind proprietatea publica și regimul juridic al acesteia, domeniul public este alcatuit din bunurile prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitătile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
A.. 4 al aceluiași articol prevede ca: Domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexa și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public national ori județean.
În anexa nr.III se prevede că domeniul public local al comunelor, orașlor și municipiilor este alcătuit, printre altele, din următoarele bunuri:
4.rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, statiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalatiile, constructule și terenurile aferente.
Regula este ca bunurile din domeniul public aparțin unitatilor administrativ teritoriale, numai în mod exceptional acestea apartin statului și numai in cazurile expres și limitativ prevăute de lege.
Art. 72 din Legea nr. 69/1991 prevede că aparțin domeniului public de interes local sau județean toate bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau interes public și nu au fost declarate de interes national.
Totodata, Legea nr. 215/2001 a administratiei public locale definete sfera bunurilor din domeniul public al unitatii administrativ teritoriale. Potrivit acestui text de lege aparțin domeniului public de interes local sau județean bunurile care potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și nu au fost declarate de interes national.
Conform art. 121 din Legea nr. 215/2001 a administratiei publice locale, constituie patrimoniu a! unității administrativ-teritoriale bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public al unitatii administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum și drepturile și obligatiile cu caracter patrimonial.
Potrivit art. 122 din același act normativ aparțin domeniului public de interes local sau județean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public national.
În concluzie, terenul în litigiu nu este și nici nu poate fi în domeniul public al statului întrucât nu face parte din categoriile expres prevăzute de lege în acest sens, putând fi proprietate particulară sau proprietatea unității-administrativ teritoriale M. București iar dacă nu există dovezi că acesta ar aparține unei persoane fizice, reiese că aparține M. București, fiind în domeniul privat al acestuia.
Oricum s-ar face interpretarea acestor dispoziții legale, Statul Român nu poate fi obligat în cadrul unei acțiuni întemeiate pe disp. art. 480 Cod civil, deoarece nu este posesorul acestora.
Totodata, tribunalul a reținut ca prin Decizia în interesul legii nr.27/14.11.2007 pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile.
Din redactarea acesti decizii reiese că în ceea ce priveste actiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin M. Finantelor Publice, prin care s-au solicitat despagubiri banesti în temeiul art. 480 si urmatoarele din Codul civil si al art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie, acestea nu pot fi primite, deoarece ignora principiul specialia generalibus derogant.
Aceeasi este solutia si în ceea ce priveste dispozitiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicata, ce reglementeaza actiunea în revendicare, respectiv art. 563-566.
Astfel, atat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, cat si exceptia admisibilitatii actiunii sunt exceptii de fond, ce au stransa legatura cu exercitarea dreptului la actiune.
Legea nu prevede ordinea în care urmeaza a fi solutionate exceptiile de acelasi tip, limitandu-se a dispune doar în art. 137 alin. 1 din Codul de procedura civila ca instanta se va pronunta mai întâi asupra exceptiilor de procedura si asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau in parte, cercetarea în fond a pricinii.
In cazul exceptiilor de acelasi tip, atat practica judiciara, cat si doctrina au stabilit ca, în lipsa unei reglementari exprese, instanta trebuie sa deduca ordinea de solutionare a exceptiilor procesuale din caracterul si efectele produse de exceptiile invocate.
Or, față de problema de drept ce face obiectul recursului in interesul legii, analiza posibilitatii de a cere despagubiri în justitie pe calea dreptului comun, în alte conditii si în baza altor temeiuri de drept decat cele deschise de legea speciala, primeaza analizei calitatii procesuale a statului ori a altei entitati în astfel de actiuni.
Rationamentul este identic cu cel expus de Inalta Curte de Casatie si Justitie în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicata în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009.
Prin Decizia în interesul legii nr.33/2008 a fost analizata admisibilitatea actiunilor în revendicare întemeiate pe dispozitiile dreptului comun, avand ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate dupa . Legii nr. 10/2001.
In prezenta cauza se analizeaza posibilitatea pe care o au persoanele îndreptatite de a beneficia de despagubiri în alte conditii si în alta procedura decat cea instituita de legea speciala.
Este asadar evidenta similitudinea problemei de drept în discutie, singura deosebire constand în natura masurii reparatorii solicitate de reclamant.
Astfel, prin decizia mentionata s-a stabilit ca, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, chiar daca acest fapt nu este prevazut expres in legea speciala, si ca, in cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, si Conventia europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate.
Prin urmare, cata vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede în ce conditii persoana îndreptatita beneficiaza de masuri reparatorii prin echivalent constand în despagubiri, nu se poate sustine, fara a încalca principiul specialia generalibus derogant, ca dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea speciala.
In ceea ce priveste concordanta dintre legea speciala si Conventia europeana, se constata ca jurisprudenta C.E.D.O. lasa la latitudinea statelor semnatare ale Conventiei adoptarea masurilor legislative pe care le gasesc de cuviinta pentru restituirea proprietatilor preluate de stat sau acordarea de despagubiri.
Astfel, în Cauza P. împotriva Romaniei s-a retinut ca art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie nu poate fi interpretat ca restrangand libertatea statelor contractante de a alege conditiile în care accepta sa restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Conventiei.
Daca Conventia nu impune statelor obligatia de a restitui bunurile confiscate, odata ce a fost adoptata o solutie de catre stat, ea trebuie implementata cu o claritate si coerenta rezonabile, pentru a se evita, pe cat posibil, insecuritatea juridica si incertitudinea pentru subiectii de drept la care se refera masurile de aplicare a acestei solutii.
Incertitudinea - fie legislativa, administrativa,fie provenind din practicile aplicate de autoritati - este un factor important ce trebuie luat in considerare pentru a aprecia pozitia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat si suficient pentru a respecta asigurarea obligatiilor pozitive ce îi revin.
Or, în aceasta materie statul a decis ca restituirea in natura si acordarea masurilor reparatorii au loc în conditiile impuse de Legea nr. 10/2001 si de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o . modificari de substanta Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveste natura masurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptatite si procedura de stabilire si acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, masurile reparatorii prin echivalent vor consta in compensare cu alte bunuri sau servicii oferite in echivalent de catre entitatea investita potrivit acestei legi cu solutionarea notificarii, cu acordul persoanei îndreptatite sau despagubiri acordate în conditiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despagubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) si (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de catre evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnata de Comisia Centrala de Stabilire a Despagubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentand titlul de despagubire.
In ceea ce priveste cuantumul despagubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiza al instantei de contencios administrativ doar dupa ce despagubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrala de Stabilire a Despagubirilor.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat ca parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibila cu limitarile acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanta, aspect reamintit in hotararea-pilot pronuntata in recenta Cauza M. A. si altii impotriva Romaniei (paragraful 115).
Prin urmare, exigentele coerentei si certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenta sa in ceea ce priveste adoptarea masurilor reparatorii pentru bunurile preluate in mod abuziv impun autoritatilor statale, inclusiv celor judiciare, sa respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea in natura sau aplicarea de masuri reparatorii.
De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violari ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, anterior hotararii-pilot pronuntate in Cauza M. A. si altii impotriva Romaniei, rezida din faptul ca statul roman nu a pus la punct un mecanism apt sa asigure despagubirea persoanelor indreptatite ., deoarece C.E.D.O. nu a constatat ca solutiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul ca Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este functional.
Cu atat mai mult nu se poate vorbi de o încalcare a jurisprudentei C.E.D.O. dupa pronuntarea hotararii-pilot in Cauza M. A. si altii împotriva Romaniei, din moment ce statul roman a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data ramanerii definitive a hotararii instantei europene, sa ia masurile care sa garanteze protectia efectiva a drepturilor enuntate de art. 6 paragraful 1 din Conventie si art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, in contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de fata, conform principiilor consacrate de Conventie.
Este important de subliniat ca si in hotararea-pilot C.E.D.O. a reamintit ca "statului parat trebuie sa i se lase o marja larga de apreciere pentru a alege masurile destinate sa garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau sa reglementeze raporturile de proprietate din tara si pentru punerea lor in aplicare" si ca "punerea în balanta a drepturilor în cauza si a castigurilor si pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei si a sistemului juridic al statului constituie un exercitiu de o dificultate deosebita, presupunand interventia diverselor autoritati interne" (paragraful 233).
De altfel, chiar daca, în situatia în care exista o decizie sau dispozitie administrativa ori o hotarare judecatoreasca definitiva, devenita irevocabila, prin care s-a stabilit dreptul la despagubiri, partile se pot prevala de existenta unui "bun", în sensul Conventiei, garantiile oferite de art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie trebuie sa fie functionale in cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.
Or, mecanismul eficient de protectie a drepturilor garantate de art. 6 din Conventie si de art. 1 din Primul Protocol aditional, la care se refera C.E.D.O. in hotararea-pilot pronuntata in Cauza M. A. si altii impotriva Romaniei, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient si previzibil de executare . a deciziilor si dispozitiilor administrative sau a hotararilor judecatoresti irevocabile.
In ceea ce priveste actiunea directa, îndreptata împotriva statului roman, întemeiata pe dispozitiile art. 13 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale
Conform art. 13 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, "orice persoana ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost incalcate are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat în exercitarea atributiilor lor oficiale".
Asa cum C.E.D.O. a aratat în Cauza R. împotriva Romaniei, art. 13 din Conventia europeana garanteaza existenta in dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanta, a drepturilor si libertatilor consacrate de Conventie. El are ca o consecinta directa existenta unui "recurs intern", care sa permita persoanei remedierea in plan national a oricarei încalcari a unui drept consacrat în Conventie. Aceasta dispozitie solicita deci o cale interna de atac in fata unei "autoritati nationale competente" care sa examineze orice cerere întemeiata pe dispozitiile Conventiei, dar care sa ofere si reparatia adecvata, chiar daca statele contractante se bucura de o anume marja de apreciere in ceea ce priveste modalitatea de a se conforma obligatiilor impuse de aceasta dispozitie.
Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului si oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudenta C.E.D.O., se numeste a fi "recursul efectiv", în sensul art.13 din Conventie (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).
Cu privire la natura acestui "recurs intern", atat jurisprudenta C.E.D.O, cat si doctrina au stabilit ca garantiile prevazute de art. 13 din Conventie nu pot merge atat de departe incat sa asigure o cale care sa permita combaterea unei legi, pe motiv ca este contrara Conventiei, sau sa atace continutul unei anumite reglementari in fata unei autoritati nationale (cauzele James si altii impotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray impotriva Regatului Unit etc.).
Prin urmare, art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atributii jurisdictionale ale Conventiei, nu deschide calea unui recurs national in conventionalitate, care ar putea avea ca obiect încalcarea de catre o lege nationala, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Conventie sau de protocoalele sale aditionale, ci garanteaza o cale de atac care sa puna în discutie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigentele Conventiei.
Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecatorul national nu poate înlatura o lege sub pretextul ca nu corespunde Conventiei europene, ci este obligat sa aplice legea existenta in lumina principiilor degajate din blocul de conventionalitate.
Cu atat mai mult nu se poate accepta ideea ca deschiderea unei cai paralele legii speciale deja existente, fara nicio garantie a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o solutie compatibila cu exigentele art. 13 din Conventie.
Or, controlul de conventionalitate al sistemului national existent de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. in hotararea-pilot pronuntata in Cauza M. A. si altii impotriva Romaniei, care a stabilit in sarcina statului roman obligatia de a pune la punct, Într-un termen determinat, un mecanism care sa garanteze protectia efectiva a drepturilor enuntate de art. 6 paragraful 1 din Conventie si art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, conform principiilor consacrate de Conventie.
Față de aceste argumente, dar si față de cele retinute anterior cu privire la lipsa notificarii în baza Legii nr. 10/2001 si a unui bun actual în sensul Conventiei, instanța va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Împotriva sentinței a declarat apel la 22.08.2013 reclamantele S. M. și M. V., precum și o cerere de repunere în termenul de declarare a apelului.
Prin încheierea de ședință din 22.01.2014 s-a respins ca nefondată cererea de repunere în termenul de declarare a apelului, pentru că nu s-a dovedit a fi îndeplinite dispozițiile art.103 Cod procedură civilă.
La termenul de astăzi s-a pus în discuția tardivitatea declarării apelului.
Pe excepția tardivității declarării apelului se constată că sentința apelată a fost comunicată la domiciliul ales de către reclamante la 01.04.2013 și că apelul a fost declarat la 22.08.2013 cu mult peste termenul de 15 zile prevăzut de art.284 Cod procedură civilă, motiv pentru care în temeiul art.103 Cod procedură civilă va respinge apelul ca tardiv declarat, respectiv că fiind decăzute din dreptul de exercitare a căii de atac a apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca tardiv formulat apelul formulat de apelanții-reclamanți S. M. și M. V. ambii cu domiciliul ales la SCA H., C. și Asociații în București, .. 5, ., ., sector 3, împotriva Sentinței civile nr. 114/18.01.2013 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. București prin Primarul General cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293,sector 6 și Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București cu sediul în București, . Gerota, nr. 13, sector 2.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică azi, 26 martie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
P. F. A. C. B.
GREFIER
F. J.
RED.PF
Tehnored.MȘ/ 6 ex.
25.04.2014
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 92/2013. Curtea de Apel... | Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 800/2015. Curtea... → |
|---|
