Revendicare imobiliară. Decizia nr. 20/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 20/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-01-2016 în dosarul nr. 20/2016

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR.20 A/2016

Ședința publică din data de 21.01.2016

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: G. S.

JUDECĂTOR: A. C. B.

GREFIER: D. M.

Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelantul reclamant V. R., cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la SCA P., R. și Asociații, cu sediul în București, ., ., împotriva sentinței civile nr.1142/10.10.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. F., C. R. V., C. V., L. P., M. D.,

P. D., U. M., U. C., cu domiciliul ales la av. E. D., din București, ..39, ., ., sector 1, cauza având, ca obiect, „revendicare imobiliară”.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă apelantul reclamant V. R. prin avocat Pitur A. M., cu împuternicire avocațială la dosar, intimații pârâți C. V., M. D. și U. C. personal și asistați de avocat D. E., cu împuternicire avocațială la dosar și intimații pârâți C. F., C. R. V., L. P., P. D., U. M., U. C. reprezentați de același apărător.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că intimații pârâți au depus la dosar întâmpinare, la data de 06.01.2016, prin poștă, un exemplar al acesteia fiind comunicat apelantului reclamant.

Apărătorul intimaților pârâți învederează faptul că P. E., indicată în citativul pentru acest termen de judecată, a decedat, fiind citat în continuare doar moștenitorul acesteia, soțul supraviețuitor P. D..

Apărătorul apelantului reclamant confirmă acest fapt și precizează că nu a formulat apelul și în contradictoriu cu această parte, iar instanța de fond s-a pronunțat deja pe acest aspect.

Curtea dispune scoaterea din citativ a intimatei pârâte P. E., constatând că din eroare a fost menținută și efectuarea cuvenitelor rectificări în sistemul informatizat Ecris.

Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe apel.

Apărătorul apelantului reclamant V. R. solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și pe fond admiterea cererii în revendicare astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată conform dovezilor pe care le depune la dosar, precizând că suma reprezintă echivalentul a 1000 euro + TVA, extrasul de cont depus fiind pentru moneda euro. Menționează că motivele apelului constau în considerente contradictorii ale sentinței apelate și greșita aplicare, respectiv neaplicarea dispozițiilor legale incidente.

În susținerea apelului, apărătorul apelantului reclamant arată că instanța de fond a fost investită cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun pentru un imobil care face parte dintre cele care au fost preluate în mod abuziv de către statul român, astfel încât prima instanță a reținut incidența Legii nr.10/2001 ca lege specială în considerarea deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Mai arată că ceea ce a reținut instanța de fond și nu au apelat părțile adverse, astfel încât a intrat în puterea lucrului judecat, este faptul că reclamantul a dovedit calitatea de persoană îndreptățită, fiind invocată inclusiv excepția lipsei calității procesuale active care a fost respinsă, a dovedit faptul că deținea bunul revendicat la momentul preluării acestuia de către stat, prin moștenire de la mama reclamantului, actele de proprietate fiind detaliate în considerentele sentinței, a dovedit că există identitate între persoana de pe numele căreia s-a preluat imobilul și persoana care a formulat cererea de revendicare, precum și faptul că există identitate între imobilul pe care statul l-a preluat prin Decretul nr.92/1950, considerat a fi abuziv, și imobilul revendicat în prezent. Apreciază că aceste chestiuni sunt intrate în puterea lucrului judecat prin neapelarea soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale active invocată sub aceste aspecte. Mai arată că instanța de fond a respins și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată pe dreptul comun, soluție neapelată de către intimații pârâți.

În ceea ce privește motivul de apel vizând contradictorialitatea sentinței apelate, apărătorul apelantului reclamant arată că instanța de fond a reținut faptul că reclamantul nu a putut beneficia de prevederea specială prev. de Legea nr.10/2001, pe care acesta a dovedit că a urmat-o, procedura fiind însă, una ineficientă, astfel încât i s-a recunoscut cel puțin formal dreptul de a se adresa instanțelor de judecată cu o cerere în revendicare întemeiată pe dreptul comun, respectiv dispozițiile art.480 C.civ., dispozițiile constituționale și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Mai arată că deși reclamantului i s-a recunoscut acest drept, prin aplicabilitatea procedurii prevăzută de Legea nr.10/2001 reținută în considerentele sentinței de fond, în realitate i s-a paralizat dreptul la acces la justiție, deoarece instanța de fond a apreciat că deși acesta are deschisă calea prevăzută de dreptul comun, ea trebuie raportată la dispozițiile Legii nr.10/2001, care nu prevăd însă posibilitatea restituirii în natură a imobilului fiindcă acesta a fost vândut către chiriași. Prin urmare, în opinia sa, s-a ajuns la încălcarea art.6 din C.E.D.O., care se referă la restricționarea accesului reclamantului la un proces echitabil efectiv.

Apărătorul apelantului reclamant arată că motivul pentru care instanța de fond a reținut că nu se poate proceda la compararea titlurilor după criteriile consacrate jurisprudențial în aplicabilitatea art. 480 C.civ. a fost acela că întrucât a avut loc o consolidare a dreptului celor care au cumpărat de la stat, doar aceștia, respectiv chiriașii deveniți cumpărători, ar avea un „bun actual” în înțelesul Convenției Europene a Drepturilor Omului și al Protocolului la Convenție, în timp ce reclamantul ar beneficia doar de un drept de creanță. Arată că instanța de fond s-a raportat la dispozițiile art.18 lit.c corob. cu disp. art.45 din Legea nr.10/2001, care, în opinia sa, au fost aplicate în mod fracționar, instanța făcând abstracție de art.2 din aceeași lege, care consacră la nivel de principiu al acestei legi, principiul restituirii în natură și recunoașterea vechiului drept în persoana proprietarului. Precizează că în acest sens este și jurisprudența C.E.D.O., făcând referire la cauza P. contra României paragraful 84, care reține recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept. Așadar apreciază că dacă se aplică Legea nr.10/2001, ea nu poate fi aplicată fără a se recunoaște vechiul drept, care nu poate însemna decât caracterul de „bun actual” aparținând reclamantului din prezenta cauză.

În opinia sa, în prezent singurul instrument cu adevărat eficient în cazul particular al reclamantului în speță este soluția admiterii acțiunii în revendicare, în condițiile în care acesta a început demersurile pentru recuperarea imobilului încă din anul 1992, când s-a adresat . a răspuns că nu există cadru legal pentru restituirea imobilului, dar care în anul 1995 a vândut imobilul în ciuda faptului că fusese formulată o notificare inclusiv în temeiul Legii nr.112/1995. De asemenea, arată că reclamantul a formulat în anul 2001 o notificare în temeiul Legii nr.10/2001, care nu este soluționată nici la acest moment, deși niciodată nu a fost formulată vreo solicitare de suspendare a demersurilor administrative.

În ceea ce privește decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție reținută în considerentele sentinței apelate, apărătorul apelantului reclamant apreciază că dispozițiile sale nu pot fi interpretate decât în sensul că revine instanțelor de drept comun să verifice de la caz la caz evitarea suportării de către una dintre categoriile implicate, respectiv proprietari/chiriași deveniți cumpărători, a ponderii responsabilității statului, care a procedat la o preluare abuzivă a imobilelor. Mai arată că prin mecanismul instituit de Legea nr.10/2001, chiriașii, deveniți cumpărători, care au pierdut dreptul de proprietate fie prin acțiunile în anulare prevăzute de Legea nr.10/2001, fie pe calea acțiunilor în revendicare, au posibilitatea să-și recupereze, în măsura în care au fost de totală bună-credință, valoarea actualizată de piață a imobilului, în schimb proprietarul poate obține numai despăgubiri într-un sistem total nefuncțional.

Pentru toate aceste considerente, apărătorul apelantului reclamant apreciază că singura soluție echitabilă în speță este admiterea apelului, schimbarea sentinței și admiterea cererii în revendicare, urmând ca chiriașilor-cumpărători să li se recunoască dreptul la valoarea actualizată de piață a imobilului, de care au fost evinși.

Apărătorul intimaților pârâți C. F., C. R. V., C. V., L. P., M. D., P. D., U. M. și U. C. solicită respingerea apelului și cenzurarea criticilor expuse de partea adversă întrucât exced considerentelor sentinței apelate.

În combaterea apelului, în ceea ce privește soluția echitabilă invocată de către apelant, apărătorul intimaților pârâți arată că imobilul în litigiu era la roșu, la momentul preluării de către stat, fiind refăcut și extins în proporție de 50% de către statul român, fiind o expertiză în acest sens, aspecte reținute în considerentele sentinței instanței de fond și care au intrat în puterea lucrului judecate nefiind apelate de către partea adversă. De asemenea, arată că terenul revendicat nu mai este același cu cel din actele pretinse de către apelantul reclamant.

Apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut că soluționarea acestui litigiu nu se poate face în afara dispozițiilor Legii nr.10/2001, a celor din decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în soluționarea recursului în interesul legii și a dispozițiilor C.E.D.O. În acest sens, arată că acțiunea în revendicare formulată de reclamant a fost introdusă după apariția Legii nr.10/2001, respectiv în anul 2010, astfel încât dispozițiile legale anterior menționate nu pot fi ignorate în soluționarea litigiului, reclamantul neavând posibilitatea de a-și alege judecarea cererii sale pe baza criteriilor prev. de art.480 C.civ., întrucât decizia nr.33/2008 statuează că atunci când există contradicții între legea generală și cea specială, se dă prioritate legii speciale. Prin urmare, în mod corect instanța de fond, purcedând la compararea titlurilor, a dat câștig de cauză, preferabilitate, titlurilor de proprietate prezentate de către pârâții chiriași-cumpărători în baza Legii nr.112/1995, făcând aplicarea deciziei nr. 33/2008 obligatorie pentru toate instanțele de judecată, câtă vreme imobilele nu mai sunt în proprietatea statului, iar contractele de vânzare-cumpărare nu au fost anulate de către o instanță de judecată.

Apărătorul intimaților pârâți mai arată că instanța de fond a soluționat cauza și cu trimitere la normele europene, respectiv la hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, în special cauza-pilon care stă la baza soluționării tuturor pricinilor care au asemenea obiecte, respectiv cauza M. A. contra României, prin care Curtea Europeană a statuat că reclamantul nu se poate prevala de un „bun actual” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la C.E.D.O. câtă vreme acesta nu poate prezenta o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă anterioară revendicării, prin care acestuia să i se fi recunoscut calitatea de proprietar și să se fi dispus restituirea bunului. În caz contrar, arată apărătorul intimaților, simpla invocare și constatare a nelegalității titlului statului, cum este cazul în speță, poate valora doar recunoașterea unui drept de despăgubire, respectiv dreptul de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, lege specială care se aplică cu prioritate în prezenta cauză. Mai arată că în raport de expuse, instanța de fond a analizat faptul că pârâții-cumpărători în baza Legii nr.112/1995 dețin un bun actual, câtă vreme titlurile lor nu au fost anulate, iar motivarea primei instanțe vizează, prin raportare la cauza A. contra României, și faptul că prin admiterea acțiunii în revendicare nu trebuie să se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește susținerile apelantului reclamant privind tergiversarea soluționării notificării, apărătorul intimaților pârâți arată că cel care a tergiversat această notificare formulată în baza Legii nr.10/2001 a fost chiar reclamantul, deoarece a promovat mai multe acțiuni în justiție. Pe de altă parte, ceea ce este relevat în speță, în opinia sa, este faptul că Statul Român a creat un mecanism adecvat de plată a despăgubirilor, iar instanța europeană recunoaște dreptul suveran al fiecărui stat de a opta asupra soluției legislative pe care o consideră cea mai adecvată.

Pentru aceste motive, apărătorul intimaților pârâți solicită respingerea apelului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, conform dovezilor pe care le depune la dosar.

În replică, apărătorul apelantului reclamant V. R. arată că în speță nu există nicio cerere reconvențională formulată de către pârâți pentru eventuale despăgubiri ce li s-ar cuveni pentru extinderile pe care pretind că le-ar fi făcut statul. Pe de altă parte, legat de aplicabilitate Hotărârii-Pilot pronunțată în cauza M. A. contra României, arată că reclamantul s-a adresat anterior apariției Legii nr.10/2001 pe cale administrativă pentru recuperarea imobilului prin cererile formulate la . celelalte organe ale statului, dar a formulat inclusiv o acțiune în revendicare pe care reclamantul, de bună-credință, odată cu apariția Legii nr.10/2001, a suspendat-o pentru a merge pe calea prevăzută de legea specială, dar constatând că nu a fost eficient mijlocul prevăzut de Legea nr.10/2001, a înțeles să formuleze prezenta acțiune în revendicare. Prin urmare, faptul că nu poate prezenta o hotărâre judecătorească irevocabilă anterioară nu reprezintă un impediment și nu poate fi reținut ca o culpă în sarcina apelantului reclamant ci, dimpotrivă, poate fi reținută ca o ineficiență a sistemelor puse la dispoziție de către Statul Român.

CURTEA

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V a Civilă, la data de 26.11.2010, reclamantul R. V. a chemat în judecată pe pârâții C. R. V., U. C., L. P., P. D., P. E., U. M., C. V., C. F. și M. D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, . nr.7, sector 5.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului situate în București, . (fostă ..7, sector 5, imobil de care a fost deposedat abuziv prin Decretul nr.92/1950-poziția nr.162 din lista anexă imobile București.

Reclamantul a dobândit imobilul mai sus menționat prin moștenire de la mama sa, V. Valenti (cunoscută și sub numele de V. E. Valente), decedată la data de 18.03.1942, după cum rezultă din procesul-verbal din 04.04.1945 privind dezbaterea succesorală, precum și din procesul-verbal nr._/1940 emis de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare. Calitatea de unic moștenitor al mamei sale este confirmată și de certificatul de calitate de moștenitor nr.194/22.09.2000 emis de S.C Mentor Birou Notarial.

Mama reclamantului, V. Valenti dobândise la rândul său terenul în suprafață de 355,60 mp și construcția, prin cumpărare de la O. Eskenasy, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/13.04.1937 la Tribunalul Ilfov Secția notariat, transcris de același Tribunal sub nr.8212/1937, iar de la soții A. și I. P. teren în suprafață de 90,90 mp, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/14.07.1938 la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat și transcris sub nr._ din aceeași data, de același tribunal.

După decesul mamei sale, reclamantul a încheiat un angajament (17.07.1945) cu dl. V.T., maestro zidar, pentru efectuarea unor lucrări la construcția “la roșu” (completarea acoperișului și gardului existent, construirea unui gard nou în fundul curții). Potrivit angajamentului, maestrul V. T. avea dreptul și locuia efectiv în unele dintre încăperile imobilului, încăperi ce fuseseră locuite și până la această data.

S-a menționat de reclamant că a fost cunoscut și sub numele de V. R., V. C. sau Valenti R., astfel cum rezultă din declarația autentificată sub nr.546/04.05.2000 la BNP Enise E..

Prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost naționalizat de la reclamant, la acea vreme, de profesie inginer, salariat al Comisiei de Standardizare din București. Decretul nr.92/1950 contravenea dispozițiilor Constituției României în vigoare la acea vreme, dar și prevederilor tratatelor internaționale la care România este parte, astfel că nu poate constitui titlu valabil de preluare pentru Statul Român.

După preluarea de către Stat a imobilului proprietatea reclamantului, acesta a fost împărțit în mai multe unități locative și închiriat, ulterior vândut unor persoane fizice, în temeiul Legii nr.112/1995.

Deși începând cu anul 1992, reclamantul a făcut demersuri pentru recuperarea imobilului preluat abuziv de către stat, nici până în prezent nu i-a fost restituit. Astfel, în anul 1992, S.C Cotroceni S.A a răspuns cererii reclamantului, în sensul că nu există cadrul legislative pentru retrocedarea proprietății. Notificarea întemeiată pe dispozițiile Legii nr.112/1995 a rămas fără răspuns, la fel și notificarea nr._.08.2001, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001. Demersurile judiciare întreprinse de reclamant nu au tranșat în mod irevocabil problema restituirii proprietății de care a fost deposedat reclamantul.

Această soluție de acordare a preferabilității titlului fostului proprietar este echitabilă și în raport cu legislația internă, de vreme de foștilor chiriași, cumpărători de bună-credință în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995 li se recunoaște, prin prevederi legale clare, previzibile și fără echivoc, dreptul de a obține direct de la Ministerul Finanțelor despăgubiri în lei, la nivelul valorii de piață a bunului. Aceasta în timp ce vechilor proprietari li se recunosc prin Legea nr.247/2005 doar drepturi iluzorii, pentru că Fondul Proprietatea nu funcționează efectiv, despăgubirile acordate până în prezent sunt limitate la un anumit plafon și acordate într-un număr redus. Mai mult, emiterea titlurilor de plată este în prezent suspendată pentru o perioadă de 2 ani (O.U.G nr. 62/30.06.2010).

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.480 C.civ, art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 17.11.2011, pârâții C. R. V., U. C., L. P., P. D., U. M., C. V., C. F. și M. D. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția autorității relative de lucru judecat, arătând că între aceleași părți mai există un alt dosar aflat pe rolul Tribunalului București / Secția a III-a Civilă, dosarul nr._/3/2009, în care s-a pronunțat sentința civilă nr.1014/2000, prin care s-a respins acțiunea în revendicare formulată de același reclamant, sentința fiind apelată de reclamant.

În raport de această situație, potrivit art.163 C.pr.civ, nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte înaintea mai multor instanțe, astfel că s-a solicitat admiterea excepției și respingerea acțiunii.

Pârâții au mai invocat excepția inadmisibilității acțiunii în raport de prevederile art.6 alin.2 din Legea nr.213/2008, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Cererea de revendicare a imobilului formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, legea specială având prioritate în raport cu Codul civil potrivit principiului specialia generalibus derogant.

În dosarul nr._/3/2009, reclamantul a cerut suspendarea judecății pentru a rezolva situația pe calea Legii nr.10/2001, alegându-și astfel calea în raport de Legea nr.10/2001.

Pârâții au invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, față de împrejurarea că imobilul revendicat nu este același cu cel preluat de stat și descris în actele de preluare. Departamentul C.F.R, care a preluat imobilul la roșu (fără uși, ferestre, sobe, netencuit) după naționalizare, l-a terminat și l-a extins, imobilul fiind în prezent unul nou, diferit de cel de la data naționalizării.

Totodată, există neconcordanțe și în ce privește actele de stare civilă ale reclamantului și autoarei pe care pretinde că o moștenește.

Pe fond, pârâții au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că au dobândit cu bună-credință imobilul în baza Legii nr. 112/1995, ce a fost preluat cu titlu, de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950, astfel cum a reținut și instanța prin sentința civilă nr.1014/2000 invocată cu putere relative de lucru judecat.

În speță, în lipsa nulității actelor de proprietate ale pârâților, care sunt ridicate la rang de act autentic în raport cu Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată, nu se poate purcede la vreo comparare de titluri cu acordarea preferinței reclamantului, astfel cum acesta solicită. Reclamantul nu deține un bun actual astfel cum este definit prin hotărârile CEDO, iar pretenția reclamantului potrivit cu care speranța că va fi despăgubit este iluzorie, întrucât Fondul Proprietatea nu funcționează este nefondată, întrucât acest fond a fost listat la Bursă și funcționează în prezent.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art.115 C.pr.civ.

Prin încheierea de ședință din data de 24.02.2012, tribunalul a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei P. E., a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți, ca neîntemeiată și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.

În dovedirea cererii, reclamantul a solicitat și i s-a încuviințat proba cu înscrisuri și cu expertiză în specialitatea construcții.

Prin sentința civilă nr. 1142/10.10.2014 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, a respins cererea formulată de reclamantul R. V., în contradictoriu cu pârâta P. E., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâții Ciubotaru R. V., U. C., L. P., P. D., U. M., C. V., C. F. și M. D., a dispus majorarea onorariului de expert cu suma de 2.000 lei și a obligat reclamantul la plata sumei de 1.200 lei și pârâții la plata sumei de 800 lei, reprezentând diferență de onorariu de expert, în contul BLET București.

Examinând cu prioritate, conform art.137 alin 1 C.pr.civ excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâți prin întâmpinare, tribunalul a reținut următoarele:

Pentru ca o persoană să fie parte în proces, este necesar, pe lângă îndeplinirea altor condiții, să aibă calitate procesuală. Prin calitatea procesuală se desemnează titularul dreptului de a acționa în justiție și în același timp persoana împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Calitatea procesuală se determină în concret, în raport de litigiul dedus judecății, deoarece în cadrul unui raport juridic litigios numai o anumită persoană poate fi reclamantă, respectiv pârâtă.

Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și persoana obligată în același raport juridic (calitate procesuală pasivă).

Întrucât reclamantul este cel care declanșează procedura judiciară, lui îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât și calitatea procesuală a pârâtului. Această obligație își are temeiul în dispozițiile art. 112 C.proc.civ, potrivit cărora cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul, precum și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția. Prin indicarea pretenției sale, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează această pretenție, reclamantul justifică îndreptățirea pe care o are de a introduce cererea sa împotriva unui anumit pârât.

În cauză, reclamantul R. V. a investit instanța cu o cerere având ca obiect revendicarea imobilului situat în București, . (fosta ..7, sector 5, format din teren și construcția existentă pe acesta.

Tribunalul a apreciat că reclamantul are calitate procesuală activă, întrucât este fostul proprietar al imobilului susmenționat, de la care acesta a fost preluat în proprietatea statului, în baza Decretului nr.92/1950.

S-a reținut că imobilul a fost dobândit în proprietate de mama reclamantului, Valenti V. E., în baza actelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr._/13.04.1937 și sub nr._/14.07.1938 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat.

Ca urmare a decesului numitei Valenti V. E., la data de 18.03.1942, dreptul de proprietate asupra imobilului s-a transmis în patrimoniul fiului defunctei, reclamantul V. R., prin moștenire, astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr.194/22.09.2000 și procesul-verbal încheiat la 04.04.1945 de Administrația Financiară a Sectorului III Albastru.

Argumentul invocat de pârâți, referitor la lipsa de identitate dintre reclamantul V. R. și fostul proprietar al imobilului nu a putut fi reținut, din înscrisurile depuse la dosar rezultând fără dubiu că este vorba de aceeași persoană.

Astfel, potrivit actului de naștere nr.574/1927 emis de Oficiul de Stare Civilă din Paris, R. V. s-a născut la data de 31.01.1927, având ca părinți pe N. G. Mustacoff și E. Mustacoff.

Prin sentința civilă nr.667/21.03.1953 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului I.V Stalin, a fost admisă acțiunea formulată de R. V. și s-a stabilit că acesta este fiul natural al mamei sale V. V. (cunoscută și sub numele E. V. Valenti) și nu fiul legitim al soților N. G. Mustacoff și E. Mustacoff, cum eronat s-a înregistrat în actul de naștere nr.574/1927 al Oficiului de Stare Civilă din Paris.

În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că R. V. a rezultat din legătura amoroasă dintre V. V., care la acea data era studentă la Paris, nefiind căsătorită și Louis Blank. Situația specială, cât și prejudecățile de atunci au determinat-o pe M. V., sora Victoriei V. să declare copilul la Oficiul Stării Civile din Paris ca fiind copilul legitim al unei mătuși de a lor numită Mustacoff E., soția colonelului N. G. Mustacoff.

Ulterior, s-au făcut cuvenitele rectificări în actul de naștere al lui R. V.. Astfel, potrivit extrasului din registrul de acte de naștere eliberat la data de 04.04.2000 de Primăria din Paris, R. V., născut la data de 31.01.1927 la Paris este fiul Victoriei V..

Împrejurarea că reclamantul a figurat, de-a lungul timpului, sub mai multe nume, respectiv R. Mustacoff, R. Louis V., R. (Mustacov) Valenti, Louis R. Valenti etc. nu demonstrează lipsa de identitate dintre acesta și fostul proprietar al imobilului în litigiu. Astfel, numele „Mustacoff “ sau „Mustacov”, care apare în unele acte este numele de familie al soților care au fost trecuți, inițial, în actul de naștere al reclamantului ca fiind părinții acestuia; iar numele „Louis” este prenumele tatălui natural al reclamantului, Louis Blank, fiind o practică îndeobște cunoscută (existentă inclusiv în prezent) ca în numele unei persoane să se treacă prenumele sau inițiala tatălui. Cât privește împrejurarea că în anexa la Decretul nr.92/1950 apare trecut ca proprietar al imobilului din .. 7 „V. R.”, aceasta constituie, în mod cert, o eroare materială, fiind un fapt notoriu că în anexele decretului de naționalizare menționat s-au strecurat numeroase greșeli cu privire la numele foștilor proprietari.

În ceea ce privește argumentul invocat de pârâți privind lipsa de identitate dintre imobilul revendicat de reclamant și cel care s-a aflat în proprietatea acestuia, tribunalul a apreciat că aceasta este o chestiune ce ține de temeinicia acțiunii în revendicare.

Pe fondul cauzei, analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/13.04.1937 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, numita Valenti V. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, .. 7 compus din teren în suprafață de 355,6 mp și construcția edificată pe acesta.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/14.07.1938 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, numita Valenti V. a mai dobândit în proprietate o suprafață de 90,90 mp teren viran, reprezentând o porțiune din fundul imobilului situat în ..9, colț cu .; în cuprinsul actului s-a menționat că acest teren urma să fie încorporat la imobilul cu fațada pe ..7.

În baza autorizației nr.117I/20.08.1938 eliberată de Primăria Sectorului III Albastru, numita Valenti V. a fost autorizată să execute la construcția din ..7 o adăugire de construcție cu pivniță, parter și etaj, din zidărie masivă cu planșeuri de beton armat, acoperită cu material necombustibil, precum și să execute reparații generale la corpul existent.

La data de 18.03.1942 a intervenit decesul numitei Valenti V. E., de pe urma acesteia rămânând ca moștenitor reclamantul V. R., astfel cum reiese din certificatul de calitate de moștenitor nr.194/22.09.2000 eliberat de Biroul Notarial “Mentor”.

Potrivit procesului-verbal încheiat la data de 04.04.1945 de Administrația Financiară a Sectorului III Albastru, masa succesorală rămasă de pe urma defunctei Valenti V. E. se compune dintr-un imobil format din teren în suprafață de 300 mp și clădire formată din parter și 2 etaje, pivniță, din zidărie ridicată fără tencuială exterioară și interioară, fără uși, fără ferestre, fără nicio pardoseală, fără niciun aranjament interior, aceasta revenind moștenitorului Valenti R. (Mustacov).

Prin procesul-verbal nr._ emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București, s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, ..7, format din teren în suprafață de 462 mp și casă cu subsol, parter și etaj, parterul și etajul cu 3 camere, hol, dependințe și mansarda cu 2 camere, dependințe, aflată în construcție în favoarea lui Valenti C., minor. S-a menționat că titularul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin moștenire de la mama sa, Valenti E., decedată în anul 1942.

Imobilul situat în București, .. 7 a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950 de la fostul proprietar “V. R.”, acesta fiind trecut la poziția 163 în anexa cu imobile aflate în construcție.

Din adresele nr. 4802/23.10.1998 și nr. 265/383/04.02.2000 emise de S.C Cotroceni S.A rezultă că imobilul situat în București, .. 7 a fost naționalizat în stadiul de roșu, la data trecerii în proprietatea statului nefiind executate lucrările interioare (instalații sanitare, electrice, tencuieli, zugrăveli, pardoseli), cu excepția apartamentului de la parter, ulterior preluării, imobilul fiind dat în folosință C.F.R.

În baza autorizației nr. 171 aut./07.08.1950 emisă de Primăria Municipiului București, Departamentul C.F.R a fost autorizat să execute la imobilul din ..7, format dintr-un corp de clădire cu subsol, parter, 2 etaje, transformări și reparații radicale, conform planurilor aprobate.

În temeiul H.C.M nr. 8/1960, imobilul situat în București, ..7 a trecut în administrarea Sfatului Popular al Raionului Lenin.

În perioada 1996-1998 au fost înstrăinate către foștii chiriași unități locative din imobilul situat în București, ..7 (fostă ..7), sector 5.

Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/30.09.1996, Primăria Municipiului București prin mandatar S.C Controceni S.A a înstrăinat pârâtului P. D. și soției acestuia, P. E. (în prezent decedată) apartamentul nr.3, etaj 1 din imobilul susmenționat, în suprafață utilă de 83,92 mp, împreună cu o cotă indiviză de 14,55% din părțile de folosință comună și 26,20 mp teren situat sub construcție.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/18.12.1996, Primăria Municipiului București prin mandatar S.C Controceni S.A a înstrăinat soților M. I. și M. G. apartamentul nr.5, parter din imobil, în suprafață utilă de 53,41 mp împreună cu o cotă indiviză de 9,26 % din părțile de folosință comună și 18,99 mp teren situat sub construcție.

Conform certificatului de legatar nr. 18/29.01.1998 emis de BNP M. V., de pe urma defunctei M. G., decedată la data de 02.08.1997 a rămas ca moștenitoare pârâta L. P., în calitate de legatar, acesteia revenindu-i întreaga masa succesorală, din care a făcut parte și cota de ½ din . București, .. 7, parter, sector 5.

Conform certificatului de legatar nr.19/07.02.2002 emis de BNP M. G. O. și A. A. Jean, de pe urma defunctului M. I., decedat la data de 25.01.2002 a rămas ca moștenitoare pârâta L. P., în calitate de legatar, acesteia revenindu-i întreaga masa succesorală, în care a intrat și cota de ½ din . București, ..7, parter, sector 5.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/18.12.1996, Primăria Municipiului București - Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar a înstrăinat numitei C. R. A. apartamentul nr.2, parter din imobil, în suprafață utilă de 94,01 mp, împreună cu o cotă indiviză de 16,30 % din părțile de folosință comună și 29,35 mp teren situat sub construcție.

Prin sentința civilă nr.3954/20.05.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București s-a dispus adjudecarea definitivă în favoarea creditorului U. C. a imobilului situat în București, . nr.7, sector 5, aparținând debitoarei C. R..

În baza contractului de vânzare-cumpărare nr._/14.04.1997, Primăria Municipiului București prin mandatar S.C Cotroceni S.A a înstrăinat pârâtei U. M. apartamentul nr.5, etaj 1 din imobil, în suprafață utilă de 63,15 mp, împreună cu o cotă indiviză de 10,95 % din părțile de folosință comună; terenul situat sub construcție, în suprafață de 19,71 mp a fost atribuit în folosință cumpărătorului, conform art.33 din H.G nr.20/1996.

În baza contractului de vânzare-cumpărare nr._/15.04.1997, Primăria Municipiului București prin mandatar S.C Cotroceni S.A a înstrăinat numitului Ț. I. apartamentul de la demisolul imobilului, în suprafață utilă de 72,70 mp, împreună cu o cotă indiviză de 12,60 % din părțile de folosință comună; terenul situat sub construcție, în suprafață de 24,03 mp a fost atribuit în folosință cumpărătorului, conform art.33 din H.G nr.20/1996.

Conform certificatului de moștenitor testamentar nr. 7/22.01.2004 emis de BNP V. M., de pe urma defunctului Ț. I., decedat la data de 15.01.2004 a rămas ca moștenitor pârâtul C. R. V., în calitate de legatar cu titlu particular, acesta dobândind dreptul de proprietate asupra apartamentului de la demisolul imobilului situat în ..7, sector 5, în suprafață utilă de 72,70 mp, împreună cu o cotă indiviză de 12,60 % din părțile de folosință comună și teren de 24,03 mp în folosință.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/19.07.1997, Primăria Municipiului București prin mandatar S.C Cotroceni S.A a înstrăinat pârâtului M. D. un apartament la etajul 2 al imobilului, în suprafață utilă de 75,42 mp, împreună cu o cotă indiviză de 9,86 % din părțile de folosință comună; terenul situat sub construcție, în suprafață de 75,42 mp a fost atribuit în folosință cumpărătorului, conform art.33 din H.G nr.20/1996.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/03.06.1998, Primăria Municipiului București prin mandatar S.C Cotroceni S.A a înstrăinat pârâților C. V. și C. F. ., în suprafață utilă de 77,03 mp, împreună cu o cotă indiviză de 13,36 % din părțile de folosință comună; terenul situat sub construcție, în suprafață de 24,06 mp a fost atribuit în folosință cumpărătorilor, conform art.33 din H.G nr.20/1996.

Imobilul care face obiectul cererii se numără, conform art. 2 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate de stat abuziv în perioada 1945-1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii (speciale) nr. 10/2001.

Referitor la argumentul pârâților privind lipsa identității între imobilul revendicat de reclamant și cel care s-a aflat în proprietatea acestuia, tribunalul a apreciat că nu poate fi primit.

Tribunalul a reținut că, prin raportul de expertiză în construcții, astfel cum a fost completat întocmit de expertul C. T. I. a fost identificat imobilul situat în București, ..7, sector 5 și s-a stabilit că acesta este format din teren în suprafață de 485,48 mp, din care 280,42 mp teren liber și construcție cu o suprafață construită la sol de 180,06 mp și o suprafață desfășurată de 765 mp, compus din 2 corpuri monobloc, cu regim de înălțime demisol, parter, două etaje și pod.

S-a menționat de expert că, prin compararea planurilor pe nivelurile subsol, parter, etaj I și etaj II din anul 1951 și prezent rezultă următoarele: se păstrează configurația pereților ce fac parte din structura de rezistență, pentru toate nivelurile; există diferențe minore, doar în ceea ce privește compartimentările, prin poziționarea unor ziduri de compartimentare, suplimentarea sau eliminarea acestora. Conform tabelului recapitulativ dintr-un document datat 1951, suprafața utilă totală a clădirii era de 652,28 mp, iar suprafața construită desfășurată la data de 1997 este de 765 mp, ceea ce arată că și din punctul de vedere al suprafețelor, cele două construcții sunt asemănătoare. Diferența majoră și explicită dintre clădirea, așa cum exista ea la data naționalizării, adică clădirea aparținând reclamantului și clădirea din momentul expertizei, adică clădirea revendicată, constă în faptul că edificiul aparținând reclamantului era “la roșu”, adică neterminată, în construcție, nefuncțională, fiind formată doar dintr-un corp de clădire, iar clădirea revendicată este o construcție de locuințe, compusă din 2 corpuri de clădire alipite, având 7 apartamente, finisată, renovată la interior în majoritatea apartamentelor, cu îmbunătățiri, funcțională.

Expertul a precizat că la data naționalizării, construcția, ce reprezenta corpul din față al imobilului de astăzi se afla în stadiul de “construcție la roșu”, având executate, cel mai probabil: fundația casei, hidroizolația fundației sub cota zero a casei, porțiunile din canalizări și din țevile de alimentare cu apă potabilă care sunt sub casă și la care s-ar ajunge extrem de greu după finalizarea fundației, structura de rezistență și zidăria exterioară, scara interioară din beton armat, zidăria interioară din cărămidă, structura din lemn a acoperișului, acoperișul astereala din lemn cu învelitoare din tablă.

În etape diferite, după data naționalizării au fost executate toate celelalte lucrări de construcții și instalații până la stadiul actual de clădire funcțională: finisaje (tâmplărie exterioară și interioară, parchet, gresie, faianță, obiecte sanitare, glafuri interioare și exterioare etc), șape, tencuieli interioare și exterioare, toate instalațiile, pereți despărțitori sau măști de instalații realizate din material ușoare, hidroizolația balcoanelor și a teraselor, plecarea scării interioare sau realizarea unei scări din lemn sau metal, executarea canalelor de alimentare cu apă și canalizare, împrejmuire și drumurile de acces.

Tribunalul a constatat că există identitate între imobilul care a aparținut reclamantului și cel revendicat în cauză, fiind vorba de aceeași locație, același amplasament, așa cum a concluzionat expertul desemnat în cauză. Concluziile raportului de expertiză se coroborează, sub acest aspect, cu relațiile privind situația juridică a imobilului în litigiu comunicate de S.C Cotroceni S.A, potrivit cărora imobilul din ..7 a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, de la Velntin R. (în anexa la acest decret, imobilul figurând cu adresa poștală ..7). De altfel, împrejurarea că . a purtat, anterior, denumirea de . și din informațiile postate pe site-ul Primăriei Municipiului București (www.pmb.ro) la rubrica dedicată dosarelor constituite în baza Legii nr.10/2001.

Faptul că, ulterior naționalizării imobilului clădire, aflat la acea data în stadiul “la roșu”, statul prin instituțiile sale a efectuat lucrări de extindere, compartimentare, amenajare, reparații nu este de natură să ducă la concluzia că imobilul existent în prezent este unul nou și diferit ( cu atât mai mult cu cât expertul desemnat în cauză a arătat că la data preluării de către stat a imobilului, lucrările erau realizate în proporție de peste 50%). Lucrările executate la clădire au fost încorporate în imobil, fiind dobândite de proprietarul terenului, în temeiul accesiunii imobiliare artificiale, în conformitate cu dispozițiile art.492-494 cod civil (reclamantul păstrând calitatea de proprietar al terenului, câtă vreme preluarea s-a făcut în mod abuziv, astfel cum s-a reținut anterior), revenindu-i, eventual, obligația de dezdăunare.

În ceea ce privește terenul revendicat, tribunalul a constatat că există identitate între acesta și cel care a aparținut reclamantului, diferența de suprafață (485,48 mp conform cadastrului, față de 446,5 mp din actele de proprietate) fiind datorată, cel mai probabil, unor erori de măsurătoare sau sistematizării zonei, astfel cum a arătat expertul.

Cu ocazia comparării titlurilor de proprietate ale părților, tribunalul a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, având în vedere situația particulară a imobilului litigios, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Chiar dacă reclamantul nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr.10/2001, solicitând ca analiza acțiunii în revendicare să aibă la bază criteriile presupuse de dreptul comun, tribunalul a apreciat că nu pot fi ignorate efectele legii speciale ce reglementează modalitatea concretă de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Acțiunea în revendicare promovată după . Legii nr.10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr.10/2001, ca lege specială, derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamantă de a opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului „specialia generalibus derogant” și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Din dispozițiile art.18 lit. (c) coroborate cu cele ale art.45 din Legea nr.10/2001 rezultă că reclamantul putea beneficia de restituirea în natură a imobilului doar în ipoteza în care ar fi solicitat instanței, în termen de un an de la . legii, constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților, iar în urma admiterii unei astfel de acțiuni, imobilul ar fi reintrat în patrimoniul statului.

Problema raportului dintre Legea nr.10/2001, ca lege specială și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr.30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr.33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Secțiile Unite, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanță, conform art.330⁷ alin.4 C.pr.civ. Prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au statuat următoarele: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr.10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.

Din această decizie în interesul legii rezultă că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”.Cu toate acestea, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Făcând aplicarea principiilor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, se impune realizarea unei analize comparative a drepturilor înfățișate de părți prin raportare la dispozițiile CEDO și la măsura în care aceste drepturi pot reprezenta un bun în sensul Convenției.

Pârâții beneficiază de „bunuri actuale” în sensul Convenției, având în vedere că nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995 (cauza R. contra României).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art.1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situația în prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamantul V. R..

În motivarea apelului se arată că hotărârea conține considerente contradictorii, deoarece deși s-a respins excepția de inadmisibilitate a promovării acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, totuși soluția pronunțată pe fond reprezintă un refuz de analiză a cererii dedusă judecății, de comparare efectivă a titlurilor de proprietate, aspect care i-a restricționat accesul la un proces echitabil efectiv.

În cel de-al doilea motiv de apel se critică aspecte de nelegalitate și netemeinicie.

Apelantul reclamant precizează că instanța trebuia să dea prevalență titlului reclamantului, care este mai bine caracterizat, conform dispozițiilor art. 480 Cod civil, care nu pot fi înlăturate.

Se mai arată că prin Decizia nr. 33/2008 s-a dispus că acțiunea în revendicare este admisibilă și că soluția de acordare a preferabilității titlului fostului proprietar era singura echitabilă, de vreme ce foștilor chiriași, cumpărători de bună credință în contractele de vânzare cumpărare întemeiate pe Legea nr. 112/1995, li se recunoaște dreptul de a obține de la Ministerul Finanțelor Publice despăgubiri în lei, la nivelul valorii de piață a bunului, în timp ce vechilor proprietari li se recunosc prin Legea nr. 165/2013 doar drepturi iluzorii.

Se menționează că instanța de fond nu a cercetat și nu a dat valență numeroaselor demersuri întreprinse de către recurentul reclamant pentru recuperarea proprietății de care a fost deposedat.

Intimații-pârați au formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului, ca nefondat, menționând că reclamantul nu deține un bun actual, pentru că nu are o hotărâre definitivă și irevocabilă anterioară revendicării, prin care să i se recunoască anterior calitatea de proprietar și să se dispună restituirea bunului, iar pe de altă parte, titlurile părților nu au fost anulate.

Analizând apelul declarat, Curtea de Apel constată că acesta este nefondat pentru considerentele care vor urma:

Acțiunea în revendicarea unui bun preluat de stat în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989 are un regim juridic parțial derogatoriu față de cea clasică. În mod corect, instanța de fond comparând titlurile părților a ținut seama și de dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care susține că exigențele art. 1 din Protocolul nr. I și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate. Aceste aspecte sunt reținute și în condițiile în care reclamanta și-a întemeiat în drept cererea pe dispozițiile art. 480 Cod civil, instanța trebuind să țină cont de ansamblul normelor legale aplicabile situației de fapt în litigiu.

Legiuitorul român a stabilit să fie restituite în natură imobilele preluate de către Statul comunist în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 doar în anumite condiții,

Potrivit art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998 sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință.

Prin derogare însă de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Semnificația art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 este aceea de consolidare a titlului cumpărătorului de bună credință, care devine preferabil față de cel al proprietarului inițial, chiar dacă provine de la statul neproprietar. O altă interpretare a textului de lege, în sensul că el nu influențează în nici un fel acțiunea în revendicare l-ar goli de conținut, având în vedere că în toate cazurile titlurile reclamanților ar fi preferabile, față de cele ale pârâților cumpărători, dacă nu s-ar ține seama de buna credință a acestora și de valabilitatea titlului lor.

Această interpretare este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a arătat, de exemplu în Cauza R. contra României că, pentru atenuarea vechilor atingeri să nu se creeze noi greutăți, iar persoanele care au dobândit cu bună credință să nu suporte greutatea responsabilității statului care, în trecut, a confiscat aceste bunuri.

Este adevărat că aceeași Curte a stabilit că, sistemul de despăgubiri prin intermediul Fondul Proprietatea nu funcționează încă eficient, însă, instanța de la Strasbourg nu a afirmat că acest neajuns ar trebui îndreptat prin lipsirea de bun a cumpărătorilor de bună credință și al căror titlu nu a fost desființat.

În litigiul de față, intimații pârâți au cumpărat imobilul de la stat, în baza unei legi în vigoare la acea dată, iar nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu a fost stabilită în justiție, termenul prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 fiind depășit la acest moment.

În Hotărârea pronunțată în Cauza R. contra României, Curtea Europeană a recunoscut că, în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul Convenției și nu poate fi deposedat de bunul său.

Pârâții nu pot fi făcuți răspunzători pentru faptul că Statul a preluat imobilul în timpul regimului politic anterior, și că li s-a vândut conform prevederilor legale în vigoare la data încheierii actului de vânzare-cumpărare.

Conform dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că persoana îndreptățită beneficiază doar de măsuri reparatorii în echivalent, în ipoteza în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, situație care se regăsește în litigiul de față.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 7, art. 18 lit. c, art. 20, art. 45 și art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, reiese concluzia imposibilității restituirii în natură a imobilului în litigiu.

Dispozițiile art. 1 din Protocolul I adițional la C.E.D.O stabilesc faptul că orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale și că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. S-a mai stabilit că aceste dispoziții nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor.

Noțiunea de bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. I poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială, inclusiv un drept de creanță, în baza căruia, o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate. Art. 1 din Protocolul nr. I nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția, (Cauza Janter împotriva Slovaciei) însă, în schimb, în ipoteza în care un stat contractant după ratificarea Convenției adoptă o legislație care prevede restituirea bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul I în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de despăgubire (Cauza Kopecky împotriva Slovaciei).

Conform jurisprudenței C.E.D.O, în domeniul imobilelor preluate de stat în perioada 1945-1989, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia, calitatea de proprietar și s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

Valabilitatea titlului intimaților-pârâți a fost consolidată prin neatacarea acestuia în instanță în termenul special de prescripție, prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel încât aceștia se pot prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, titlul pârâților având astfel valabilitatea consolidată.

În ipoteza admiterii acțiunii în revendicare s-ar aduce atingere principiului securității și stabilității raporturilor juridice în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare al pârâților nu a fost desființat, fiindu-i deci recunoscută implicit valabilitatea.

În Hotărârea pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în paragrafele 140-145 că, existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres, restituirea bunului.

Instanța europeană a mai arătat că de la . Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001, și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. În consecință, Curtea a apreciat că, transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul I la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizării căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speța respectivă, Curtea a observat că nici o instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă, a arătat Curtea, că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

Se impune așadar menținerea soluției de respingere a cererii de revendicare, dar și adoptarea aceleiași soluții în privința intimaților - pârâți, soluție bazată pe siguranța raporturilor juridice, pe existența în patrimoniul apelanților - pârâți a unui bun actual, pentru a nu crea noi greutăți prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecințe ireparabile, ținând cont totodată de dispozițiile Legii nr. 10/2001 care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, motiv pentru care apreciază că este nefondat motivul de apel vizând cererea de revendicare.

Soluția de respingere a cererii de revendicare răspunde exigențelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului dată în interpretarea garanțiilor oferite de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât nu există în patrimoniul apelantei - reclamante un drept de proprietate cât privește imobilul litigios, în contextul în care legiuitorul recunoaște, sub condiția întrunirii cerințelor Legii nr. 10/2001, doar un drept la măsuri reparatorii prin echivalent în ipoteza ieșirii bunului din patrimoniul statului prin înstrăinarea acestuia în condițiile Legii nr. 112/1995. Or, valorificarea unui astfel de drept la măsuri reparatorii prin echivalent, recunoscut și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. A. și alții împotriva României (par. 145), excluzând chiar prin denumire restituirea în natură a bunului, nu se face în contradictoriu cu proprietarul actual al bunului prin acțiunea în revendicare, ci prin valorificarea instrumentelor procedurale puse la dispoziție de legiuitor în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 247/2005.

În concluzie, Curtea constată astfel legalitatea deciziei pronunțată de către tribunal și faptul că toate considerentele expuse de către instanța de fond arată că tribunalul nu a restricționat accesul recurentului la un proces echitabil efectiv, așa cum susține acesta, cât timp, acțiunea a fost considerată admisibilă, însă, urmare a comparării titlurilor părților, raportat la dispozițiile legale menționate și la practica C.E.D.O s-a considerat că titlul pârâților este preferabil.

Astfel fiind, Curtea de Apel a respins apelul ca nefondat conform art. 296 Cod procedură civilă și potrivit art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă Curtea l-a obligat pe apelant la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3150 lei către toți intimații pârâți conform chitanțelor doveditoare aflate la filele 29-30 din dosarul Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant V. R., cu domiciliul ales la SCA P., R. și Asociații în București, ., ., împotriva sentinței civile nr.1142/10.10.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. F., C. R. V., C. V., L. P., M. D., P. D., U. M. și U. C., cu domiciliul ales la Av. E. D., din București, .. 39, ., ., sector 1.

Obligă apelantul la plata sumei de 3150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către toți intimații-pârâți.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 21.01.2016.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

G. S. A. C. B.

GREFIER

D. M.

Red. GS

Tehnored. GC 11 ex

17.02.2016

Jud. fond C. S.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 35/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Anulare act. Decizia nr. 147/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 35/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 147/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI