Legea 10/2001. Decizia nr. 35/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 35/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-01-2016 în dosarul nr. 35/2016
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.35 A
Ședința publică de la 25.01.2016
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – G. S.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelului formulat de apelantul reclamant V. E. A., împotriva sentinței civile nr. 993 din 15.09.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Cauza are ca obiect – acțiune civilă întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 11.01.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 18.01.2015 și apoi la 25.01.2016, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.993/15.09.2014 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispoz.art.33 și 35 din Legea nr.165/2013 și s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul V. E. A. în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primarul General și Primăria Municipiului București.
În considerentele acestei sentințe s-a reținut că prin încheierea din data din 14.04.2014, Tribunalul a admis excepția prematurității cu privire la primele două capete ale cererii de chemare în judecată, instanța fiind învestită în prezent numai cu soluționarea capătului de cerere privind acordarea daunelor materiale pentru refuzul nejustificat de soluționare a notificării nr.6953/18.12.2001, determinate prin aplicarea dobânzilor legale la valoarea imobilului astfel cum a fost stabilită prin expertiză extrajudiciară realizată de expertul B. M. în dosarul nr._/3/2008 pentru perioada de la 01.03.2002 și până la soluționarea notificării.
În ceea ce privește excepția prematurității cererii de chemare în judecată, prin încheierea de la 14.04.2014 s-a reținut că sunt incidente în cauză dispoz.art.34 alin.1 din Legea nr.165/2013, conform cărora dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a legii, respectiv 17.05.2013, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni.
S-a reținut că acțiunea a fost formulată după data intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, iar aspectele de constituționalitate ale art.4 și art.33, 34 din acest act normativ au fost cenzurate de Curtea Constituțională prin decizia pronunțată la data de 27.02.2014, care a constatat neconstituționalitatea acestor dispoziții doar în măsura în care se aplică și cererilor de chemare în judecată înregistrate pe rolul instanțelor anterior intrării în vigoare a legii.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor materiale, Tribunalul a arătat prin considerentele sentinței susmenționate că nu se justifică aplicarea dispozițiilor art.26 alin.3, temeiul de drept invocat de către reclamant, întrucât calea procedurală și temeiul de drept alese nu sunt apte să conducă la repararea pretinsului prejudiciu material, pe care de altfel, reclamantul nici nu îl explicitează în fapt.
S-a mai arătat că și în situația în care s-ar califica juridic cererea prin raportare la un alt temei de drept, ca de exemplu răspunderea civilă delictuală, acesta nu este întemeiat. Chiar dacă fapta ilicită există, prin faptul nesoluționării în termen și nici într-o durată rezonabilă a notificării, nu se poate decela un prejudiciu. Astfel, reclamantul nu a putut obține nicio hotărâre care să legitimeze calitatea sa de persoană îndreptățită, pe de o parte, iar pe de altă parte, presupusul prejudiciu este necuantificabil la acest moment, în lipsa unei soluții certe cu privire la dreptul său subiectiv.
Prin urmare, a concluzionat Tribunalul că nici prin prisma unor temeiuri juridice extinse, precum cel amintit anterior, reclamantul nu justifică solicitarea de acordare a despăgubirilor materiale pentru prejudiciul suferit prin nesoluționarea notificării.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul V. E. A., arătând că în mod greșit s-a reținut că nu a obținut nicio hotărâre care să legitimeze calitatea de persoană îndreptățită.
Se arată că la dosarul cauzei au fost depuse hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul civil nr._/3/2008, respectiv sentința civilă nr.2321/19.12.2012 a tribunalului București, decizia civilă nr.177/21.05.2013 a Curții de Apel București și decizia civilă nr.5785/12.12.2013 a Î.C.C.J. Aceste hotărâri au fost pronunțate într-o acțiune în revendicare de drept comun exercitată de apelant în contra terților dobânditori, în baza Legii nr.112/1995 și a pârâtului M. București prin Primarul General.
Prin aceste hotărâri, instanțele judecătorești au considerat că apelantul nu mai poate obține restituirea în natură a imobilului revendicat, întrucât actul terților dobânditori nu a fost desființat și că are deschisă calea procedurilor Legii nr.10/2001, care îi conferă dreptul la despăgubiri corespunzătoare valorii bunului revendicat.
În condițiile în care, calea pe care apelantul trebuia să o urmeze, potrivit hotărârilor pronunțate în dosarul nr._/3/2008 (ulterior nr._ ) era acela al procedurilor Legii nr.10/2001, atunci prevederile acestei legi, explicate chiar și prin prisma unor decizii pronunțate în recurs în interesul legii (decizia nr.9/2006 a I.C.C.J.) sunt cele care puteau justifica acțiuni judiciare exercitate pentru repararea unui prejudiciu material sau/și moral cauzat de refuzul nejustificat de soluționare a notificării, pe care a formulat-o încă din anul 2001.
Potrivit art.3 pct.3 din Legea nr.165/2013, prevede cu claritate că persoana îndreptățită este persoana căreia i-a fost recunoscut dreptul la restituire în natură sau, după caz, la măsuri reparatorii, or apelantul are deja o decizie judecătorească irevocabilă (pronunțată într-o acțiune în revendicare de drept comun) în care se precizează foarte precis că legea specială îi conferă dreptul la despăgubiri corespunzătoare valorii imobilului revendicat (sentința civilă nr.2321/2012), ceea ce în mod evident echivalează deja cu o recunoaștere judiciară a calității apelantului de persoană îndreptățită în sensul legislației reparatorii.
A aprecia altfel, ar însemna să se nesocotească considerentul din parag.20 al deciziei nr.686/2014 a Curții Constituționale.
O altă critică are în vedere faptul că în mod greșit s-a considerat că nu s-a explicitat prejudiciul material pretins.
Astfel, intimații pârâți au refuzat să soluționeze notificarea până în prezent, respectiv 13 ani și 7 luni, creându-i un prejudiciu material nu numai prin lipsa măsurilor reparatorii la care este îndreptățit, ci și prin lipsa valorii pe care apelantul ar fi putut-o obține cu titlu de dobândă legală prin valorificarea economică a măsurilor reparatorii, în măsura în care acestea ar fi fost acordate în termenul legal stabilit de Legea nr.10/2001.
Se apreciază astfel că prejudiciul material pretins a fost indicat cu precizie prin cel de-al treilea capăt de cerere.
Valoarea la care s-au raportat dobânzile legale pretinse este valoarea stabilită prin expertiza judiciară din dosarul de revendicare nr._/3/2008, respectiv la valoarea de 108.700 euro, iar dobânzile au fost calculate de la data de 01.03.2002.
Temeiul juridic al capătului de cerere 3 al acțiunii este precizat în decizia RIL nr.9/2006 și aceasta justifică pretenția apelantului de a i se repara prejudiciul material, cu atât mai mult cu cât Tribunalul însuși a constatat existența unei fapte ilicite rezultată din faptul că nu a primit nici un răspuns din partea comisiei de specialitate cu privire la notificarea formulată la 18.12.2001.
Prin urmare, această conduită este calificată prin susmenționata decizie RIL ca fiind un refuz al persoanei juridice notificate, astfel încât persoana îndreptățită nu poate fi împiedicată să își valorifice drepturile de „inconsecvența legislativă” și nici nu poate fi pusă într-o situație de inferioritate față de persoanele cărora li se transmite răspunsul în termenul prevăzut de lege.
Drepturile pe care le reclamă apelantul este dreptul la beneficiul material pe care l-ar fi putut obține dacă măsurile reparatorii la care este îndreptățit s-ar fi acordat în termenul prevăzut de lege.
Apreciază că prevederile art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, interpretate prin decizia RIL nr.9/2006, constituie prevederi interne cu conținut mai favorabil celor înscrise în jurisprudența C.E.D.O. și ele justifică dreptul său de a i se repara un prejudiciu material cauzat de refuzul de aplicare a Legii nr.10/2001.
Se mai arată că în mod eronat a apreciat tribunalul că presupusul prejudiciu este necuantificabil la acest moment, în lipsa unei soluții certe, cu privire la dreptul subiectiv al apelantului, în condițiile în care, în raport de motivarea sentinței nr.2321/19.12.2012, pronunțată de același tribunal în dosarul nr._/3/2008, s-a stabilit cu puterea lucrului judecat asupra dreptului la despăgubiri corespunzătoare valorii imobilului preluat abuziv.
Se susține în cadrul acestui motiv de apel faptul că are calitate de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii, iar aceste măsuri puteau și pot fi acordate numai în forma compensării cu alte bunuri și servicii echivalente sau în forma compensării prin puncte, aceasta din urmă raportându-se și ea la valoarea imobilului preluat abuziv, determinată conform grilei notarilor publici la data intrării în vigoare a Legii nr.165/2013.
Conform grilei notarilor publici, imobilul este evaluat la 75.170 euro.
De asemenea, apreciază că în mod greșit tribunalul a arătat că acțiunea poate fi reiterată după momentul la care procedura prevăzută de Legea nr.165/2013 se va finaliza, apreciind că această precizare a tribunalului este de natură a arăta cu claritate că pretenția sa este justificată.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va respinge apelul ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită în sensul Legii nr.10/2001, la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul preluat abuziv de la bunicul său, Ș. Friederich; să fie obligați pârâții să emită decizie/dispoziție prin care să propună măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv; să fie obligat pârâtul să plătească o despăgubire cu titlu de daune materiale pentru refuzul nejustificat de soluționare a notificării nr.6953/18.12.2001, peste 12 ani, având în vedere dobânda legală calculată asupra valorii imobilului determinată prin expertiza judiciară B. M. în dosarul nr._/3/2008, pentru perioada 01.03.2002 și până la soluționarea notificării.
De asemenea, s-a mai învederat nulitatea sentinței, pe motiv că excepția prematurității referitoare la primele capete de cerere a fost soluționată printr-o încheiere, iar soluția nu a mai fost trecută în dispozitivul deciziei.
În ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită, Curtea constată că prin sentința civilă nr.2321/19.12.2012 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, s-a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a P.M.B., referitor la primul capăt de cerere, și cea a lipsei de interes invocată de pârât; s-a admis în parte acțiunea reclamantului V. E. A. și s-a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în București, sector 3, .; respingându-se cererea de revendicare în contra pârâților V., ca neîntemeiată.
Această soluție a fost schimbată în parte prin decizia civilă nr.177/21.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, în sensul că s-a respins ca lipsit de interes și capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.
În considerentele celor două hotărâri judecătorești, având ca obiect o acțiune în revendicare de drept comun în contra chiriașului cumpărător al imobilului în litigiu, instanțele au reținut că reclamantul are calitate procesuală activă în formularea cererii în revendicare, întrucât este moștenitor al fostului proprietar al imobilului revendicat (calitate dovedită cu acte de proprietate și transmisiune succesorală necontestată).
De asemenea, s-a mai reținut prin aceleași considerente că reclamantul nu a dovedit existența în patrimoniul său a unui bun, în sensul Primului adițional la C.E.D.O. și că, pe de altă parte, prin reglementările sale, Legea nr.10/2001 permite acestuia obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent, dată fiind situația înstrăinării imobilului către pârâții persoane fizice în temeiul Legii nr.112/1995.
Aceste hotărâri judecătorești au fost pronunțate în temeiul dreptului comun al acțiunii în revendicare și nu au analizat calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în conformitate cu dispozițiile legii speciale – Legea nr.10/2001.
Recunoașterea calității de moștenitor al fostului proprietar al imobilului revendicat, sub aspectul actelor de proprietate și a transmisiunii succesorale necontestate, se bucură de putere de lucru judecat, beneficiind de efectul pozitiv al hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, însă calitatea de persoană îndreptățită în sensul legii speciale presupune o analiză și sub aspectul dispozițiilor art.2 și 3 lit.a din Legea nr.10/2001.
Întrucât cererea prin care s-a solicitat să se constate calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr.10/2001 la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent și cea prin care se solicita obligarea pârâților să emită dispoziția prin care să se propună măsuri reparatorii au fost respinse ca prematur formulate, instanța nu a cercetat calitatea de persoană îndreptățită în raport cu dispozițiile art.2 și art.3 lit.a din Legea nr.10/2001.
Față de această situație de fapt, hotărârile judecătorești pronunțate în acțiunea având ca obiect revendicare de drept comun constituie probe în dovedirea primului capăt de cerere, ușurând astfel sarcina probei, însă nu pot fi opuse cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, întrucât nu există tripla identitate, astfel cum prevăd dispoz.art.1201 C.civ.
În ceea ce privește susținerea potrivit căreia legea specială îi conferă dreptul la despăgubiri corespunzătoare valorii imobilului revendicat din sentința civilă nr.2321/2012, Curtea apreciază că aceasta a vizat doar chestiunea formală legată de formularea notificării în termenul defipt de lege, însă nu a antamat sub nicio formă fondul dreptului conferit de Legea nr.10/2001 și Legea nr.165/2013, întrucât acesta nu forma obiectul judecății.
Legea nr.10/2001 și Legea nr.165/2013 reprezintă legi speciale de reparație, care prevăd parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, atât în ceea ce privește termenele de soluționare prevăzute în art.33 și art.34 din Legea nr.165/2013 cu referire la art.4 din același act normativ și în raport de dispoz.art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001.
Din această perspectivă, dispozițiile din considerentele deciziei RIL nr.9/2006 nu sunt incidente în cauză, fiind anterioare Legii nr.165/2013 și deciziilor ulterioare ale Curții Constituționale ce au analizat constituționalitatea dispoz.art.4, art.33 și art.34 din Legea nr.165/2013, respectiv decizia nr.88/2014 și decizia nr.269/2014.
De altfel, prin aceste dezlegări ulterioare deciziei RIL nr.9/2006, nu se neagă dreptul persoanelor interesate de a se adresa instanțelor în cazul unui refuz nejustificat de soluționare a notificărilor, ci s-a apreciat că, față de noile dispoziții ale Legii nr.165/2013, termenul de soluționare s-a prelungit cu o perioadă de 60 de luni, respectiv 36 de luni, astfel încât cererile întemeiate pe un refuz nejustificat de soluționare introduse după data intrării în vigoare a legii, respectiv 17.05.2013, sunt premature.
În ceea ce privește criticile vizând nedovedirea prejudiciul material pretins, subsumate punctelor 2, 3 și 4 din motivele de recurs, sunt nefondate.
Raportul de expertiză efectuat de expertul B. M., în dosarul având ca obiect revendicarea, din care rezultă că imobilul are o valoare de 108.700 euro, nu poate fi avut în vedere ca prejudiciu material efectiv, deoarece astfel cum rezultă din dispozițiile Legii nr.165/2013, este necesar parcurgerea etapei administrative, conform art.21, atât în ceea ce privește modalitatea efectivă de acordare a măsurilor compensatorii, cât și în ceea ce privește evaluarea imobilului.
Această chestiune a fost, de altfel, tranșată prin deciziile Curții Constituționale nr.686/2014 și nr.269/2014, arătându-se că stabilirea măsurilor reparatorii cuvenite și evaluarea imobilului se fac de către Comisia Națională de Compensare a Imobilelor, în condițiile art.16 și 21 din Legea nr.165/2013.
Față de aceste statuări obligatorii, nu se poate aplica direct în prezenta cauză dispozițiile art.21 alin.6 din Legea nr.165/2013, câtă vreme nu s-a stabilit printr-o dispoziție a organelor competente valoarea imobilului.
Prin urmare, prin raportare la dispozițiile art.998-999 C.civ., prejudiciul material solicitat de către apelantul reclamant nu are un caracter cert, astfel încât nu se poate antrena răspunderea civilă delictuală la acest moment.
Nici critica referitoare la nulitatea hotărârii judecătorești nu este fondată, având în vedere dispoz.art.444-445 C.proc.civ., care prevăd că dacă prin hotărârea dată, instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii.
Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului ci numai în condițiile prevăzute la art.442-444 C.proc.civ.
Astfel fiind, în temeiul art.480 C.proc.civ., Cutea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant V. E. A., CNP_, domiciliat în București, calea D. nr.20-28, ., ., sector 1, împotriva sentinței civile nr.993 din 15.09.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 25.01.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
G. S. D. A. B.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.D.A.B.
Tehnored.B.I
5 ex/24.02.2016
-------------------------------------
T.B-Secția a IV-a – R.S.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 27/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 20/2016. Curtea de Apel... → |
|---|
