ICCJ. Decizia nr. 1368/2004. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1368
Dosar nr. 3177/2/2004
Şedinţa publică din 14 februarie 2007
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
La data de 25 mai 1999 reclamanta M.R.E.M. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti, SC R.V. SA Bucureşti, R.A., S.M., P.I., P.S., V.V., T.C.M., C.F., C.E. şi I.I., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
- să se constate că reclamanta, în calitate de unică moştenitoare, a mamei sale E.F. este proprietara imobilului din Bucureşti, format din corpurile de clădire A şi B subsol, parter şi trei etaje şi din terenul în suprafaţă de 198 mp;
- să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC R.V. SA Bucureşti, în calitate de vânzătoare şi pârâţii persoane fizice R.A., S.M., P.I., P.S., V.V., T.C.M., C.F., C.E. şi I.I., în calitate de cumpărători;
- să fie obligaţi pârâţii să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 41131 din 22 noiembrie 1939 autoarea sa E.F. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, astfel cum este descris în procesul-verbal nr. 5237 din 20 iunie 1940 întocmit de Comisia pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti. Potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. 53 din 17 iunie 1996 eliberat de B.N.P. V.D. Bucureşti, reclamanta este unica succesoare a defunctei sale mame E.F., care a dobândit imobilul revendicat anterior intrării în căsătorie cu I.T.M.
Nemişcătorul a fost nelegal naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 (poziţia 2780 din lista anexă) deoarece proprietara imobilului făcea parte dintr-o categorie socială care nu intra sub incidenţa actului normativ, la data naţionalizării proprietara era în vârstă de 50 ani, era casnică şi, pe cale de consecinţă, nu se încadra în nici una din situaţiile prevăzute de art. I, pct. 1-5 din Decretul nr. 92/1950.
Prin declaraţia autentificată sub nr. 2454 din 22 noiembrie 1999 de Consulatul General al României din Montreal (Quebec), Canada (fila 69 dosar de fond) reclamanta M.R.M.E. a arătat că înţelege să-şi restrângă acţiunea, astfel: 1. Revendică numai corpul A (şi nu corpul B) de clădire din Bucureşti, sectorul 1; 2, renunţă la acţiune împotriva pârâţilor V.V., C.F. şi C.E., întrucât toţi aceştia ocupă apartamente în corpul B. Motivarea acestei renunţări, a declarat reclamanta, constă în aceea că autoarea ei a fost proprietară numai asupra corpului A de clădire din imobil.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 400 din 7 aprilie 2000, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a constatat că aceasta este proprietara imobilului situat în Bucureşti, sectorul 1, format din corpul de clădire A, compus din subsol, parter, etajele nr. I şi II, şi teren în suprafaţă de 198 mp.
S-a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare. Au fost obligaţi pârâţii să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie următoarele: pârâta S.M. – apartamentul nr. 2; pârâta T.C.M. – apartamentul nr. 3; pârâta R.A. – apartamentul nr. 4, toate unităţile locative făcând parte din corpul A al imobilului.
S-a luat act de renunţarea la judecată faţă de pârâţii V.V., C.F. şi C.E.
Apelurile declarate de reclamantă şi de pârâţii persoane fizice împotriva acestei sentinţe au fost admise de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 755/A din 4 decembrie 2000, a desfiinţat hotărârea primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal, cu motivarea că soluţionarea cauzei a avut loc cu neobservarea dispoziţiilor legale referitoare la citarea părţilor.
Prin aceeaşi decizie a fost respins apelul declarat de Primăria municipiului Bucureşti ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.
Recursul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 1845 din 14 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
În fond, după desfiinţarea primei sentinţe, la datele de 9 decembrie 2002 şi 27 ianuarie 2003, pârâţii I.I., I.V., P.S., B.(fostă P.) S.I., V.E.P., D.A., A.D. şi D.S. au formulat cereri reconvenţionale prin care au solicitat să se constate valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de ei, cu bună-credinţă, în baza Legii nr. 112/1995 şi că titlurile pârâţilor sunt preferabile, fiind ocrotite de o lege specială.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 589 din 23 iunie 2003, rectificată prin încheierea din 23 octombrie 2003, a respins atât acţiunea principală, cât şi cererile reconvenţionale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a motivat că reclamanta nu a făcut dovada identităţii între imobilul ce a fost deţinut în proprietate de autoarea sa şi cel revendicat şi, totodată, nu s-a probat că fosta proprietară, care exploata imobilul, prin perceperea de chirii, făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare. Cu referire la cererile reconvenţionale s-a reţinut că vânzarea apartamentelor către foştii chiriaşi s-a efectuat cu respectarea art. 9 din Legea nr. 112/1995, motiv pentru care nu s-a constatat nici un motiv de nulitate a acestor contracte.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 25 din 31 ianuarie 2006, rectificată prin încheierea din 14 martie 2006, a admis apelul declarat de reclamanta M.M.R.E. şi cererile de aderare la apelul reclamantei formulate de pârâţii I.I., I.V., V.E.P., P.S., B.I.S., A.D., D.A. şi D.S. şi a schimbat în parte sentinţa tribunalului. A fost admisă în parte acţiunea principală, precizată, şi s-a constatat că reclamanta este proprietara imobilului situat în Bucureşti, sectorul 1, compus din corpul A de construcţie şi teren în suprafaţă de 198 mp.
Prin aceeaşi decizie s-a constatat valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare atacate, respectiv contractele nr. 754 din 25 ianuarie 1997, nr. 429/112/1996, nr. 539/112/1996, nr. 592/112/1996 şi nr. 629/1997, chiriaşii-cumpărători fiind de bună-credinţă la încheierea lor şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei referitoare la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare şi la revendicare.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a motivat următoarele: în speţă devin incidente dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării; art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată exceptează de la sancţiunea nulităţii absolute actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, care au fost încheiate cu bună credinţă; pârâţii, chiriaşi-cumpărători, care au contractat în anii 1996-1997 „încrezându-se în mod întemeiat pe aparenţa de proprietar a statului înstrăinător" au fost consideraţi de bună-credinţă, în condiţiile în care la momentul contractării, titlul statului nu era contestat în nici o modalitate de către persoanele îndreptăţite, respectiv de reclamantă, moştenitoarea defunctei proprietare F.E.; cunoaşterea de către chiriaşi a faptului că imobilul pe care urmau să-l cumpere a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, nu era suficientă pentru calificarea lor drept cumpărători de rea-credinţă, cum greşit a pretins reclamanta; cum în speţă, titlurile opuse de pârâţi vizează un imobil preluat fără titlu de stat, regula generală a comparării titlurilor se întregeşte cu principiile ce decurg din legea specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001, aplicabilă „conform art. 47, şi acţiunilor în curs de judecată la data intrării ei în vigoare"; reclamanta, ca proprietară deposedată abuziv de stat şi care nu îşi poate redobândi în natură proprietatea imobiliară pentru considerentele expuse, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, având dreptul la măsuri reparatorii în echivalent prevăzute de această lege.
Împotriva deciziei dată în apel, în termen legal, a declarat recurs reclamanta M.M.R.E. care a invocat următoarele critici: imobilul a fost naţionalizat cu aplicarea greşită a Decretului nr. 92/1950 întrucât autoarea reclamantei era exceptată de la aplicarea acestuia: pârâţii nu pot fi consideraţi cumpărători de bună-credinţă, întrucât cunoşteau că imobilul a fost preluat cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950; greşit s-a apreciat că actele juridice de înstrăinare nu sunt lovite de nulitate absolută, deoarece au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 112/1995; instanţa de apel nu a procedat la o comparare a titlurilor aflate în conflict, încălcând prevederile art. 480 C. civ., trebuind să considere ca preferabil titlul reclamantei, fiind primul act transcris şi care provine de la adevăratul proprietar.
Recursul este fondat, în temeiul unui motiv de ordine publică, ce a fost invocat şi urmează a fi rezolvat conform art. 306 C. proc. civ.
Reclamanta M.M.R.E. a învestit în cauză instanţele judecătoreşti, la data de 25 mai 1999, cu o acţiune fondată în drept pe prevederile art. 480 C. civ., prin care a revendicat imobilul în litigiu, solicitând, totodată, a se cerceta şi hotărî că titlul în baza căruia autoarea sa a dobândit nemişcătorul este preferabil titlului statului, precum şi contractelor de vânzare-cumpărare exhibate de pârâţii persoane fizice. Totodată, reclamanta a cerut să se constate şi nulitatea acestor acte juridice deoarece au fost încheiate cu nerespectarea Legii nr. 112/1995.
Legea nr. 10/2001, pe dispoziţiile căreia instanţa de apel motivează soluţionarea litigiului, a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 16 ianuarie 2001 şi a fost publicată în M. Of. nr. 75 din 14 februarie 2001.
Unul din principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp este cel al neretroactivităţii legii civile noi, potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc ori se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute. Într-o altă formulare, potrivit acestui principiu, trecutul scapă legii civile noi. Acest principiu este unul constituţional şi de drept civil, în acelaşi timp, fiind consacrat expres prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 C. civ.
Nici prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu s-a abătut de la acest principiu, mai mult, l-a recunoscut şi l-a consacrat în mod expres. Astfel, potrivit art. 47 alin. (1) din legea citată [devenit art. 46 alin. (1) după modificarea operată prin Legea nr. 247/2005], prevederile acesteia sunt aplicabile şi acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei.
Este evident, în speţă, că instanţa de apel a interpretat greşit această prevedere, deoarece, aplicarea legii civile noi (Legea nr. 10/2001) era posibilă numai dacă persoana îndreptăţită declanşa şi urma procedura administrativă prealabilă, obligatoriu instituită de noua lege, precum şi dacă reclamanta îşi exprima neechivoc voinţa, fie în sensul renunţării la prezenta judecată, începută la data de 25 mai 1999 potrivit dreptului comun, fie solicitând suspendarea acestei judecăţi.
Pe cale de consecinţă, este de reproşat instanţei de apel că a aplicat dispoziţiile legii civile noi unui proces început la data de 25 mai 1999, mai înainte de adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încălcând, astfel, atât principiul constituţional şi de drept civil al neretroactivităţii legii civile, cât şi principiul disponibilităţii, deoarece a soluţionat litigiul dintre părţi într-un alt cadru procesual decât cel stabilit de reclamantă prin acţiune, aşa cum a fost, ulterior, precizată.
Faţă de cele ce preced, se impune admiterea recursului declarat de reclamantă şi casarea deciziei pronunţată în apel cu neobservarea enunţatelor principii, cu consecinţa reluării judecăţii la aceeaşi instanţă, urmând ca, în rejudecare, criticile formulate de recurenta-reclamantă prin motivele de casare să fie analizate sub formă de apărări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta M.M.R.E. împotriva deciziei nr. 25 din 31 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului şi a cererilor de aderare la apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1770/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10398/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
