ICCJ. Decizia nr. 1415/2004. Civil. Litigiu de munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1415/2004
Dosar nr. 4218/2003
Şedinţa publică din 20 februarie 2004
Deliberând asupra recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 921/ R din 8 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 3 iulie 2002, reclamanta F.E. a chemat în judecată MINISTERUL JUSTIŢIEI şi TRIBUNALUL HARGHITA în calitate de ordonatori, principal şi respectiv secundar, de credite bugetare solicitând obligarea acestor doi pârâţi la restituirea sumelor încasate prin reţineri nelegale din salariul reclamantei în perioada anterioară datei de 29 martie 2001.
În motivarea acestei acţiuni s-a susţinut că respectivele reţineri, reprezentând 7% din veniturile salariale ale reclamantei constituie o plată nedatorată, deoarece au fost efectuate ca urmare a unei greşite aplicări a reglementărilor de ordin general conţinute în Legea nr. 145/1999.
În aceeaşi ordine de idei s-a afirmat că reclamanta beneficiază de dispoziţiile speciale, derogatorii, conţinute în Legea nr. 92/1992 şi în HG nr. 409/1998 care îi conferă dreptul la asistenţă medicală gratuită.
Prin acţiune reclamanta a solicitat ca pârâţii să fie obligaţi şi la plata dobânzii legale calculate în raport cu sumele reţinute pe nedrept şi cu dispoziţiile OG nr. 9/2000.
Acţiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita cu numărul de dosar 2642/2002, iar la 15 iulie 2002, pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI a formulat o întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei pe considerentul ca aceasta poate beneficia de asistenţă medicală gratuită numai în măsura în care face dovada îndeplinirii obligaţiilor de plată a contribuţiilor lunare la asigurările de sănătate.
A fost invocată, de asemenea, excepţia lipsei calităţii procesuale a Tribunalului Harghita, fiind formulată şi o cerere subsidiară de chemare în garanţie a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. prin care s-a solicitat ca, în ipoteza în care acţiunea principală ar fi admisă, respectiva chemată în garanţie să fie la rândul său obligată să restituie contravaloarea sumelor care i-au fost virate ulterior reţinerii lor din salariul reclamantei.
Toate aceste apărări şi cereri au fost însuşite de pârâtul TRIBUNALUL HARGHITA printr-o altă întâmpinare formulată la 24 iulie 2002, iar la 6 august 2002 pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI a depus o completare a întâmpinării sale iniţiale.
Prin sentinţa civilă nr. 953/ D pronunţată de Tribunalul Harghita la 14 august 2002, au fost admise acţiunea şi cererea de chemare în garanţie, iar C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. a fost obligată „în locul pârâţilor" să restituie reclamantei suma de 4 103 450 lei „cu aplicarea dobânzii legale calculate conform OG nr. 9/2000 „de la data reţinerii lunare a sumei şi până la data plătii integrale a datoriei".
Pronunţând această sentinţă instanţa a reţinut în esenţă că reclamanta a beneficiat în perioada 1 ianuarie 2000 - 1 martie 2001 de prevederile Legii nr. 92/1992 şi ale HG nr. 409/1998 care au instituit principiul gratuităţii asistenţei medicale pentru magistraţi şi personalul auxiliar de specialitate, ca şi pentru familiile acestora.
S-a mai reţinut că o interpretare coerentă a acestor reglementări şi a prevederilor Legii nr. 145/1999 duce la concluzia ca principiul amintit implică şi exonerarea beneficiarilor de obligaţia de a contribui la fondul de asigurări sociale de sănătate.
Totodată instanţa a subliniat că noul regim juridic instituit prin Legea nr. 118/2001 nu este relevant în speţă, deoarece se aplică materiei analizate numai pentru perioada ulterioară datei, 29 martie 2001, la care acest act normativ a fost publicat.
Tot în considerentele sentinţei pronunţate s-a relevat că încasarea de către chemata în garanţie a sumelor reţinute din salariul reclamantei justifică obligarea acesteia la restituire respectivelor sume în condiţiile în care atât reţinerea, cât şi virarea lor către C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. s-a făcut fără temei legal.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI „în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Tribunalului Harghita", precum şi chemata în garanţie C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., iar prin Decizia nr. 921/ R pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, la 8 noiembrie 2002, în dosarul nr. 941/C/2002 recursurile au fost respinse ca nefondate.
La 29 iulie 2003, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva deciziei date de către instanţa de recurs solicitând casarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză, precum ş respingerea acţiunii şi a cererii de chemare în garanţie.
În motivarea recursului în anulare s-a susţinut că o interpretare sistemică a actelor normative aplicabile în cauză duce la concluzia că magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la asistenţă medicală gratuită numai în măsura în care îşi îndeplinesc obligaţia de a achita lunar contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate.
S-a relevat, de asemenea, că dispoziţiile Legii nr. 145/1997 care reglementează această obligaţie sunt de generală aplicare şi că singurele excepţii avute în vedere de către legiuitor au fost menţionate expres în textul aceluiaşi act normativ.
Odată cu declararea recursului în anulare s-a solicitat, conform art. 3302 C. proc. civ., şi suspendarea executării hotărârilor pronunţate în cauză.
Ca urmare a declarării acestui recurs în anulare cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu numărul de dosar 4218/2003.
Intimata-reclamantă F.E., intimatul-pârât TRIBUNALUL HARGHITA şi intimata-chemată în garanţie C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. nu s-au prezentat în fata acestei Curţi şi nici nu şi-au făcut cunoscute în scris punctele de vedere referitoare la recursul în anulare declarat în cauză.
În ceea ce îl priveşte, intimatul pârât MINISTERUL JUSTIŢIEI a solicitat admiterea recursului în anulare şi respingerea acţiunii ca nefondată, urmând ca pe cale de consecinţă să fie respinsă şi cererea de chemare în garanţie.
Recursul în anulare este fondat.
În acest sens, Curtea are în vedere că publicarea Legii nr. 142/1997, prin care s-au adus modificări substanţiale Legii de organizare judecătorească nr. 92/992, şi respectiv publicarea Legii asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 au avut loc la 25 iulie 1997 şi 31 iulie 1997
O corectă soluţionare a litigiului este condiţionată de respectarea tuturor acestor acte normative, inclusiv a dispoziţiilor Legii nr. 92/1992 în forma în care acest act normativ a fost republicat la 30 septembrie 1997 cu modificările aduse prin Legea nr. 142/1997.
Astfel, Curtea reţine ca fiind de necontestat că, potrivit art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992, magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate de la instanţe şi parchete beneficiază gratuit de asistenţă medicală, medicamente şi proteze.
Conform însă art. 99 alin. (2) din acelaşi act normativ, acordare acestor beneficii operează în condiţiile stabilite prin hotărâre de guvern.
Înainte ca o astfel de hotărâre să fi intrat în vigoare a fost adoptată Legea nr. 145/1997 care, în art. 4, instituia obligativitatea contribuţiei lunare pentru asigurările sociale de sănătate, iar în art. 6 şi art. 55 menţiona expres categoriile de persoane exceptate sau scutite de această obligaţie.
Este de reţinut că aceste din urmă categorii nu îi includeau pe beneficiarii de asistenţă medicală gratuită prevăzuţi de art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 99/1992 republicată.
Ulterior, în executarea acestor din urmă dispoziţii legale, a fost emisă HG nr. 409/1998 care menţiona expres că beneficiul gratuităţilor prevăzute de art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992 operează în condiţiile Legii nr. 145/1997.
Interpretarea avută în vedere de instanţele care au soluţionat cauza în fond şi în recurs, interpretare conform căreia Legea nr. 92/1992 ar fi instituit o derogare de la prevederile art. 4 al Legii nr. 145/1997 este criticabilă sub mai multe aspecte.
Este de observat astfel că Legea nr. 92/1992 s-a aflat în vigoare anterior publicării Legii nr. 145/1997, iar în raport cu această succesiune în timp a celor două acte normative caracterul pretins derogatoriu al legii mai vechi nu poate fi rezumat.
În acelaşi timp nu se poate omite că modificările aduse Legii de organizare judecătorească prin Legea nr. 142/1997 au avut loc aproape simultan cu adoptarea Legii asigurărilor sociale de sănătate.
Au existat aşadar toate premisele pentru ca, printr-o corelare a dispoziţiilor celor doua legi, să se prevadă într-o manieră explicită includerea magistraţilor şi eventual a personalului auxiliar de specialitate de la instanţe şi parchete în categoria persoanelor exceptate ori scutite de obligaţia instituită prin art. 4 din Legea nr. 145/1997.
Întrucât o asemenea corelare nu a avut loc, iar prin HG nr. 409/1998 beneficiul gratuităţilor prevăzute de art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992 a fost condiţionat de respectarea prevederilor Legii nr. 145/199 este evident că voinţa legiuitorului nu a fost, în sensul prezumat de instanţele de fond şi de recurs.
Pe de altă parte din analiza dispoziţiilor art. 6 şi art. 55 din Legea nr. 145/1997 rezultă că unicul criteriu pe care legiuitorul l-a avut în vedere în cazurile de exceptare sau de scutire a anumitor categorii de persoane de plata contribuţiei lunare pentru asigurările sociale de sănătate este acela al lipsei veniturilor proprii.
Acest criteriu nu operează însă nici în cazul magistraţilor şi nici în acela al personalului auxiliar de specialitate de la instanţe şi parchete.
Prin urmare nu există argumente pentru a se reţine ca Legea nr. 92/1992 ar deroga, sub aspectul analizat, de la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 145/1997.
Aşa fiind, interpretarea contrară avută în vedere în speţă, de cele două instanţe constituie o încălcare esenţială a prevederilor legale menţionate, făcând incidente dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
În consecinţă, Curtea va admite recursul în anulare şi va face aplicarea art. 3303 şi respectiv art. 314 C. proc. civ., în sensul casării ambelor hotărâri pronunţate în cauză şi al respingerii ca nefondată a acţiunii formulate de reclamantă.
În raport cu soluţia dată acţiunii principale şi cu dispoziţiile art. 60 alin. (1) şi art. 63 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi, de asemenea, respinsă cererea de chemare în garanţie a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.
Întrucât cererea de suspendare a executării hotărârilor pronunţate în cauză devine, în contextul arătat, lipsită de obiect, urmează ca şi acesta să fie respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângăCurtea Suprema de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 921/ R din 8 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa civilă nr. 953 din 14 august 2002 a Tribunalului Harghita şi, rejudecând cauza, respinge acţiunea formulată de reclamanta F.E. în contradictoriu cu MINISTERUL JUSTIŢIEI şi TRIBUNALUL HARGHITA.
Respinge cererea de chemare în garanţie a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.
Respinge cererea de suspendare a executării sentinţei civile nr. 953 din 14 august 2002 a Tribunalului ş a deciziei nr. 921/ R din 8 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, ca rămasă fără obiect.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1408/2004. Civil. Restituire imobil. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1414/2004. Civil. Litigiu de munca. Recurs în... → |
|---|
