ICCJ. Decizia nr. 1518/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman sub nr. 3270 din 21 august 2001, reclamanta S.B. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele SC S. SA Alexandria și APAPS anularea deciziilor emise de acestea prin care s-a refuzat restituirea în natură, respectiv acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în comuna Stejaru, județul Teleorman, imobil format din teren în suprafață de 4000 mp și construcție edificată pe acesta (moară de grâu și porumb, presă de ulei), precum și utilajele din dotare.
Totodată, a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni prin care s-a transferat proprietatea asupra imobilului și obligarea pârâtelor la restituirea în natură a acestora.
în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură este imposibil de realizat se solicită obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri în echivalent bănesc.
în motivarea acțiunii reclamanta arată că bunurile revendicate au trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948 fiind preluate de la autorii săi, L.F. și F.L. După naționalizare bunurile au fost administrate de pârâta SC S. SA.
Reclamanta a notificat pârâtele în temeiul Legii nr. 10/2001 solicitând restituirea în natură a imobilului. Prin deciziile emise, a căror anulare este solicitată, restituirea a fost respinsă cu motivarea că cealaltă pârâtă era în drept să dea curs solicitării.
Totodată se mai arată că reclamanta a chemat în judecată la 13 noiembrie 1998 Primăria comunei Stejaru și SC S. SA solicitând instanței obligarea pârâtelor să lase în deplină proprietate și posesie imobilul în cauză, iar la 7 martie 2000 a notificat atât F.P.S., cât și SC S. SA opoziția la vânzarea acțiunilor deținute de FPS la pârâta SC S. SA.
La termenul din 14 ianuarie 2002 reclamanta și-a completat acțiunea în sensul că a solicitat și constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria TR nr. 0018 din 20 februarie 1996 pentru suprafața de 3930,53 mp deținut de SC S. SA.
Prin sentința civilă nr. 422 din 25 februarie 2002 Tribunalul Teleorman, secția civilă, a respins ca nefondată acțiunea. Pentru a pronunța această soluție s-au reținut următoarele:
Restituirea în natură nu este posibilă întrucât statul nu era la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 acționar majoritar la SC S. SA, deținătorul bunului. La rândul său APAPS nu poate fi obligat la restituire în natură, întrucât nu are calitatea de deținător al bunului. Nu sunt deci îndeplinite cerințele art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Capătul de cerere privind nulitatea absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost respins cu motivarea că la data emiterii acestuia, 20 februarie 1996, nu existau litigii la instanțele de judecată cu privire la terenul în cauză, reclamanta solicitând revendicarea terenului ulterior, la 13 noiembrie 1998, astfel că certificatul nu a fost emis cu încălcarea art. 15 alin. (1) din Legea nr. 54/1998.
Cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni s-a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care se referă la imobile, iar în ceea ce privește art. 321din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 acesta nu a fost încălcat, regimul juridic al terenului fiind clarificat din 1996, în timp ce acțiunea de anulare a certificatului a fost introdusă în ianuarie 2002.
De asemenea solicitarea reclamantei de a i se acorda despăgubiri bănești în situația în care restituirea în natură nu este posibilă a fost apreciată de instanță ca nefondată față de dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că pentru imobilele cu altă destinație decât aceea de locuință ce nu pot fi restituite în natură, măsurile reparatorii prin echivalent nu se pot acorda sub forma despăgubirilor bănești, așa cum pretinde reclamanta.
în final, instanța de fond reține că reclamanta era îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Reclamanta a formulat apel care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă 414 din 25 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.
împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 9, 10 C. proc. civ.
Se susține că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 4 alin. (1) și (2), art. 6 și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 aplicabile în speță, că instanța a nesocotit probele administrate în cauză și nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind anularea deciziilor emise. Totodată se apreciază motivarea sentinței ca fiind contradictorie.
Recursul este fondat.
Prin acțiunea introductivă de instanță reclamanta a solicitat anularea deciziilor emise de pârâte prin care acestea au respins notificările ce le-au fost adresate în temeiul Legii nr. 10/2001, decizia nr. 12 din 9 iulie 2001 emisă de SC S. SA., respectiv Decizia nr. VP3/6144 din 18 iulie 2001 emisă de A.P.A.P.S.
în cauză se constată că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestui capăt principal de cerere; la rândul său, nici instanța de apel, sesizată asupra nepronunțării instanței de fond cu privire la anularea celor două decizii, nu a soluționat cererea reclamantei.
în consecință recursul a fost admis, în temeiul art. 312 și art. 313 C. proc. civ., hotărârile pronunțate au fost casate, iar cauza a fost trimisă la instanța de fond pentru rejudecare în sensul celor ce preced; instanța de trimite va verifica legalitatea celor 2 decizii în raport de litera și spiritul Legii nr. 10/2001, act normativ care prevede dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3388/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7096/2004. Civil → |
|---|
