ICCJ. Decizia nr. 2808/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2808
Dosar nr. 7344/2004
Şedinţa publică din 8 aprilie 200.
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 18 martie 2003, D.G. a formulat contestaţie solicitând obligarea Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Prefecturii Municipiului Bucureşti să emită dispoziţie, prin care să se pronunţe asupra notificării ce i-a fost adresată de persoana îndreptăţită în sensul de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Bucureşti.
În motivarea contestaţiei, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 21, art. 23, art. 24, art. 37 din Legea nr. 10/2001, acesta a arătat că s-a adresat Prefecturii Municipiului Bucureşti, cu notificare, solicitând acordarea de despăgubiri băneşti pentru cota indiviză de ⅓ din imobilul mai sus individualizat, în calitate de moştenitor legal al autorului S.T., acesta fiind proprietarul imobilului.
A mai arătat contestatorul că urmare împrejurării că autorul S.T. a fost declarat falimentar, întreaga sa avere a fost scoasă la licitaţie publică, iar pentru cei doi fii ai săi, minori la acea dată, s-a dispus instituirea inscripţiei ipotecare asupra unei cote de ⅓ din imobil, aşa încât aceasta nu a ieşit din patrimoniu.
Contestaţiei, pârâtul Prefectul Municipiului Bucureşti i-a opus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acesteia, întrucât D.G. nu a depus titlul de proprietate al autorului şi a invocat excepţia prematurităţii contestaţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 573 din 20 iunie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia prematurităţii, a admis contestaţia şi a obligat pârâta Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă Prefectura Municipiului Bucureşti a se pronunţa asupra notificării ce i-a fost adresată, cu motivarea că, potrivit art. 36 din actul normativ menţionat, notificările prin care se solicită despăgubiri se adresează Prefecturii în a cărei rază teritorială se află imobilul preluat abuziv, iar prematuritatea invocată de pârâtă pe considerentul că nu a fost depusă întreaga documentaţie nu este de primit.
Hotărârea tribunalului a fost criticată în apel de către reclamantul D.G. şi pârâta Prefectura Municipiului Bucureşti.
Astfel, apelantul reclamant a arătat că prin acţiunea formulată a solicitat ca pârâta să se conformeze dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în sensul emiterii dispoziţiei de restituire în natură sau acordării de despăgubiri, iar instanţa, în mod greşit a calificat obiectul acţiunii, obligând pârâta să se pronunţe asupra notificării.
În dezvoltarea motivelor de apel, pârâtul Prefectul Municipiului Bucureşti invocă critica în care evidenţiază imposibilitatea de a răspunde solicitării persoanei îndreptăţite, întrucât aceasta nu a depus toate actele, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 690/A din 18 decembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondate ambele apeluri, păstrând motivarea primei instanţe.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Prefectul Municipiului Bucureşti, invocând critici întemeiate în drept, pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitoare la lipsa actelor necesare pentru a răspunde notificării, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi ignorarea dispoziţiilor art. 40 din acelaşi act normativ, potrivit cu care „pe baza evaluării despăgubirilor băneşti, în termen de un an de la expirarea termenului de 6 luni prevăzut de lege pentru depunerea notificării, prin lege specială se vor reglementa modalităţile, cuantumul şi procedurile de acordare a despăgubirilor băneşti, care pot fi plafonate".
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.
Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că, prin acest act normativ, legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile săvârşite de stat.
În acest sens şi în concordanţă cu scopul elaborării actului normativ este evident că dispoziţiile neclare din cuprinsul legii trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptăţite.
În acest cadru trebuie privite reglementările cuprinse în art. 23 alin. (1) din lege, potrivit cu care „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, dispoziţie motivată asupra cererii de restituire"; în conformitate cu art. 24 alin. (1) al aceluiaşi act normativ „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
În lumina dispoziţiilor mai sus evocate este de arătat că legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deţinătoare trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptăţite este imperativ, iar nu unul de recomandare.
Orice altă calificare nu ar răspunde scopului urmărit de legiuitor prin această lege de retrocedare.
Dacă acest termen ar fi apreciat sub regimul juridic al unuia de recomandare s-ar încălca flagrant raţiunea edictării Legii nr. 10/2001 şi s-ar amâna rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor, sau, după caz, procedura acordării de despăgubiri, îngrădindu-se, pe această cale, dreptul la reparaţie.
Considerând că termenul are în intenţia legiuitorului caracter imperativ, iar excepţiile fiind de strictă interpretare, este de apreciat că, în cazul dedus judecăţii, instanţele au procedat corect respingând excepţia prematurităţii invocată de pârâtul Prefectul Municipiului Bucureşti.
Prevederile legale mai sus citate conduc la concluzia că, indiferent dacă „persoanei îndreptăţite" i se restituie în natură imobilul, ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un drept ca atare, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresate pe cale de notificare să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată.
A afirma că până la emiterea unei decizii motivate, dreptul persoanei îndreptăţite este totuşi respectat, ar permite unităţii deţinătoare să amâne culpabil şi nejustificat emiterea deciziei.
Faţă de modul lacunar de reglementare a problemei, în cuprinsul Legii nr. 10/2001, nu se poate determina cu precizie semnificaţia tăcerii.
Aceasta este şi raţiunea principiului în sensul că unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge, exprimat sau adagiul latin ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus.
Ca atare, în concordanţă cu dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare are obligaţia de a răspunde la notificare este imperativă, iar instanţa a apreciat că cererea de chemare în judecată cu care a fost investită este o contestaţie împotriva refuzului tacit de a se pronunţa asupra cererii privind acordarea de despăgubiri.
Că este aşa o dovedeşte chiar apărarea făcută de Prefectul Municipiului Bucureşti în întâmpinarea depusă la dosarul nr. 1285/2009 al Tribunalului Bucureşti în sensul că acesta recunoaşte indirect atribuţiile ce-i revin prin lege, în ipoteza prevăzută de art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, în cazul în care persoana îndreptăţită a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti, soluţionarea notificărilor intră în atribuţia prefecturii în a cărei rază teritorială se află imobilul preluat abuziv.
Ca atare, măsurile reparatorii sub forma despăgubirilor trebuie să facă obiectul unei oferte concrete.
Potrivit alin. (4) al aceluiaşi text, în cazul în care nu s-a efectuat o expertiză pentru stabilirea valorii imobilului, Decizia sau dispoziţia va cuprinde în mod obligatoriu valoarea estimativă a acestuia.
Finalitatea actului de reparaţie constă tocmai în rezolvarea notificării, fiind de necontestat că refuzul de a răspunde la cererea persoanei îndreptăţite echivalează cu nerezolvarea notificării.
Indiscutabil, neîntemeiată este şi cea de a doua critică a recurentei privitor la neluarea în considerare a prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/2001, deoarece fără a răspunde notificării, în sensul emiterii unei decizii motivate sau, după caz a ofertelor de acordare de despăgubiri, nu se pot parcurge alte etape privind reglementarea modalităţilor, cuantumului şi procedurii de acordare a despăgubirilor băneşti, în cazul dedus judecăţii, intimatul Prefectul Municipiului Bucureşti neîndeplinindu-şi obligaţia stabilită conform art. 36 şi urm. din legea menţionată.
Concluzionând, instanţele au apreciat corect că lipsa unui răspuns echivalează cu un refuz tacit şi este contrară prevederilor art. 48 alin. (1) din Constituţie, precum şi dreptului la reparaţie recunoscut prin dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Prefectul Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 690/A din 18 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 290/2004. Civil. Actiune în prestatie... | ICCJ. Decizia nr. 2711/2004. Civil. Nulitate absolută acte.... → |
|---|
