ICCJ. Decizia nr. 3411/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3411
Dosar nr. 41818/1/2004
(nr. vechi 19114/2004)
Şedinţa publică din 31 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 mai 2003, reclamanţii F.T. şi F.C. au solicitat anularea adresei nr. 8296 din 12 martie 2003 emisă de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi obligarea pârâtei să lase contestatorilor în proprietate şi posesie apartamentul nr. 166 situat în Bucureşti.
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că apartamentul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului 223/1974, preluare operată la data de 26 iunie 1984, fără a se acorda despăgubiri.
Imobilul a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 177/12/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cu referire la care au arătat că încheierea acestuia nu poate constitui un motiv legal de respingere a cererii de restituire în natură, a bunului având în vedere că la încheierea sa nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1, art. 2 lit. h) şi pct. 2 din Legea nr. 10/2001, art. 480 şi urm. C. civ., precum şi art. 6 pct. 3 din Legea nr. 213/1998.
Prin sentinţa civilă nr. 1107 din 19 decembrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi respinsă ca nefondată contestaţia.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, prin adresa nr. 8296/2003 emisă de pârâtă, reclamanţii au fost încredinţaţi că le-a fost soluţionată notificarea prin care au solicitat restituirea în natură a apartamentului proprietatea lor, preluat de stat.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a arătat că, prezenta contestaţie nu este fondată, întrucât adresa sus menţionată nu reprezintă o dispoziţie emisă de unitatea deţinătoare, în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001. Din cuprinsul acesteia, coroborat cu răspunsul intimatei la interogatoriul reclamanţilor, rezultă că notificarea reclamanţilor urmează a fi soluţionată, dosarul întocmit în conformitate cu prevederile Legii 10/2001, urmând a fi înaintat comisiei de aplicare a acestei legi cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 1021 din 31 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti. S-a reţinut că adresa pârâtei are natura juridică a actului reglementat de art. 23 alin. (1) din Legea 10/2001, astfel încât este greşită aprecierea primei instanţe în sensul că pârâta nu a soluţionat notificarea.
Faţă de limitele cadrului procesual cu privire la obiect, nu poate fi primită solicitarea reclamanţilor de a se analiza restituirea în natură a apartamentului.
De vreme ce apartamentul a fost vândut, în lipsa unei cereri de anulare a contractului de vânzare-cumpărare nu se poate verifica în ce măsură chiriaşii cumpărători au fost de bună sau rea credinţă şi deci, dacă apartamentul reintră sau nu în patrimoniul statului pentru ca apoi să fie restituit foştilor proprietari.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au susţinut:
1 hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde sau cuprinde motive contradictorii. Cu toate că instanţa de apel reţine că actul atacat întruneşte cerinţele actului reglementat de prevederile art. 23 alin. (1) din Legea 10/2001, considerente ce conduceau, la soluţia admiterii apelului şi evocarea fondului, respinge calea de atac, pentru motive străine de natura pricinii.
Prin refuzul său de a verifica titlul statului şi a modului în care acesta a înstrăinat imobilul, instanţa de apel se face vinovată de negare de dreptate.
2 hotărârea instanţei de apel a fost dată şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât deşi era competentă să cenzureze actul emis de autorităţilor administrative, instanţa a omis să facă astfel de verificări, hotărârea pronunţată fiind afectată de nelegalitate.
Recursul este fondat.
Prin notificarea înregistrată sub nr. 2350 din 27 iulie 2001 reclamanţii prin mandatar au solicitat restituirea în natură a apartamentului, proprietate personală, situat, în Bucureşti preluat de stat în baza Decretului 223/1974.
Solicitarea reclamanţilor a fost soluţionată de pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin adresa nr. 8296 din 12 martie 2003 în sensul că apartamentul ce constituie obiectul notificării nu poate fi restituit în natură, întrucât a fost vândut în baza Legii 112/1995. S-a mai arătat că reclamanţilor urmează să li se facă o ofertă de măsuri reparatorii în echivalent după elaborarea normelor metodologice în acest sens.
Dispoziţiile acestui act au fost atacate în instanţă de reclamanţi care au solicitat prin acţiune atât anularea adresei menţionate, cât şi restituirile în natură a titlului litigios.
Totodată reclamanţii au criticat şi valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtă şi chiriaşi, critică cu consecinţe directe asupra cererii lor de restituire în natură a imobilului.
Ambele instanţe au fost prevăzute doar de analiza caracterului actului atacat, fără ca, prin raportare la pretenţiile concrete ale reclamanţilor şi dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic litigios să procedeze la soluţionarea fondului cauzei.
Astfel, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Conform art. 24 alin. (1) din aceeaşi lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Din textele legale citate, rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau i se refuză un atare drept, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe calea notificării să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată.
Ca atare, dacă persoana juridică nu emite, în termenul prevăzut de lege, o decizie sau dispoziţie motivată, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, deoarece, prin ipoteză, actul ce trebuie atacat lipseşte, iar aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare, neputând fi aplicabile prin analogie.
În considerarea celor ce preced, soluţia de respingere a cererii pe considerente vizând fie o viitoare soluţionare a notificării, fie soluţionarea acesteia în sensul acordării unor măsuri reparatorii prin echivalent, dar nedeterminate sub aspectul cuantumului, şi modalităţilor de acordare, echivalează cu nesoluţionarea fondului pricinii.
Instanţele erau datoare să verifice şi să se pronunţe cu privire la legalitatea acestui mod de aplicare, vizând atât motivele refuzului de restituire în natură a imobilului, cât şi lipsa ofertei de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii acestuia, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea 10/2001.
Ori, aceasta presupune şi examinarea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în condiţiile Legii 112/1995 astfel cum s-a solicitat prin cererea introductivă, aspect cu referire la care, instanţa în aplicarea principiului art. 129 C. proc. civ. este datoare să pună în discuţia părţilor şi să administreze probele ce se impun în vederea justei soluţionări a cauzei.
Faţă de cele sus reţinute, recursul va fi admis cu consecinţa casării ambelor hotărâri şi trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, în sensul celor ce preced.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi F.T. şi F.C.
Casează Decizia civilă nr. 1021 din 31mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi sentinţa civilă nr. 1107 din 19 mai 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Trimite cauza spre soluţionare Tribunalului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3409/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 323/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
