ICCJ. Decizia nr. 488/2004. Civil. Litigiu munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 488/2004
Dosar nr. 4153/2003
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2004
Deliberând asupra recursului în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 136 pronunţate de Tribunalul Satu Mare la 13 mai 2002, în dosarul nr. 1073/2002, precum şi împotriva deciziei civile nr. 1001 pronunţate de Curtea de Apel Oradea la 13 septembrie 2002, în dosarul nr. 3195/2002, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 1 martie 2002, V.D.L. a chemat în judecată MINISTERUL JUSTIŢIEI şi TRIBUNALUL SATU MARE în calitate de ordonatori, principal şi respectiv secundar, de credite bugetare solicitând obligarea acestor doi pârâţi la restituirea la o valoare actualizată, a sumelor încasate prin reţineri nelegale din salariile reclamantei în perioada 1 ianuarie 2000 - 1 martie2001.
În motivarea acestei acţiuni s-a susţinut că respectivele reţineri, reprezentând 7% din veniturile salariale ale reclamantei, au fost efectuate ca urmare a unei greşite aplicări a Legii nr. 145/1999, care constituie o reglementare de ordin general.
În aceeaşi ordine de idei s-a afirmat că reclamanta beneficiază de dispoziţiile speciale, derogatorii, conţinute în Legea nr. 92/1992 şi în HG nr. 409/1998 care îi conferă dreptul la asistentă medicală gratuită.
Acţiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare cu numărul de dosar 1073/2002, iar la 11 aprilie 2002, pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI a formulat o întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii pe considerentul că reclamanta poate beneficia de asistenţă medicală gratuită numai în măsura în care face dovada îndeplinirii obligaţiilor de plată a contribuţiilor lunare la asigurările de sănătate.
La 15 aprilie 2002, pârâtul TRIBUNALUL SATU MARE a formulat la rândul său o întâmpinare prin care a susţinut că, în raport cu obiectul acţiunii nu are calitate procesuală pasivă, precum şi o cerere de chemare în garanţie a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. solicitând ca, în ipoteza în care acţiunea principală ar fi admisă, respectiva chemată în garanţie să fie la rândul său obligată să restituie contravaloarea sumelor care i-au fost virate ulterior reţinerii lor din salariul reclamantei.
Prin sentinţa civilă nr. 136/ D din 13 mai 2002 a Tribunalului Satu Mare acţiunea a fost admisă, pârâţii fiind obligaţi să restituie reclamantei contravaloarea actualizată a sumelor reţinute cu titlu de „primă pentru asigurări de sănătate".
Pronunţând această sentinţă, instanţa a reţinut în esenţă că reclamanta a beneficiat în perioada 1 ianuarie 2000 - 2 martie 2001 de prevederile Legii nr. 92/1992 şi ale HG nr. 409/1998 care au instituit principiul gratuităţii asistentei medicale pentru magistraţi şi personalul auxiliar de specialitate, ca şi pentru familiile acestora.
S-a mai reţinut că o interpretare coerentă a acestor reglementări şi a prevederilor Legii nr. 145/1999 duce la concluzia ca principiul amintit implică o exonerare a beneficiarilor lui de obligaţia de a contribui la fondul de asigurări sociale de sănătate.
Totodată instanţa a subliniat că noul regim juridic instituit prin Legea nr. 118/2001 nu este relevant, în speţă, deoarece se aplică materiei analizate numai pentru perioada ulterioară datei, 29 martie 2001, la care acest act normativ a fost publicat.
Prin aceeaşi sentinţă s-a reţinut ca virarea către C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. a sumelor reţinute din salariul reclamanţilor nu s-au făcut în baza contractelor de asigurări de sănătate, contracte care au ca obiect doar prestaţiile medicale, astfel încât cererea de chemare în garanţie a fost respinsă.
Recursurile declarate ulterior de pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI şi TRIBUNALUL SATU MARE împotriva acestei sentinţe au fost admise prin Decizia civilă nr. 1001/ R pronunţată de Curtea de Apel Oradea la 13 septembrie 2002 în dosarul numărul 3195/2002.
În consecinţă hotărârea primei instanţe a fost schimbată în parte, în sensul admiterii cererii de chemare în garanţie şi de obligare a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. la plata sumelor pe care, pârâţii urmau să le plătească la rândul lor reclamantei.
În considerentele deciziei astfel pronunţate s-a relevat că încasarea de către chemata în garanţie a sumelor reţinute din salariul reclamantei justifică obligarea acesteia la restituirea lor în condiţiile în care atât reţinerea, cat şi virarea respectivelor sume către C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. s-a făcut fără temei legal.
La 28 iulie 2003, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva ambelor hotărâri pronunţate în cauză solicitând casarea lor, precum şi respingerea acţiunii şi a cererii de chemare în garanţie.
În motivarea recursului în anulare s-a susţinut că o interpretare sistemică a actelor normative aplicabile în cauză duce la concluzia potrivit căreia magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la asistenţa medicală gratuită numai în măsura în care îşi îndeplinesc obligaţia de a achita lunar contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate.
S-a relevat, de asemenea, că dispoziţiile Legii nr. 145/1997 care reglementează această obligaţie sunt de generală aplicare şi că singurele excepţii avute în vedere de către legiuitor au fost menţionate expres în textul aceluiaşi act normativ.
Ca urmare a declarării acestui recurs în anulare cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu numărul de dosar 4153/2003.
Intimata-reclamantă V.D.L., intimatul-pârât TRIBUNALUL SATU MARE şi intimata-chemată în garanţie C.A.S.A.O.P.S.N.A.J nu s-au prezentat în faţa acestei Curţi şi nici nu si-au făcut cunoscute în scris punctele de vedere referitoare la recursul în anulare declarat în cauză.
În ceea ce îl priveşte, intimatul pârât MINISTERUL JUSTIŢIEI a solicitat admiterea recursului în anulare şi respingerea acţiunii ca nefondată, cu consecinţa soluţionării corespunzătoare a cererii de chemare în garanţie.
Recursul în anulare este fondat.
În acest sens, Curtea mai întâi în vedere că Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 a fost publicată la 31 iulie 1997, fiind precedată de Legea nr. 142/1997 publicată la 25 iulie 1997 şi prin care s-au adus modificări substanţiale Legii de organizare judecătorească nr. 92/992 stabilindu-se ca aceasta din urmă să fie republicată.
O corectă soluţionare a litigiului este condiţionată de respectarea tuturor acestor acte normative, inclusiv a dispoziţiilor Legii nr. 92/1992 în forma în care ea a fost republicat la 30 septembrie 1997.
Astfel, este de necontestat că prin art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992 s-a stabilit că magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate de la instanţe şi parchete să beneficieze în mod gratuit de asistenţă medicală, medicamente şi proteze.
Conform art. 99 alin. (2) din acelaşi act normativ, condiţiile de acordare a acestor facilităţi urmau a fi precizate printr-o hotărâre de guvern.
Înainte ca o astfel de hotărâre să fi intrat în vigoare a fost adoptată Legea nr. 145/1997 care în art. 4 instituia obligativitatea contribuţiei lunare pentru asigurările sociale de sănătate, iar în art. 6 si art. 55 menţiona expres categoriile de persoane exceptate sau scutite de această obligaţie.
Este de reţinut că aceste din urmă categorii nu îi includeau pe beneficiarii de asistenţă medicală gratuită prevăzuţi de art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 99/1992 republicată.
Ulterior în executarea acestor din urmă dispoziţii legale a fost emisă HG nr. 409/1998 care stabilea că beneficiul gratuităţilor prevăzute de art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992 operează în condiţiile Legii nr. 145/1997.
Interpretarea propusă de instanţele care au soluţionat cauza în fond şi în recurs, interpretare conform căreia Legea nr. 92/1992 ar fi instituit o derogare de la prevederile art. 4 al Legii nr. 145/1997 este criticabilă sub mai multe aspecte.
Este de observat mai întâi că anterior publicării Legii nr. 145/1997, Legea nr. 92/1992 s-a aflat în vigoare şi a fost modificata de două ori.
În raport cu această succesiune în timp a celor două acte normative caracterul pretins derogatoriu al legii mai vechi nu poate fi prezumat.
În acelaşi timp nu se poate omite că modificările aduse Legii de organizare judecătorească prin Legea nr. 142/1997 au avut loc aproape simultan cu adoptarea Legii asigurărilor sociale de sănătate.
Au existat aşadar toate premisele pentru ca, printr-o corelare a dispoziţiilor celor două legi, să se prevadă într-o manieră explicită, includerea magistraţilor şi eventual a personalului auxiliar de specialitate de la instanţe şi parchete în categoria persoanelor exceptate ori scutite de obligaţia instituită prin art. 4 din Legea nr. 145/1997.
În realitate o asemenea corelare nu a avut loc, iar prin HG nr. 409/1998 beneficiul gratuităţilor prevăzute de art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992 a fost condiţionat de respectarea prevederilor Legii nr. 145/1997.
Pe de altă parte din analiza dispoziţiilor art. 6 si art. 55 din Legea nr. 145/1997 rezultă că lipsa totală de venituri a fost unicul criteriu pe care legiuitorul l-a avut în vedere în cazurile de exceptare ori scutire a unor persoane de plata contribuţiei lunare pentru asigurările sociale de sănătate.
Acest criteriu nu operează însă nici în cazul magistraţilor şi nici în cel al personalului auxiliar de specialitate de la instanţe şi parchete.
Prin urmare nu există argumente pentru a se reţine ca Legea nr. 92/1992 ar deroga de la prevederile art. 4 din Legea nr. 145/1997.
Aşa fiind, interpretarea contrară avută în vedere de cele două instanţe constituie o încălcare esenţială a prevederilor legale menţionate care atrage incidenţa în cauză a art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
În consecinţă, Curtea va admite recursul în anulare făcând aplicarea art. 314 C. proc. civ., în sensul casării ambelor hotărâri atacate şi al respingerii ca nefondată a acţiunii formulate de reclamantă.
În raport cu soluţia dată acţiunii principale şi cu dispoziţiile art. 60 alin. (1) si art. 63 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi, de asemenea, respinsă cererea de chemare în garanţie a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Casează sentinţa civilă nr. 136 din 13 mai 2002 a Tribunalului Satu Mare şi Decizia civilă nr. 1001 din 13 septembrie 2002 a Curţii de Apel Oradea.
Pe fond respinge acţiunea formulată de V.D.L. împotriva MINISTERULUI JUSTIŢIEI şi TRIBUNALULUI SATU MARE, precum şi cererea de chemare în garanţie a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 602/2004. Civil. Restituire bunuri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4611/2004. Civil → |
|---|
