ICCJ. Decizia nr. 602/2004. Civil. Restituire bunuri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 602/2004
Dosar nr. 4961/2002
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 4 decembrie 1998, reclamantul C.M. a chemat în judecată pe pârâţii statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Olt şi Consiliul Local al comunei Potcoava, judeţul Olt, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi la restituirea morii situată în comuna Potcoava, judeţul Olt, compusă din trei încăperi construite din cărămidă, a utilajelor cu care a fost dotată moara sau la plata contravalorii acestor bunuri.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că moara şi utilajele destinate funcţionării ei au aparţinut tatălui său, C.C., decedat în anul 1994, şi că autorul său a fost nevoit în anul 1956 să cedeze statului proprietatea acestor bunuri pentru a nu fi menţinut în categoria socială a ţăranilor chiaburi.
Prin întâmpinare, D.G.F.P. Olt în numele pârâtului statul român, a solicitat respingerea acţiunii, întrucât reclamantul nu se legitimează procesual activ. Pe de altă parte, s-a susţinut că bunurile revendicate au intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, ca urmare a donaţiei făcută de autorul reclamantului, C.C., aşa cum rezultă din referatul întocmit la data de 14 februarie 1960 de numitul D.I., funcţionar principal al fostului Sfat Popular al raionului Potcoava.
Tribunalul Olt, secţia civilă, prin sentinţa nr. 237 din 3 septembrie 1999, a admis acţiunea formulată de reclamantul C.M. şi a obligat pe pârâtul Consiliul Local Potcoava, judeţul Olt, la plata sumei de 470.226.026 lei cu titlu de despăgubiri civile către reclamant.
Apelurile declarate de reclamant şi de D.G.F.P. Olt au fost admise de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, care, prin Decizia nr. 7 din 1 februarie 2000, a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă, cu îndrumarea de a fi citat Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al statului român, în lipsa unui mandat special dat D.G.F.P. Olt şi de a se efectua o expertiză tehnică pentru a se calcula despăgubirile cerute de reclamant.
În rejudecare, Tribunalul Olt, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 186 din 18 decembrie 2000, a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pe pârâtul Consiliul Local Potcoava la plata sumei de 808.785.476 lei despăgubiri civile „reprezentând contravaloare moară şi sala maşinilor, magazie utilaje necesare funcţionării, cântar şi utilaje accesorii".
Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de pârâtul statul român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost admis de Curtea de Apel Craiova, care, prin Decizia civilă nr. 962 din 12 octombrie 2001, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza pentru rejudecare la secţia civilă a Tribunalului Olt, apreciindu-se că în mod greşit dosarul a fost soluţionat de secţia comercială şi de contencios administrativ a aceluiaşi tribunal.
Rejudecând din nou cauza, Tribunalul Olt, secţia civilă, prin sentinţa nr. 678 din 15 mai 2002, a „respins excepţia netimbrării acţiunii" invocată de Ministerul Finanţelor Publice. A admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pe pârâtul Consiliul Local Potcoava la 164.296.711 lei despăgubiri civile reprezentând „contravaloare clădire moară, sala maşinilor, magazie şi utilaje necesare funcţionării morii".
Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de reclamantul C.M. şi de pârâtul statul român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Olt au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 129 din 9 septembrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţele au reţinut şi motivat că reclamantul a investit instanţele cu o acţiune în revendicare imobiliară, solicitând restituirea unor bunuri imobile prin natura şi prin destinaţia lor şi numai în subsidiar a cerut contravaloarea acestora, în ipoteza în care se va dovedi că bunurile nu mai există în natură. „Scutirea prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 este o scutire in personam, în considerarea persoanei, iar nu in rem, textul prevăzând expres scutirea pentru cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora".
Instanţele au mai apreciat că reclamantul a făcut dovada calităţii de succesor a fostului proprietar, probă efectuată cu acte de stare civilă şi că pârâţii nu au dovedit că au dobândit proprietatea bunurilor revendicate în baza unui titlu valabil.
Împotriva deciziei dată în apel prin care s-a păstrat sentinţa tribunalului, în termen legal a declarat recurs reclamantul C.M. şi D.G.F.P. Olt în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice.
În recursul declarat reclamantul şi-a manifestat nemulţumirea cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, solicitând ca acestea să acopere integralitatea bunurilor preluate de la autorul său şi că se impunea ca plata să fie efectuată de ambii pârâţi, prin stabilirea unei obligaţii solidare.
În recursul său D.G.F.P. Olt a criticat hotărârile date în cauză sub cuvânt că instanţele au interpretat greşit acţiunea cu care au fost investite. Bunurile solicitate nu mai există în natură, iar acţiunea în revendicare imobiliară are în vedere un imobil cu individualitate distinctă şi independentă şi nu este admisibil ca obiectul revendicării să fie înlocuit cu alte bunuri sau printr-o compensare bănească. Cu aceleaşi argumente s-a invocat şi inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, acţiunea şi căile de atac nefiind scutite de obligaţia plăţii taxei de timbru. Recurenta nu a tăgăduit că reclamantul este fiul fostului proprietar, dar a susţinut că reclamantul nu a dovedit că bunurile revendicate au existat în patrimoniul autorului şi că ele au putut fi dobândite pe cale succesorală.
Cu privire la recursurile declarate în cauză, constată următoarele:
Prin acţiunea din 4 decembrie 1998, reclamantul C.M. a solicitat obligarea pârâţilor statul român şi Consiliul Local al Comunei Potcoava, judeţul Olt, să-i restituie în proprietate o moară compusă din trei încăperi construite din cărămidă şi utilajele cu care a fost dotată moara (descrise şi enumerate în acţiune) sau contravaloarea acestor bunuri.
Rezultă necontestat din probele administrate că bunurile revendicate nu mai există.
Revendicarea este acţiunea reală prin care se reclamă predarea posesiunii unui lucru în temeiul dreptului de proprietate pe care reclamantul pretinde a-l avea asupra acelui lucru. Întrucât revendicarea urmăreşte predarea posesiunii unui lucru, din această particularitate a acţiunii reale, rezultă că revendicarea se îndreaptă, întotdeauna, în contra aceluia care deţine materialmente lucrul revendicat.
În principiu, obiectul acţiunii în revendicare poate fi un lucru mobil sau imobil, dar întotdeauna, obiectul acestei acţiuni nu poate fi decât un bun corporal. Doctrina şi jurisprudenţa au decis în mod unanim şi constant că una din condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în revendicare, sub acest raport, este ca bunul revendicat să aibă o individualitate distinctă şi independentă.
Această condiţiune este impusă de faptul că însuşi dreptul de proprietate, pe care îl sancţionează revendicarea, şi, în general, orice drept real, constând în puteri anume exercitate asupra unui bun, nu pot purta în mod normal decât asupra unor lucruri determinate.
De aceea, revendicarea nu mai poate fi exercitată când lucrul a cărui proprietate a fost uzurpată, nu mai există în materialitatea sa, ori a fost transformat, încorporat sau asimilat în aşa măsură încât şi-a pierdut individualitatea.
Întrucât în cauză s-a dovedit că bunul cerut în justiţie nu mai există, instanţele nefiind, de altfel, preocupate să afle cauza dispariţiei lucrului, în mod greşit au calificat şi tratat acţiunea reclamantului ca una reală şi petitorie, când, în realitate, acţiunea nu putea fi exercitată şi analizată decât prin petitul ei subsidiar ce reprezintă pretenţia referitoare la contravaloarea lucrului ce nu mai există în individualitatea şi materialitatea lui. Prin dispariţia fizică a nemişcătorului, revendicarea a devenit imposibil de exercitat, aşa încât pretenţia privind plata contravalorii lucrului reprezintă recunoaşterea unui drept de creanţă, prescriptibil extinctiv, iar acţiunea prin care se tinde la obţinerea acestui drept este una personală, iar nu reală.
Potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de taxe judiciare de timbru, inclusiv pentru exercitarea căilor de atac, cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Prin folosirea noţiunii de „restituirea imobilelor" legea se referă exclusiv la acţiunile reale prin intermediul cărora se revendică atari bunuri şi întrucât scutirile de la plata taxelor de timbru reprezintă o excepţie, textul citat este de interpretat restrictiv şi de neaplicat acţiunilor personale prin care se urmăreşte valorificarea unor simple drepturi de creanţă.
Acesta a şi fost motivul pentru care, în recurs, s-a cerut reclamantului să plătească o taxă judiciară de timbru raportată la valoarea pretenţiilor solicitate şi întrucât a refuzat executarea acestei obligaţii legale, urmează a se face aplicaţiunea art. 20 din Legea nr. 146/1997 în sensul anulării recursului declarat de reclamant.
Cu referire la recursul declarat de statul român se constată că, deşi litigiul a parcurs mai multe cicluri procesuale, instanţele nu au manifestat rol activ şi nu au fost preocupate de a-l îndruma pe reclamant să se legitimeze procesual. Astfel, întrucât dreptul reclamat în justiţie, chiar de creanţă, nu a fost dobândit în nume propriu, ci pretins obţinut prin moştenire legală, trebuia să i se pună în vedere reclamantului să dovedească că a acceptat, în una din formele recomandate de lege, succesiunea defunctului său tată, întrucât actele de stare civilă aflate la dosar probează doar filiaţiunea, dar sunt insuficiente pentru a stabili dacă sunt îndeplinite toate condiţiile devoluţiunii legale.
Întrucât nu s-au făcut atare dovezi se impune admiterea recursului declarat de pârât, casarea hotărârilor date în cauză şi reluarea judecăţii la Judecătoria Slatina, instanţă ce a devenit competentă material în temeiul art. 725 alin. (2), teza a II–a, cod procedură civilă.
Întrucât pârâtul statul român s-a apărat, prin întâmpinare, că fostul nemişcător i-a intrat în proprietate prin donaţie, în rejudecare, instanţa de trimitere se va preocupa ca pârâtul să facă o atare dovadă şi în caz pozitiv, se va analiza dacă actul juridic s-a încheiat în formele prescrise de lege. Aceasta, deoarece, existenţa unui contract de donaţie reprezintă o chestiune prejudicială care pune sub semnul îndoielii admisibilitatea acţiunii în pretenţii, cât timp nu s-a cerut nulitatea sau anularea actului juridic pretins încheiat.
Tot în rejudecare, instanţa de trimitere va solicita reclamantului să facă dovada titlului în baza căruia autorul său a dobândit nemişcătorul, prin titlu înţelegându-se actul juridic translativ de drept real, întrucât actele depuse la dosar şi prin care se atestă că tatălui reclamantului i s-au luat clădirea morii şi utilajele de morărit fac numai proba preluării bunului, nu şi dovada pozitivă a dreptului de proprietate.
Întrucât bunul nemişcător nu mai există, urmează a se proba cauza şi condiţiile pieirii bunului (inclusiv a utilajelor de morărit), răspunderea pentru daune a celor doi pârâţi putând fi antrenată numai dacă dispariţia lucrului s-a datorat culpei lor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează ca netimbrat recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 129 din 9 septembrie 2002 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Admite recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Olt în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa nr. 678 din 15 mai 2002 a Tribunalului Olt, secţia civilă şi trimite cauza pentru competentă soluţionare la Judecătoria Slatina.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 631/2004. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 488/2004. Civil. Litigiu munca. Recurs în... → |
|---|
